Bernina Gletscher Marathon 2026

Anul trecut mi-am împlinit un vis, acela de a traversa ghețari în alergare. Anul acesta am repetat traseul, dar nu și visul. E drept, acum mi-am dorit un timp mai bun, cunoscând detaliile unui traseu nu doar tehnic, dar și la altitudine (de la 1800 la 3000m).

Când am avut primele crampe musculare, la kilometrul zece, mi-am zis că nu e adevărat. Mult prea devreme chiar și pentru mine, cea care n-a avut vreodată cursă lungă fără crampe. Am completat și reparat tot ce a lipsit anul trecut, de la alergările dimineața la hidratare și multe altele, dar s-a găsit altceva care să mă saboteze în stil memorabil. Căci după prima criză am pierdut șirul lor, la fiecare 3-5km diferiți mușchi intrând în grevă. N-am negociat, nu m-am lamentat. Am dat înainte.

Bernina Gletscher Marathon m-a surprins cu un adevăr: eu duc cursele la capăt, sunt prea încăpățânată ca să mă gândesc până și la ideea de abandon. Poate și pentru că sunt o alergătoare care alege mai întâi de toate traseul, muntele, trăirile, amintirile. „Viteza” e opțională, dar cu siguranță, o plăcere.

🏃🏽‍♀️

⛰️ sâmbătă 4 iulie 2026, Pontresina, Elveția, Alpii Retici
🏃‍♀️ evenimentul Bernina Ultraks, cursa BGM 42km cu 2600m+ (strava: 44km, 2800m+)

⌛ timp: 8h05min
🏆 locul 7/28 la categoria 40-49, locul 32/100 fete, 137 la general
🏃‍♀️ 361 la start, 261 finișeri, 58 DNF...

📷 eu, Andrei, Sandra, Rolf, sportograf (cumpărate, 30Fr)
💰 înscriere 135Fr (kit = număr de concurs și mânecuțe La Sportiva)

✍🏼 povestea de anul trecut: Bernina Gletscher Marathon 2025

Refolosesc harta de anul trecut:

Nota bene: la intrarea în țarcul de start, organizatorii au controlat echipamentul obligatoriu: gheruțe/snowline, folie de supraviețuire, geacă de ploaie, telefon, container de minim 500ml pentru apă. La intrarea pe primul ghețar, dar și ulterior la trecerea dintre sau la ieșirea de pe al doilea ghețar, voluntarii au verificat că ne punem/scoatem gheruțele. Deși anul acesta se putea lejer și fără, date fiind condițiile foarte diferite de anul trecut, toată lumea s-a conformat, fără discuții.

Poți învăța, dar nu poți controla

Am învățat din greșelile de anul trecut și m-am pregătit cum am putut mai bine, luând în serios mottoul de „cursa anului”:

• alergări dimineața în ultimele luni (pentru că startul e la 7:30)
• testat echipament până în cel mai mic detaliu
• testare alergare lungă cu hidratare cu săruri, isotonic, electroliți + geluri
• încărcare cu magneziu și electroliți în ultimele săptămâni
• rutină constantă cu exerciții specifice
• vindecat (aproape total) durerile inghinale
• respectat perioada de reducere a volumului / tapering de dinaintea cursei
• pregătire psihică, fără emoții, cu strategie de abordat traseul etc.
• avut încredere în antrenament și în forma fizică

Cu două săptămâni înainte a lovit valul de căldură. Cam în același timp am simțit că una-două fac crampe musculare, fiind suficient să întind piciorul, pe canapea stând. Cele mai multe la degete, la mușchii tălpilor și la aductori. În plus, aveam mai mereu o senzație de frig, deși vedeam și eu cât arată termometrul și nu mi se părea normal. Am zis că e o fază hormonală, nu ar fi prima și nu am înțeles niciodată legătura atât de strânsă cu cârceii, dar oricum, era destul timp să treacă până la ziua Z.

Perioada de slăbiciune a continuat în ciuda electroliților și a magneziului consumate zilnic. Nu am cedat mental – știu eu că vine și dimineața aia când mă trezesc brusc ok și hormonii sunt din nou pe caii potriviți, nu pe catâri leșinați. Optimismul a fost așadar la datorie până în ultimul moment.

Nu mă așteptam să am cea mai bună zi, dar am sperat și am crezut până în dimineața când toate au mers șnur: trezit, mâncat ceva ușor la micul dejun oferit de hotel, dus la toaletă, simțit bine în echipament versus dimineața tipic răcoroasă de Engadin.

După concurs, concluziile se-arată

Anul trecut am scos mai puțin cu o jumătate de oră (7h35). Dar am „zăcut” o săptămână cu daună totală, fizică și deopotrivă mentală – eram epuizată, stoarsă. Pun ghilimele pentru că eram în vacanță la cort cu familia și prietenii și a trebuit să „zac” în mișcare, să comunic, să nu rămân în lumea mea. În plus, îmi lingeam la propriu rănile căzăturii pe pietre.

Anul acesta am scos mai mult cu o jumătate de oră (8h05). Dar n-am zăcut deloc după. Cu excepția febrei musculare avută doar la gambe (singurii mușchi unde nu am avut cârcei în timpul cursei). Supradoza de chestii luate pentru crampe și-a făcut efectul după… (că altfel nu-mi explic!)

Anul trecut am fost supărată pe mine că am căzut, că n-am fost destul de atentă, de concentrată. M-am dezamăgit la capitolul siguranță. Nici nu m-am putut bucura de rezultatul foarte bun.

Anul acesta n-am putut fi supărată pe mine; corpul m-a trădat, desigur, mai toată cursa a fost un show al durerilor contorsionate, al grimaselor, dar am lucrat cu mine în fiecare secundă.

Comparând, analizând, visând: dacă aș putea suprapune corpul de anul trecut cu atitudinea de anul acesta! Dar nu se poate.

Și atunci, cumva, în clipa de după bucuria trecerii liniei de sosire, am știut că nu voi mai alerga această cursă. Cel puțin, nu curând (așa cum am știut în 2022 că nu voi mai alerga la Maratonul Pietrei Craiului)

Povestea (ultimului) Bernina Gletscher Marathon

Mi-aș dori să am tot timpul puterile și încăpățânarea din timpul unui maraton!

Startul cursei m-a prins cu chef de alergat. Răcoarea dimineții și atmosfera faină completau un moment de care îmi voi aminti mereu cu plăcere. Fără stres, fără presiune, echipată și pregătită pentru o zi doar a mea.

Știam peisajul și abia așteptam să îl revăd, să mă bucur de el.

Primii kilometri au intrat bine, nu am forțat, iar dacă mușchii dădeau primele semne de furnicături, am pus pe seama răcorii. Cam de când am ieșit în golul alpin, au început cârceii la tălpi și degete, dar fiind captivi în încălțări, puteam să mă mișc.

Între kilometrii cinci și zece semnele s-au înrăutățit. După gelul luat dinainte de start, am mai luat încă două din care unul sărat, plus pastilă de săruri, plus am băut fără să-mi fie sete – în cele două din flask-uri aveam apă cu isotonic, respectiv electroliți.

Am trecut de punctul de la Cabana Da Boval de unde mi-am mai luat în paharul propriu ceva de băut și am continuat spre morena ghețarului. Mi-am pregătit bețele, ca să-mi rămână doar gheruțele de scos imediat ce trec de „bariera de pietroaie”.

Morena de aici e o vălurire imensă de pietre printre care linia de steaguri portocalii dă o direcție. Fiecare își alege trasa, pe ce cataroaie dorește să țopăie. Pentru mulți, această zonă e una foarte tehnică și, după concurs, considerată cea mai grea. Pentru mine, e absolut ok. Chiar și în condițiile în care pașii sunt foarte dinamici, iar furnicăturile nu-mi dădeau pace – clar nu e locul de crampe musculare!

După primul val de stânci prăvălite cu ură, urmează un al doilea care te coboară direct la gheață. Aici se conturează ceva potecă, solul fiind mai frământat. Fix pe o porțiune de-asta îngustă, m-au lovit cârceii așa de brusc și de tare în aductori că mi s-au blocat ambele picioare. M-am sprijinit de o piatră în încercarea de a face loc altor alergători. Imposibil. S-au oprit doi tipi atât de dornici să ajute că nu au mai așteptat să refuz. Unul mi-a luat picioarele și le-a așezat pe un alt pietroi mai sus. Erau întinse așa ca două bețe. Al doilea a luat piciorul stâng și mi-a împins vârfurile înapoi, spunându-mi că se pricepe. Cum-necum, a funcționat și am putut să revin la verticală. În timpul ăsta toți cei care au trecut au întrebat dacă pot să ajute, să-mi ofere ceva, sau pur și simplu, m-au încurajat.

Evident că m-am pus în mișcare și, după câțiva metri de ologeală, puteam să alerg din nou. O voluntară ne coordona în punctul la intrarea pe gheață, totul într-o atmosferă cât se poate de relaxată. Nici aici și nici în următoarele puncte de control, nu era vreo grabă, fiecare își găsea locul și politicos făcea loc, dacă era nevoie.

Din punctul de vedere al voluntarilor și al concurenților, la Bernina Gletscher Marathon simt că e o selecție de oameni unul și unul. Pe tot traseul, nivelul de sărit în ajutor și politețea de a te da la o parte pentru depășire au fost la superlativ.

Pe ghețar a fost minunat, e ceva cu adevărat unic să simți că mergi pe un uriaș de gheață, cu atât mai mult cu cât de la an la an sunt schimbări vizibile. M-au impresionat micile pârâie cristaline, delicate și liniștite, și totuși semn de degradare accentuată…

Dacă crevasele au fost puține și ușor de ocolit, iar pâraiele au fost mai multe, o altă schimbare majoră mi s-a părut în zona dintre cei noi ghețari.

Anul trecut am păstrat colțăreii pentru că terenul a fost mixt în mare parte, cu pietricele și gheață, dar acum un voluntar ne-a anunțat să îi dăm jos. Am avut ceva rezerve, dar într-adevăr, până la Ghețarul Pers nu a mai fost gheață, iar acolo un alt voluntar se asigura că fiecare dintre noi își pune din nou gheruțele.

Nu vă imaginați că ruta variază foarte mult, trecerea dintre ghețari e relativ fixă, există cabluri fixe sau poduri mobile (care se pun la adăpost în perioada de avalanșe), însă e incredibilă senzația de schimbare la nivelul acesta mare. Munții cu ale lor nu-s nici ei veșnici. Veți găsi mai jos o poză cu diferențele, din fericire am pozat relativ din același unghi.

Pe ghețari nu am mai făcut crampe, însă ritmul lent mi-a permis să mai consum câte ceva. Am variat tot ce am avut la mine, cu speranța că va fi destul pentru mușchi să duc cu bine la capăt cursa. Și că după un punct încolo, corpul și creierul vor pricepe că e genul acela de efort lung la care m-am înhămat deja și nu au încotro.

Dacă anul trecut trecerea de pe ghețar pe morenă s-a făcut cu un salt mare peste o crevasă cu adâncitură oblică, sincer, singurul loc unde aveam ceva emoții, anul acesta a lipsit. De-altfel, traseul a mers mai direct spre Diavolezza, fără urcat prea mult pe ghețar.

Am început urcarea spre Diavolezza, la 3000m (fără câțiva metri), care nu e deloc ușoară, iar în plus poteca e destul de friabilă fiind foarte umblată. Am tras de mine. Deși pierdusem timp, cursa era abia la început.

După scurta întâlnire cu Andrei și Miruna și completat cu apă în flask de la punctul de alimentare, am repornit. De data asta, în alergare ușoară, căci traseul e un pic plat sus pe culme, ca mai apoi să se accentueze o coborâre din ce în ce mai tehnică.

Nici n-am intrat bine în ritm că o nouă serie de cârcei îmi amenința picioarele. Efectiv simțeam cum niște ființe invizibile caută cu nehotărâre următorul atac, următorul mușchi de osândit. Pe lângă tibie? Pe lângă genunchi? Soleus? Pe la tălpi? Aductorii nu mai zic… Furnicăturile se plimbau de sus până jos și undeva pe la kilometrul 13 m-a apucat o nouă sesiune de blocaj-durere-răbdare-deblocare-restart.

E frustrant să te oprești și să treacă lumea pe lângă tine, chiar și cu compătimire în glas. Dar am mai privit peisajul, am mai făcut o poză. Bonus de frustrant e să știi că traseul continuă suficient de tehnic încât orice pas mai săltat, mai întins, mai forțat, poate aduce o nouă rundă de cârcei.

După coborârea tehnică pe care nu am forțat pentru că oricum asta aveam și în planul cursei, să mă păstrez pentru următoarele două, a urmat o zonă plată spre punctul de alimentare aflat la șoseaua ce trece prin Pasul Bernina. Frumos, floricele, văcuțe și…

O nouă criză de cârcei, subită și scurtă, dar cât să mă convingă că toată ziua va decurge în halul ăsta! Abia km 25 și am suferit ca la 50. În paralel, mai era un tip care avea cam aceleași probleme și deja ne salutam și încurajam de câte ori ne depășeam. Ce să mai, e bine să nu fii singur! De altfel, fiind destul de cald, mi s-a părut că multă lume, deja la jumătatea cursei, era afectată. Eu nu pot spune că muream de cald, dar cine știe…

Am luat apă în ambele flask-uri, am adăugat pastile de isotonic și electroliți și iar la deal! Prima parte urcă lent pe un forestier, am alergat ușor, a intrat bine, m-am desfătat cu floricelele de pe margine – e plin de orhideea Sângele Voinicului.

Unde traseul face stânga și intră pe poteca ce chiar urcă susținut spre Șaua (Fuorcla) Pischa, la 2800m, mă strigă cineva. Era Rolf, o aștepta pe Sandra. Zice că vrea să-mi poze, super!, îi răspund. Nu știu de ce opresc o secundă pe loc și cârceii mă apucă instant de aductori și cvadricepși de-mi contorsionează genunchii și articulația șoldului. Doare de nu mai văd bine. Rolf e îngrijorat, „din cauza mea?”. Eh nu, am avut toată ziua parte de ei, îi răspund. Mă așteaptă să-mi revin, că se pusese într-o poziție perfectă pentru pozat, și după câteva minute, repornesc. Să pot din nou să mă mișc e o bucurie sinceră, nesimulată, iar poza e dovada. Îi mulțumesc mult pentru întâlnirea care totuși m-a revigorat mental și mă pun pe urcat.

Urcarea a mers când bine, când rău. Spre deosebire de anul trecut când m-am simțit sfârșită, fiind și căldură înăbușitoare după ploaie, acum temperatura era constantă, iar poteca acceptabilă. Mă gândeam că cel puțin o vreme nu o să mai am cârcei, dar tot nu reușeam să alerg decât rareori.

Cu ochii după marmote și floricele, mai luând un gel și ce-am mai găsit prin buzunare, a trecut timpul. Sus, în șa, același tip de anul trecut fluiera și ne încuraja cât îl țineau plămânii, nici că nu puteai să nu accelerezi de dragul energiei lui motivante.

Porțiunea de după, „selenara” cu îi zic eu, mă așteptam să alerg constant, dar picioarele se cam blocaseră în poziția aia de urcare plus durerile de după crampe se resimțeau și ele, de parcă mă lovisem de piciorul patului, dulap și tocul ușii toate deodată. În fine, știind că sunt doar crampe, că nu e nimic rupt, nu eram îngrijorată. Durere la kilogram, dar măcar pură!

N-a durat mult și altă sesiune de crampe m-a oprit fix în potecă, spre mirarea unor tipi care mă văzuseră și înainte de ghețar și pe parcurs și erau uimiți că încă sunt acolo. Eu nu (sic!). Tipul cu crampele a reapărut și el din spate doar să se oprească curând în fața-mi. Ptiu!

A urmat a doua coborâre a cursei, una destul de accentuată, dar și prăfuită, pe o potecă foarte umblată. Dacă-i dai prea tare pe aici, urcarea numărul trei o să ți se pară criminală. Eu cu crampele mele mi-am moderat din start pașii, nu ca anul trecut când am coborât nebunește și aproape am cedat mental după.

Chiar și alergând încet, tot am mai făcut o „pauză” de câteva minute de specialitatea casei: crampe à la carte.

Deși am luat apă de la un izvor, am oprit și la punctul de alimentare, să completez cu isotonic și să mă bucur de castraveți murați. Dacă nici gustul ăsta nu-mi resetează organismul, atunci nu știu ce o mai poate face!

Să pornesc din nou la deal a fost o bucurie: am ajuns până aici, de-acum mă îndrept spre finiș! Câte crampe să mai și fie! Sigur, e demoralizant să vezi jos Pontresina și să te îndepărtezi, dar face parte din provocare, din realitate, din farmecul cursei. Iar peisajul e încântător, doar pentru asta am venit.

Știind traseul, am depășit mult mai ușor provocările acestei porțiuni. Să revin pe treptele spre Chamana Segantini a fost ca o revanșă față de anul trecut. Da, acum aveam teamă de cârcei, dar energia nu mi-a lipsit. 

Cu ochii după parapeții anti avalanșă, care pot fi iată fascinanți, nu mă întrebați de ce, timpul a trecut mai repede. 

Am luat iarăși isotonic și castraveți murați de la punctul de alimentare și nu am simțit deloc ușurarea că de acum mai am „doar coborâre” pentru că e tehnică și abruptă, iar peisajul e cel mai puțin interesant din tot traseul. În plus, l-am văzut deja de sus. 

Am revăzut locul unde am căzut anul trecut și da, realitatea e că prin locurile expuse omul e mai atent, iar accidentele se petrec spre sfârșit, pe coborâre, unde relaxarea apare prea devreme…

Cu alte cuvinte, tot ce aveam de făcut era să mă mișc cât de repede pot în limita siguranței și să sper că nu mai fac prea multe crampe. Doar un episod ar fi deja ideal! (și iată cu ce a fost înlocuită dorința de-acasă, de a scoate sub 7h…)

În timp ce mă tot automotivam și depășeam drumeți, mușchii s-au blocat iar, reușind totuși să mă dau din drum, pe marginea „aleei” construită din pietre plate peste un grohotiș de cataroaie. Am apreciat că astfel pot face o poză în locul ăsta destul de pitoresc sau să memorez într-un selfie… situația.

Am repornit cam cu ciudă – până când?!? Nu-mi plăcea să mă văd coborând deplorabil, știind că pot să alerg la vale mult mai bine de atât, realizând că durerile mușchilor, acum chipurile „relaxați”, îmi afectează și articulațiile. Șolduri înțepenite, genunchi rigizi, umeri obosiți, brațe sătule de sprijinit și tras la bețe.

Am mai luat un gel în timp ce ceasul îmi confirma că nu pot bate timpul de anul trecut și cel mai probabil fac mai mult de 8h. Asta ar fi în mod normal foarte demotivant, însă mantra șefă devenise: contează DOAR să nu mă accidentez, orice altceva e efemer și vanitos. A funcționat.

Încă sus și totuși auzeam crainicul de la linia de sosire. Mai ai puțin! Pe singura porțiune plată alergam dar nu era alergatul meu. Era reluarea reluării… Experiența intră în rol fix când e nevoie de pilotul automat: am făcut asta de multe ori, nu e prima oară, nu e ultima oară. 

Pe serpentinele foarte accidentate și prăfuite din pădure mă mișcam robotic fiind depășită de cinci-șase fete. Ele au mulțumit că le fac loc, eu le-am răspuns cu Heja! Heja! Competitivitatea mea s-a încheiat acolo la primele crampe, pe morenă: cu cine să mă întrec dacă la fiecare 3-5km sunt oloagă? nici măcar cu mine…

Ce e drept, surprinzător, nu eram supărată pe mine, pe corpul meu, nici măcar nu detestam situația. Am acceptat-o cam ușor, mioritic, dar asta și pentru că crampele nu te omoară, doar te chinuie.

Pe aleea plată de deasupra Pontresinei alergam binișor, ajungând chiar o fată din urmă, dar asta pentru că era faultată mai rău ca mine. Ultima porțiune e pe iarbă, scurtă, enervantă, dar eu nu mai am răbdare!, apoi pe asfalt prin spatele hotelului unde stăm; ai mei erau aici și am bătut palma cu Miruna. 

Până la finiș am alergat izbăvitor, picioarele nu mai simțeau furnicături, iar mental eram totuși mulțumită: în condițiile date, am făcut o cursă bună! Mi-am dezlănțuit bucuria știind că e doar un moment binemeritat după 8h atât de intense…

Ai mei au fugit pe scări să mă prindă și la finiș. Miruna mă ia în primire în stilul caracteristic, e direct interesată de porția de mâncare pe care o pot lua pe baza numărului de concurs (sic!). Eu oricum nu pot mânca.

Văzând clasamentul m-am bosumflat vreo câteva secunde – uitând că rezultatul nu e teribil de prost, iar eu întreagă – dar apoi am realizat că anul trecut aș fi fost pe locul trei la categorie cu acest timp, așadar totul ține de context. 

În întrecerea cu mine am câștigat dar și pierdut: a crescut el timpul, dar cum a crescut voința! 

Însă îmi este clar că trebuie să investighez motivul crampelor, a fost ceva total anormal, chiar și pentru mine, mai ales că în ultimele două săptămâni avusesem grijă. Când sunt delăsătoare, recunosc, dar acum n-a fost cazul.

*

Epilog. Ies de la duș și nu am crampe când sar „pârleazul” căzii. Nu voi avea nici seara, nici peste noapte. Pot coborî și urca trepte. O bășică la degetul mare și o arsură de la frecușul rucsacului e tot ce pot număra la capitolul daune. De luni voi resimți o febră musculară intensă dar izolată la gambe, singurii mușchi care nu au avut crampe. „Supradoza” din cursă a avut efect până la urmă. Măcar atât. 

Încep concediul cu un sentiment plat. Nu vreau revanșă, ci doar să o iau de la capăt în stilul caracteristic: să mă repar și să-mi găsesc o nouă cursă care să mă atragă la fel de tare cum a făcut-o Bernina doi ani la rând. În cazul meu, 45 e clar noul 35.