O zi ca pe vremuri prin Bucegi 🐧

La mulți ani, Muha!

Sau când vizita în România e scurtă, dar tura pe munte lungă. O zi lumină pe cărările Bucegilor, ca pe vremuri, cu plecat din București cu noaptea-n cap și revenit cu ea-n picioare. Cu văzut răsărit și apus din mașină în timp ce nu-mi mai tăcea gura din prea multă energie și simțit ca-ntre prieteni. O tură pinguinească, chiar dacă restrânsă – e greu de crezut că ne vom mai aduna vreodată cu toții, însă gândul mi s-a plimbat pe la toată lumea.

Iar Bucegii, oh, sunt atâtea momente care au reînviat dorul ușor amorțit, atâtea poteci, colțuri, detalii unde mi-a surâs sufletul de bucurie că le revăd, dar și altele în care m-am întrebat, fără răspuns, când am fost totuși ultima oară pe aici. Cert e că timpul trece, dar sentimentul de acasă avut de fiecare dată când am atins vârful ierbii sau florile a fost nu doar profund și melancolic, sfredelitor, ci de ne retrăit în alte locuri.

Sâmbătă, 25 iulie 2026, Munții Bucegi 
Pinguini: Muha, Mike, Vali, Ramona și subsemnata
Traseu: Gura Diham - Cabana Mălăiești - Țigănești - Vârful Omu - Refugiul Bătrâna - Valea Doamnele - Peștera - Piatra Arsă - Poiana Stânii - Sinaia
Date: 39km, 2500m+, 10h, strava

☼

După astfel de ture intru și mai mult starea lui Et in Arcadia ego! Și eu am trăit în Arcadia! Că fericirea deplină a fost în anii când aveam și familia și prietenii și Carpații aproape, când toate erau acolo, la îndemână. Dar desigur, ar fi o minciună, blogul știe câte frământări existau și pe atunci. Chiar dacă uneori am tendința de a trăi din amintiri, cu toată melancolia care derivă, sunt recunoscătoare pentru amintirile nou create.

☼

Spre Omu prin frig și ceață

Planul sărbătoritei includea de două ori la Omu. Planul nostru „cadou” număra 46km aniversari. Planul Bucegilor era cu plafon de nori – eu nu m-am uitat pe vreme prea amănunțit pentru că doar sâmbătă puteam merge pe munte și nu voiam să-mi umbresc entuziasmul. Așa că iată-ne la 4:30 cu toții în mașină, cu oprire la gară în Bușteni la 7 fără un sfert să o luăm și pe Mike venită de la Brașov. Cu trupa reunită, ne îndreptăm spre Gura Diham și locul pare neschimbat. Nu e prima oară când se începe o tură pe ceață. Ne revedem scurt dar emoționant cu Octavian și Viorica, pentru mine una fiind după prea mult timp…

Pornim la deal însoțiți de haita de câini „câștigătoare”, cealaltă rămânând în parcare, după ceva dispută teritorială. Nu-mi dau seama cum trece timpul, dacă urcăm prea repede sau vorbesc prea mult (sic!). Cert e că reușesc să-mi nămolesc încălțarea în clasicele izvoare ce taie poteca de când lumea, sau poteca le încurcă pe ele și da, unele lucruri chiar nu se schimbă! Când or seca ele, atunci chiar s-a încălzit prea tare planeta.

În curând picioarele sunt complet ude și reci de la apa scursă de pe toate buruienile. Mâinile simt și ele disconfort și e abia începutul. Până la Omu sigur mai scad temperaturile deși eu tot sper că soarele va străpunge norii – în ciuda prognozei, uneori se zărește câte o pată de cer albastru, deci plafonul nu e uniform compact și dens.

Deși vizibilitatea e ok, nefiind ceață, parcă aș vrea să văd ceva mai departe de potecă, însă peisajul se deschide abia după Prepeleac. Se zărește Cabana Mălăiești, și ea neschimbată. Facem o pauză pe terasă. Se vede până în fundul căldării inferioare, unde pasc niște cai, dar mai departe, spre Hornuri, norii au coborât pe pământ.

Trebuie să recunosc că până la Mălăiești am fost mai mult pe modul socializare, că picioarele știu și singure ce au de făcut, iar muntele e mai mult cu vegetație bogată decât cu deschidere, dar de aici încolo am simțit entuziasmul apropierii de creste. Mai e un pas, jungla în urcare spre Căldarea Țigănești, pe o potecă ce mi s-a părut mai erodată ca în amintirile mele.

Trecerea prin căldare m-a pus în fața primei constatări de genul „nu-mi amintesc bucățica asta” deși nu-mi era străin locul unde am mâncat afine cu Mike cândva. Și cu țopăitul meu pe lângă potecă, să mă mai bucur și de floricele, să fac poze, am ajuns complet fleașcă la picioare, iar mâinile dădeau semne de îngheț – am amânat să-mi pun mănușile.

Urcarea spre Refugiul Țigănești s-a dovedit tot mai friguroasă, cu vizibilitate din păcate tot mai puțină. Ne-am mai energizat cu dulciuri, jeleuri de la Mike sau migdale prăjite de la Muha, dar orice adiere de vânt lua și căldura cu ea. Nu în felul ăsta îmi doream să revăd Turnurile Țigănești, pe una dintre cele mai pitorești poteci din Bucegi, dar fie.

Cu un ritm ceva mai scăzut și pe frig convingător, am trecut toți la geci și mănuși, bandane și orice altceva a mai avut fiecare prin rucsac. M-am felicitat pentru supra pantalonii cărați inclusiv pe avion în plină vară, dar asta e, nici vara nu mai e ca vara. Nu la Omu.

Din când în când norii se mai risipeau și se zărea câte ceva, ici un pic din Valea Gaura, dincolo un pic spre Mălăiești, dar nu destul. Mă bucuram totuși în gând, nu cu voce tare să nu cobesc, că măcar nu plouă. Degetele de la mâini erau deja umflate și înghețate, încercam totuși să le mișc încontinuu în mănuși.

La Cabana Omu era destul de multă lume, parte afară, parte înăuntru și ne-am hotărât firesc pe o așa vreme să luăm ceaiuri. Deși erau ceva locuri înăuntru și mă vedeam pinguinită acolo, ai mei au optat că stăm afară. Noroc că ceaiul fierbinte și dulce, la adăpostul peretelui cabanei, chiar m-a încălzit, alături de cafeaua ce a mai rărit căscatul ce mă apucase mergând prin ceață…

Și dacă tot ne simțeam la adăpost, Vali a scos un chec, Ramona lumânările și împreună cu Mike s-au apucat să le aprindă. Nu-i treabă ușoară pe vânt și frig, dar într-un final s-a reușit ca 4 și 6 să ardă împreună o secundă acolo și să marcăm momentul: la mulți ani, Muha!

☼

După Omu, am dat și de soare

Din păcate Vali nu s-a simțit prea bine, cel mai probabil de la ceață și ochelari noi, astfel că a hotărât să coboare pe Valea Cerbului, iar noi fetele musai să ne continuăm tura. Mai că nu-mi venea nici mie să continui imaginându-mi că vizibilitatea redusă și frigul sporit vor tot continua până spre Refugiul Bătrâna, care fiind mai jos, avea șanse să fie sub plafon.

I-am mărturisit și Muhăi de năstrușnica idee, de-a lungi tura până la 46km dar care, în condițiile date, se va limita la cât o ieși până în Sinaia, de unde avea să ne recupereze Vali cu mașina după ce coboară la Gura Diham. Cumva, am răsuflat și noi ușurați, că 46km e mult oricum a-i socoti-o, că e mers și nu alergat, că e ruta pe cele mai line trasee.

Așa că ne-am pus la drum, de data asta la vale, Vali pe-o parte a muntelui, noi fetele pe de alta. Nu a lipsit mult, până prin dreptul Mecetului Turcesc ca atmosfera să se limpezească, iar spre est să se vadă până hăt departe. Nu zic, mai treceau valuri de nori, dar ne era clar că nebuloasa principală era acolo la Omu. Și nu m-ar fi deranjat norii, cât frigul; până și telefonul s-a descărcat brusc, motiv pentru care până spre Peștera nu am mai făcut poze în același ritm.

Curând s-a văzut și-n Valea Gaura spre vest, iar pe la jnepeni era deja vizibilitate bună. În sfârșit am revenit la echipamentul de vară, însă mâinile parcă tot mai păstrau urmele frigului. Pe la Refugiul Bătrâna era multă lume, ceva eveniment de orientare, astfel că nici măcar n-am încetinit pasul.

Cum pe direcția Omu se văzuse multă lume, pe Valea Doamnele era liniște și pace, genul de traseu unde poți merge în tihnă, ba chiar te poți „rătăci” de prietenele tale (sic!) când poteca e cam distrusă de potopul recent, iar pe după un dâmb bine plasat, eu am coborât, ele au urcat și apoi ia-le de unde nu-s!

De la Peștera am început urcarea spre Piatra Arsă chiar prin curtea hotelului, că debitul apei era mare și n-am găsit pe unde să ajungem la potecă. Foarte plăcut prin pădure, dar altfel o potecă pe care nu mi-o amintesc. E foarte posibil să nu fi fost pe acest segment, căci adesea mergeam via Padina. În fine, merită venit la vremea zmeurei, eu am fost acum, la cea a fragilor 🙂

După ieșirea din pădure, traseul e neașteptat de sălbatic: vegetație înaltă, lanuri de flori galbene și multă liniște. Clar nu trece multă lume pe aici. Iar mai sus, unde golul alpin se instalează cu iarba lui scundă și aspră, cu floricele nederanjate de pășunat – mi s-a părut parcă cel mai liniștit loc din Bucegi. Pajiști line, ici-colo pietre de diverse forme, rivalizând cu celebrele Babe, un peisaj lipsit de dramatism sau spectaculos, doar liniștitor. „Iar imediat dincolo e nebunia de la Piatra Arsă”, completează Mike.

Într-adevăr, așa cum îmi aminteam și eu, curba de nivel ne scoate pe o mică culme după care apare șoseaua cu mașinile înșirate ca mărgelele.

Dacă e ceva ce-mi place la Piatra Arsă sunt jnepenii. Mi se pare o plantă fascinantă (arbust conifer, Pinus mugo), foarte rezistentă la condiții de altitudine, iar unde are loc, ca aici pe platou, se dezvoltă radial formând ronduri verzi, unele de-a dreptul perfect rotunde.

Până la intrare pe Piciorul Pietrei Arse poteca merge fix printre jnepeni și chiar uitasem cât poate fi de frumos pe aici. Ori unde mai aveam doar coborârea și mă apucase o a oarecare tristețe că se termină tura. Nu știu, cert e că partea asta de Bucegi, cea pe care o consider mai antropizată și nu așa spectaculoasă, m-a luat prin surprindere cu frumusețea ei (poate și pentru că era soare și o oră la care nu mai e lume?!?).

Pe coborâre, m-au luat în primire floricelele. E o zonă multicoloră, bogată în garofițe, pe unde mi-au stat ochii mai mult pe lângă potecă. Altfel, vegetație mare, prin care nu știu dacă m-aș încumeta singură, mai ales acum după ce m-am obișnuit să merg prin Alpii fără câini sau urși (e drept, n-am văzut excremente de urs). Vali mi-a confirmat și el că a avut același sentiment prin zona similară a Văii Cerbului.

Coborârea a fost nu atât lungă cât serpentinoasă, că la un moment dat, deși nu mă dureau picioarele, le simțeam sătule de tropăit. Cu toate astea, subiecte de vorbit încă se mai găseau.

Nu-mi mai aminteam de nici un fel partea aceea pe la Poiana Stânii, am fost de vreo două ori dar parcă doar pe urcare, iar poteca regală îmi apare prin amintirile primelor ture, de prin 2009.

Ne-am bucurat tare să ne revedem cu Vali, care ne-a ieșit în cale fix când era nevoie, începuse din nou să se lase răcoarea și parcă nu voiam să mai scot ceva din rucsac. Am oprit ceasurile la km 39, noua vârstă a Muhăi, căci așa am stabilit la un moment dat: cât iese, asta-i vârsta reală.

☼

Aproape că nu-mi vine a crede că cele zece ore prin Bucegi chiar au existat. Nu a fost ceva stabilit dinainte, venise Mike la mine în iunie, în iulie am avut concediul, iar când am luat biletele de avion să o duc pe Miruna la București, am creat ce-i drept o portiță, să fiu sâmbăta disponibilă, dar nu aveam de unde să știu că prietenii mei nu au ceva stabilit. Și-au aranjat cu toții să poată veni și le sunt mai mult decât recunoscătoare. Cert e că s-a simțit foarte bine să evadez pentru o zi, să fac ceva ce aș pune oricând pe primele locuri în topul preferințelor, să merg cu prietenii pe munte 🙂

P.S. Duminică a fost ziua cu vremea mai bună. Nu am avut niciun fel de febră musculară/oboseală și cum nici n-am mâncat foarte mult în tură, sigur m-au energizat misterios Bucegii (sic!). Despărțirea de prieteni a avut un iz de „ne vedem săptămâna viitoare”. Poate nici chiar așa, dar nici nu mai e mult până în octombrie 🙂