Două prietene prin Alpi – traversare de la Kandersteg la Interlaken

De câte ori privesc bronzul intens de pe picioare, îmi amintesc de tura noastră. Nicio zi de vară nu a lăsat urme atât de bine definite ca cele trei zile de septembrie pe care le-am umblat fericită prin Alpi alături de prietena mea. Cu urmele lăsate în articulații și mușchii mi-e cam rușine, m-am dezvățat complet de căratul unui rucsac cu de toate, însă cu ce am rămas în suflet am devenit de-a dreptul ultra protectoare. Ca și unele tristeți, unele bucurii ne sunt atât de pure că nu vrem să le împărtășim.

După trei săptămâni, mă așez totuși la scris, cu recunoștință. Prietenia, familia, sănătatea, chiar și potecile, toate au de-a face cu oamenii și au nevoie de oameni pentru a trece munții. Munții de dor, munții de piatră, văile rutinei, culmile revederilor cu cei dragi, morenele deznădejdii, piscurile reușitelor, hăul deciziilor fără fund, dar mai ales, pădurile labirint, unde uiți cât de scurtă poate fi viața și că nimic nu trebuie amânat!

Dacă am învățat ceva din această incursiune în Alpi, este că pentru o prietenie cât o viață se poate aplica metoda elvețiană: îi umbli cărările an de an, refaci treptele după fiecare iarnă, întinzi o coardă unde nu se poate fără, iar la capăt, ridici din amintirile împreună, o cabană.

*

Mihaela (Mike) și Claudia prezintă: 3 zile, 3 culori, 53.5km, 3700m+, 4640m-

• Vineri, 6 septembrie 2024
• Traseu: Kandersteg gondolă (1683m) – Lacul Oeschinen (Oeschinensee) – cabana Blümlisalp (2835m) – Oberloch (1968m) – morena ghețarului Gamchi (2330m)
• Date: 16.5km, 1750m+, 1120m-, 5h în mișcare, strava 

• Sâmbătă, 7 septembrie
• Traseu: morena ghețarului Gamchi – șaua Sefinafurgga (2611m) – cabana Rotstock (2039m) – Lacul Grauseeli (2514m) – Birg (2684m) – șeuța Bietenlücke (2639m) – Valea Sous (1700m) – Valea Suls (1900m)
• Date: 25km, 1650m+, 2150m-, 7.5h în mișcare, strava

• Duminică, 8 septembrie
• Traseu: Lacul Sulsseeli (1921m) – Valea Saxettal – Wilderswil (600m)
• Date: 12km, 300m+, 1370m-, 5h în mișcare, strava

Notă. Fiindcă am fost cu rucsaci grei, dar mai ales, fără vreo grabă sau vreo țintă, alta decât să ieșim la o stație de tren/autobuz duminică, cifrele sunt orientative ca informație, relevante doar pentru noi. Dormitul pe munte în regim de bivuac (pus cortul după apus, strâns totul dimineața devreme) a fost pentru plăcerea noastră; aveam bani scoși pentru o eventuală adăpostire la cabane în caz de intemperii. Cu ceva excepții, de care trebuie să vă informați înainte, în Alpi se trece cu vederea/tolerează (neoficial) bivuacul deasupra limitei copacilor.

Pentru Alpii elvețieni folosesc această hartă, are și aplicație (swisstopo). Nu e doar gratis, dar și mereu actualizată.

Poveștile ei. Draga mea prietenă a fost mult mai harnică cu scrisul, sau mai dornică, ceea ce mă bucură pentru că și viața ei plină, cu job și copil, trimite blogul pe un plan secund, dar niciodată spre abandon (chestie pe care o avem în comun eu, Mike și Radu, în plină eră a video-urilor de câteva secunde). Îmi face o mare plăcere să îi anunț jurnalele aici, cum o făceam și pe vremuri, după turele împreună:

• prima zi – Wildi Frauen
• zilele doi și trei – Fecioara, călugărul și căpcăunul

Mulțumiri. Soților noștri, Radu și Andrei, pentru că nu doar putem pleca de acasă fără să fim stresate, dar ne și susțin să ne facem damblaua. Copiilor noștri Marius și Miruna pentru înțelegere. Le prinde bine să mai rămână uneori doar cu tații, dar și să aibă un model sănătos de familie în care și mamele au o viață a lor. Prietenilor care s-au bucurat pentru noi. Universului că ne-a așteptat până ne-am aliniat cu toate, știu, ne-am cam câcâit, ne-a luat aproape trei ani să facem asta de la plecarea noastră din Brașov. Meritul e al lui Mike, ea s-a pus în mișcare… eu și Alpii eram deja aici. La câteva zile după tura noastră, în Alpi a nins.

Ziua morenelor, ziua în care am călcat pe geografie

Dimineața pe cele patru trenuri din Altstätten până în Kandersteg trece repede și fără stres; în cazul meu se simte efectul navetei de marți, când schimbatul și călătoritul cu orele a devenit ceva banal; plus că și „cfr-ul” elvețian contribuie la această relaxare.

În Kandersteg munții „cad pe tine” din toate direcțiile, ești pe un fund de căldare și se cere ieșirea la soare, pe versanți. Aerul e de stațiune, florile de la pervazuri sunt mai bogate ca prin alte părți, gondolele se plimbă pe cablu și e păcat să nu scutim 500m+ de urcuș nădușit. Mai ales că rucsacii și spinările nu au ajuns încă la rodaj.

Primul „obiectiv” e celebrul Lac Oeschinensee, colorat intens (și roua de pe iarbă sclipea a curcubeu), dominat de pereți abrupți, un loc de venit cu familia și petrecut toată ziua; poate fi înconjurat dacă poteca de pe sub ghețar nu e închisă, cum am prins noi.

Cumva, fiind la început de tură, nu îi acord atâta atenție cât ar merita. Nu-mi găsesc ritmul potrivit, oasele se foiesc sub rucsac, taifasul e și el la început, nerăbdător, haotic. Prea cald, prea multă lume (acceptabil de-altfel pentru o așa zonă), prea multă dorință să ne pierdem în Alpii ăia adevărați, care încep un pic mai încolo…

Și tot urcând, trecând și de ceva cabană care servește gustări pe timp de vară, agitația dispare, inclusiv cea interioară, și simt că tura abia acum începe. Genunchii și spatele s-au readaptat la mersul cu rucsac greu și cu bețe de trekking, dar mai ales mintea pare să priceapă cum stă treaba.

Și uită-ne din nou împreună, de data asta în necunoscut, căci niciuna nu a mai fost pe aici, Dar nu avem nicio anxietate, avem tot ce ne trebuie, inclusiv experiența de a petrece mult timp împreună, de a ne bucura din plin de ce vedem și de a putea duce efortul fizic într-un ritm bun pentru amândouă deși suntem fizic diferite, iar în ultimii ani practicăm și sporturi diferite.

Ca adulți cu familii complete, nu mai plecăm atât de des la drum pe cont propriu, iar eu simt din plin detașarea de acasă. Știu că se vor descurca fără mine, că pot savura fără stres aceste zile fără soț și copil. Și nu mă simt vinovată, cred că toți ar trebui să facem acest exercițiu mai des, nu doar pentru a testa dependența noastră sau a lor, ci pentru a ne reaminti cum mai suntem noi înșine.

Poteca e una clasică, de „Făgăraș” până când ne apropiem tot mai mult de bazinul pietros al morenei de sub creasta vârfurilor de peste 3000m, cu ghețari atârnați pe post de salbă, dintre care Wildi Frau se remarcă imediat.

Peisajul se schimbă tot mai mult, în apropierea ghețarilor totul devin foarte interesant, iar morenele nu seamănă una cu alta: alte culori, alte roci, alt stil de a modela „pământul” – iată că muntele se poate sfărâma în multe feluri!

Dacă poteca nu ar fi amenajată pe friabilul versant al morenei, urcușul ar fi cu siguranță mai obositor, coborârea mai periculoasă pe vreme rea, iar accesul la cabană doar pentru alpiniștii care vor să urce mai sus, spre Wildi Frau de exemplu.

Blümlisalphütte e la peste 2800m și acesta are să fie cel mai înalt punct al turei noastre. Sărbătorim cu câte o cola și o odihnă fără rucsac în spate. Priveliștea… să nu te mai saturi!

Și dacă tot am ajuns cel mai sus, urmează o coborâre lungă și abruptă. Mike citise câte ceva despre această primă parte a traversării noastre, din Kandersteg până în Mürren făcând parte din circuite clasice cu mers din cabană în cabană. Reținuse ea că urmează niște scări pe care ar fi mai bine să nu le urci. Doar o privire în jos și ni se confirmă sensul potrivit de parcurgere. Pentru exemplificare, las pozele să grăiască.

Fără treptele astea, traseul n-ar exista, iar poteca s-ar spăla la prima ploaie mai serioasă. Mulțumind cui se ocupă an de an să întrețină pe aici, probabil cei de la cabană căci sunt direct interesați – ne relaxăm abia când terminăm cu abrupțenia.

Revenirea e de scurtă durată, căci după o zonă de grohotiș, urmează o altă morenă de coborât, de data asta în lung, pe coama ei. Șanțurile ce se cască stânga-dreapta arătă într-un mare fel, și chiar dacă par nisipoase, nu te gândești la ele ca la dunele de nisip, ci tot ca la niște prăpăstii. Mie una mi-e milă de toți cei care tot urcă și par deja obosiți…

Ajunse jos la gardul vacilor, pe la 2000m să ne înțelegem, ne simțim un pic dezorientate. Pe hartă, continuarea se vede mai clar ca pe teren și nu e evident pe care vale să o apucăm. Nu prea îmi vine a crede că imediat pe prima spre dreapta. Găsim izvorul de pe hartă și ne reaprovizionăm cu apă, apoi continuăm pe „sub munte”, pe o curbă de nivel, printre cataroaie interesante printre care pasc oi răsfirate – fiind ora 17, era încă prea devreme pentru a încheia ziua.

Locul ferit ce părea mai fără pietre, Oberloch, se dovedește prea aproape, așa că mergem și mai departe. Se vede ceva poteca pe versantul opus, dar undeva sus, deasupra marginii gri a unei alte morene. Urmăm însă marcajul și, spre surprinderea noastră, traseul pare pe morenă. Nu îl putem dibui în ansamblu, dar mergem pe mâna elvețienilor – sigur duce undeva! Avem și dovada, dăm peste unelte lăsate la intrarea pe morenă.

Eu tot văd locuri de cort acolo unde Mike nici nu s-ar gândi și „jocul” continuă, eu propun, ea refuză. De când am pus cândva cortul pe creasta Pietrei Craiului, de-a dreptul printre pietre, orice mi se pare acceptabil. În plus, nu vreau musai să fie comod, ci să fie un adăpost. În astfel de ture, mâncarea și somnul cad pe ultimul loc: să fie ceva acolo!

Șiii… să dau rucsacul jos!

Fascinată de tot ce înseamnă relief glaciar, să trec printr-un asemenea loc îmi crește brusc nivelul de încântare. E singurul gen de „adrenalină” care îmi place. Și mai ales că sunt cu Mike și îmi suportă entuziasmul și vorbăria. Pentru amândouă, intriga continuă, pe unde vom ieși din morenă?!?

E greu de descris în cuvinte imensitatea și mediul „inuman” de acolo, îmbinarea de stâncă dură, cu pietrele măcinate ca boabele de cafea, cu apele ce fac legea curgând de peste tot, urlând în cascade, intrând în subteran, șlefuind ceea ce vom numi mai târziu lapiezuri. E locul unde geografia se creează în direct, sub ochii tăi.

Punțile ne-au trecut peste un canion foarte adânc (de genul celor vizitate lângă Eiger în Grindelwald, unde ghețarul încă mai e activ, sau cel al Taminei, despre care doar geologii pot confirma), dar acesta mi s-a părut mult mai adânc și încă… de nevizitat. Mike a citit că iarna demontează punțile pentru a le păstra în siguranță.

Lucrurile s-a mai domolit sus pe morenă, dar tot e genul de traseu care își schimbă trasa anual, după cum iarna își lasă amprenta. Până la urmă vedem și urcarea spre cealaltă potecă și suntem surprinse să găsim ceva bănci montate acolo. Din lemn masiv. Facem un popas, poze și deși e încă soare, ne hotărâm să ne oprim acolo unde dăm de o platformă mulțumitoare cu iarbă.

Nu mai durează mult și dăm de un loc bun: două vetre de iarbă drepte, cel care are bancă are și urzici, dar ambele sunt fix pe direcția vizuală a ferestrelor cabanei Gspaltenhorn(hütte). Eh, asta e. Care cabană e cocoțată maiestuos pe un stei de stâncă la 2455m.

Și nu doar că „ne vede lumea”, dar dintre oile din jur, un berbec fără coarne (cred că așa le e neamul) pune ochii pe noi și nu se lasă. Ne dă târcoale pe toate părțile și oricât îl alung, nu se dă dus. Mai devreme, o oiță se apucase să îi molfăie lui Mike șireturile și n-aș vrea să se întâmple la fel cu cortul peste noapte.

Oricum, mă intrigă maxim ce e cu oile astea, cum au ajuns aici – au traversat morena??!, ce or căuta în afară de câteva petece de iarbă printre grohotișuri??! Le adună la toamnă?!? Mă amuză să văd că vreo cinci-șase rup turma și pleacă pe o potecă și mai sus pe munte; pe unde aveam și noi a doua zi să continuăm. Îl gonesc și pe curiosul de serviciu, îl trimit după excursioniste, dar mă ignoră.

Mike trimite mesaje alor noștri că încheiem cu bine ziua – se pare că rețeaua mea yallo nu prea merge prin colțul acela de Alpi. Altfel, nu simt nevoia să transmit lumii unde sunt, ce văd, ce simt.

Mâncăm, admirăm apusul, crestele aurii de aproape sau cele pierdute în pâclă la orizont, ghețarii „de peste drum”. Când soarele se lasă dus, montăm cortul. Berbecul se însoțește cu alte „mâncătoare de pietre” și scap de grija lui.

E minunat să poți sta în voie pe munte și singura treabă să fie așteptatul serii. Ziua a fost atât de frumoasă și de variată, de la ape azurii până la ghețari și morene, am avut de toate, încât numărul kilometrilor e doar o informație seacă ce nu reflectă prea plinul mental și sufletesc.

Zi de vară până-n seară. La orizont – Eiger, Mönch și Jungfrau

Am dormit excelent, fără să îmi fie frig pe undeva. Abia de m-am trezit de câteva ori, magneziul luat seara m-a scutit de crampele clasice la cort, iar bandana trasă peste ochi m-a scutit de umflăturile pe care le fac de obicei, chiar și când nu mi-e frig. Mike s-a trezit însă peste noapte, să prindă ancorele când s-a iscat ceva vânt. Îmi spune că cerul arăta incredibil – dacă aș fi și eu mai harnică cu ieșitul din sac…

Ca de obicei, ea se ocupă de gătit în gura cortului și cafeaua mă așteaptă numai bună de băut. Afară e deja agitație, cei care merg din cabană în cabană sunt foarte matinali cu plecatul mai departe, deși distanțele sunt relativ scurte. Strângem și noi repejor, până-n șapte, și ne punem la drum cu destule haine pe noi, ca mai apoi să avem de dat jos când începe urcarea spre Șaua Sefinafurgga, la 2600m.

Ori că e dimineață, că umerii încă nu dor, că mă simt odihnită, dar urcarea pe grohotiș merge destul de bine. Din nou, dacă nu ar fi amenajate trepte, „poteca” ar fi o provocare. Nu e genul de grohotiș din Piatra Craiului, iar panta e pe alocuri are potențial de dus de-a dura mult și bine. Bețele ajută enorm la echilibru, dar nu pot să nu mă gândesc ce faină ar fi o alergare pe aici, fără greutate în spate…

După șa, terenul se domolește brusc. Pajiști cu iarbă, poteci cu porțiuni plate, iar vârfurile de patru mii de metri ni se arată „peste drum”. O să fie o zi grozavă, are toate ingredientele!

Zona aceasta, apropiată de Lauterbrunnen-Mürren, e destul de umblată, asta și datorită instalațiilor care scutesc 1000m de urcare/coborâre foarte abrupte, astfel că se simte ceva mai multă agitație în aer, potecile devin tot mai largi.

Fiindcă e totuși sâmbătă, ajungem la concluzia că e destul de puțină lume pentru o vreme excelentă de weekend, iar această impresie avea să crească pe parcursul zilei, chiar și după ce vom traversa zone „populare”.

Primul popas al zilei e la Cabana Rotstock. Are cișmea chiar la intrare, de unde ne propunem să luăm apă, dar totodată e un loc numai bun pentru o cafea și câte un Apfelschorle (băutură ușor acidulată din mere). Între timp, vine elicopterul să aducă lemne și să ridice ceva balot pregătit. În timp ce pozez și asist la cum se fac lucrurile în Alpi, suflul vântură paharele și alte chestii de pe masă, iar la măsuța de după noi, răstoarnă și băncile. Cabanierul ne avertizează că elicopterul se întoarce, dar experiența nu se mai repetă. Acum înțelegem de ce pe mese florile stau în niște găletușe mici metalice, iar pământul are un aspect îndesat, de neclintit.

Plecăm mai departe și o vreme poteca e comună cu cea de Mürren (un „sat” la 1600m deasupra văii Lauterbrunnen care e pe la 800m în acea porțiune), mai dăm de câte un grup, dar după ce facem stânga pe un urcuș abrupt, rămânem singure. Căldura ne cam dă de furcă, soarele arde, dar peisajul e un spectacol în sine. Suntem pe cât de încântate, pe atât de relaxate. Programul e unul de voie, după prânzul la un lac la 2500m, vom continua până se apropie seara și găsim un loc fain de înnoptat.

Nu știam că mult vizitata Vale Lauterbrunnen se închide total mai sus și că amfiteatrul de munți e așa de spectaculos, vârfurile având și ele un pic sub patru mii de metri. De asta sunt bune turele de ansamblu, acum am o înțelegere altfel a zonei decât oricât aș fi privit o hartă.

Vreau evident să revin pe vale, sunt ceva trasee care înaintează destul de mult în munte, spre ghețarii de acolo (Breithorn) și există chiar și o cabană. Fereastra de vreme bună e destul de scurtă însă și coincide cu perioada concediilor, când e…. nebunie. Însă, sus pe munte, o dată ce ai trecut de „primul nivel” de telecabine, e loc destul pentru toată lumea, ba chiar să te simți puțin singur. Începutul lui septembrie rămâne totuși ideal, dacă nu vine vreun Boris.

Urcușul are o ultimă parte foarte accidentată și abruptă și chiar dacă e printre smocuri de flori, buruieni sau arbuști, am senzația că puțin îi lipsește pământului să se ducă cu totul la vale. Multe stâncării din jur arată ca niște tobogane, ce-a fost pe ele… a alunecat. Rucsacul se cere dat jos, umerii protestează să fac ceva. Dar hai că ieșim, se vede buza căldării!

Grauseeli e un lac micuț, într-o mică căldare la 2500m. Pe deasupra lui, de la 2600m (Brig) la 2900m (Schilthorn) se plimbă o telecabină. Iarna, pe aici se schiază, din Brig făcându-se legătura cu Mürren. Vara, locul arată însă cât se poate de liniștit

După câțiva pași o latură a lacului, descoperim minunea, cei trei coloși Jungfrau, Mönch și Eiger se oglindesc în apă. Dacă se putea adăuga ceva mai frumos decât simpla privire a acestor vârfuri, iată, tocmai se întâmplă!

Mă descalț și îmi plimb picioarele pe pământul moale acoperit de mușchi și floricele minuscule și chiar puțin prin apă, chiar dacă mâlul e neplăcut, iar recele se instalează după un minut de-mi taie circulația.

Prânzul ne e tihnit, avem timp, iar mâncărurile la plic fierb una după alta: supă cu ciuperci, orez cu legume și ananas. Simt o greutate la desprinderea de acest loc, parte și pentru că am mâncat mult, dar și pentru că e tare frumos…

Urcarea spre Brig nu e grea în sine, dar după masa de prânz, reintrarea în ritm cere timp. Sus dăm de pârtii, de aspectul acela antropizat, dar se vede cu ochiul liber că porțiunea cu care avem de a face e una scurtă.

Hotărâm să facem un ocol spre stația telecabinei, să luăm apă. Numai bine, vedem și noi ce construcții futuriste mai tronează prin vârfuri de munte. Alegerea e bună pentru că lăsăm gunoiul, folosim toaleta și ne răsfățăm cu un Apfelschorle.

Peisajul nu se schimbă mult, dar continuă să fie spectaculos, iar poziția soarelui ne ajută să vedem foarte clar. Poate că ziua nu e așa variată ca cea de vineri, dar are tot ce îi trebuie. În continuare e puțină lume, iar facem stânga pentru a trece pe cealaltă parte a muntelui, suntem din nou complet singure.

Deși marcată cu bandă roșie ca și cele de până acum, poteca spre șaua Bietenlücke (2639m) are doar niște resturi care amintesc de foste trepte, iar urcușul e chiar greoi. Neducând la vreo cabană și făcând parte din traversări clasice… nu e la fel de actual întreținută. Ne „luptăm” puțin cu ea până sus.

Și pentru că trebuia să fie și ceva greu pe ziua de azi, aflate sus în îngusta șa, cât abia să pui două funduri jos unul lângă altul, coborârea nu se arăta deloc plăcută. Marcajul era bandă roșie, dar pe stânca de care atârna cu lehamite un cablu uitat, se vedeau resturi de vopsea de la banda albastră, adică traseu dificil. Logic, dacă l-au făcut roșu, înseamnă că e totuși ok. Practic, abia se vedea o potecă pe pietrișul acela friabil. Și e al naibii de mult până jos!

După ce mâncăm niște prăjiturele și ne simțim întremate, ne punem pe coborât. Fără rucsaci, totul ar fi mult mai ușor, dar eu una simt că mă dezechilibrează destul de mult și că, la o alunecare, ar fi greu să mă redresez. Unde mai pui că nici nu pot să mă dau pe fund cu namila în spate.

Cobor cu stres, dar măcar asta mă face să fiu atentă și mereu pregătită să mă așez de bună voie dacă îmi fuge vreun picior. Nu prea sunt stânci fixe, iar nisipul și pământul șlefuit sunt rețeta sigură pentru derapaje. Bețele ajută enorm, dar și faptul că e un pic umed pe jos, dacă era foarte uscat și prăfuit, priza tălpilor ar fi fost deficitară.

Cu mare bucurie ne-am văzut și ajunse jos, la potecă omenească! De-acum, ne putem relaxa! Arată ca prin Făgăraș! Dar când privim de unde am coborât, nici n-ai zice că pe acolo e poteca…

Și iată-ne pe Valea Sous ce pare departe de orice. E liniște. Dacă am continua în amonte, am traversa în altă parte de unde am fost, iar locurile par destul de sălbatice, densitatea cabanelor scade brusc. Cu alte cuvinte, Alpii au de toate. Pe o parte a muntelui se schiază, pe de alta nu-i nici picior de om, nici de ai vrea.

Marmotele ne fac în ciudă: le auzim, dar nu le prea vedem. Nici cu fructele de pădure nu se stă prea bine, dar găsim câteva tufe de afine să punem deoparte pentru micul dejun. Valea e lungă și, contrar aparențelor, mai are multe de arătat. Plus, multă multă coborâre.

Cum soarele e sus, ajungem în dreptul stânelor destul de devreme, iar vacile au fost deja coborâte. Adică fix un nivel mai jos unde voiam să rămânem peste noapte. Dar până nu vedem, nu putem fi sigure. Coborâm așadar și, într-o zonă cu multe grajduri și vaci răspândite peste tot, e imposibil de rămas. Trebuia să avem și ziua cu mers mult, prea nu ne obosisem până acum!

Lăsăm Valea Sous și tălăngile ei asurzitoare și urcăm spre cealaltă vale, Suls. Umerii nu mă mai dor, acum mă mănâncă pielea sub bretele rucsacului. Pesemne, corpul încearcă cu alte semnale, dacă durerea o ignor. Dar nu e ca și cum avem ce face. Urcarea merge însă bine, avem spor, poteca e adesea foarte frumoasă.

Pârâul Suls are multe vetre cu iarbă frumoasă pe lângă el, dar ori sunt prea aproape de apă, ori iarba e cam mare. Și sunt și cu câteva grade mai puțin lângă el… Urcăm pe firul lui și dăm de o stână, foarte activă de altfel. Ne reîntoarcem, între timp înserarea se lasă tot mai mult și e greu să ne hotărâm. Mike se uită pe hartă și propune să mai mergem maxim zece minute pe poteca ce pare că duce spre o poiană, dacă nu ne iese nimic în cale, rămânem la râu.

Ieșim destul de repede la o poiană cu priveliștea neașteptată: Eiger la orizont. Găsim relativ repede loc de cort, avem chiar mai multe. Cel mai bun ar fi chiar în drum, unde iarba e scurtă (sic!). Până la urmă alegem o platformă dreaptă, dar cu iarbă destul de mare. Înfigem cuiele cu generozitate și la final rezultatul arată… strâmb. Dar cum pânza e întinsă mai peste tot, așa că trecem cu vederea inesteticul adăpostului nostru.

Trecem la gătit, dar supa minestrone și mămăliga se dau tare greu fierte. Și nu pentru că ne e foame și cam frig, dar chiar au fost cele mai „nefericite” alegeri culinare din tot ce am luat. Pastele carbonara din prima seară și supa de ciuperci de la prânzul la lac rămân în top, restul…. mâncare.

Seara e foarte liniștită și, deși nu suntem vizavi de un ghețar, cu cortul printre grohotișuri, nici de data asta nu e rău. Ne culcăm repede, ziua s-a dovedit mai lungă decât estimasem, dar nu mai puțin frumoasă.

Și ultima zi a fost a norilor

Dimineața ne întâmpină doar cu părți bune după un somn odihnitor pe iarba cea moale: nu e rouă, nu plouă (încă), îl mai vedem pe Eiger de nori, ba chiar mijește și soarele. E suficient doar ritualul cu cafeaua și strânsul merge repede. Suntem la margine de drum, iar dacă două cățărătoare s-au retras aseară la frontale, acum urcă deja alți cățărători.

Cum ne-am propus micul dejun la lac, nu are sens să o lungim și ne punem pe mers. Trecem din nou pe unde ne uitasem cu o seară înainte de locul pentru cort și mă bucură alegerea făcută. Lângă pârâu ar fi fost umiditate și zgomot. Noroc că rucsacii s-au ușurat considerabil! Ori m-am obișnuit?!?

Ieșim spre stâna văzută aseară și îmi este clar că nu se putea înnopta pe acolo, activitatea oamenilor e în toi (generatorul duduie într-una), vacile sunt răspândite și talăngile se aud destul de tare. Ne oprim să luăm apă de la țeava cu adăpătoare, ocazie cu care luăm și o brânză maturată de la frigider (12Fr, am pus banii în cutiuță). Familia e tânără, au și copii, judecând după ceva hăinuțe atârnate și piesele de lego de pe jos.

Ne îndreptăm spre lac de la care nu mă aștept să fie glaciar, turcoaz, dar are totuși un farmec al său. Mike pune primusul la treabă pentru câte un ceai și apoi pentru terciul cu ciocolată și fructele culese de ieri. Între timp, pescarii înconjoară lacul, apar și ceva drumeți, chiar familii, o mamă se dezbracă la chiloți și intră pentru câteva secunde în apă. Eu sunt cu pufoaica pe mine, ce să mai zic, dar și Mike se miră, deci e totuși… friguț.

Plecarea mai departe înseamnă că tura noastră se apropie de sfârșit. Suntem mulțumite de primele două zile, astăzi e doar retragerea… O ultimă scurtă urcare până într-o șa, apoi o curbă de nivel pe sub un perete, printr-un peisaj nelipsit de nori. Arată frumos, dar după zile cu soare și numai treimiari și patrumiari la orizont…

Încă mai avem de povestit destule cât să nu ne gândim la lungimea coborârii, nivel după nivel, de la o intersecție de indicatoare la alta, pe poteci mai faine sau mai anoste, cum se nimeresc. Începe să și picure răzleț, dar suntem mulțumite că am scăpat până acum.

Finalul nu are nimic epic, ieșim la civilizație și nici nu apucăm să mărșăluim prin Wilderswil, că aplicația de transport, SBB-ul, ne și pune pe direcția Altstätten, la autobuz spre Interlaken și de acolo țop în primul tren din cele patru (via Berna via Zurich via St. Gallen), cu schimbări din scurt, fără să avem timp de băut o cafea între ele. Abia în Altstätten scoatem și gecile de ploaie cărate toată tura, parcă era păcat să nu le aerisim.

Dăm rucsacii jos și mai avem de dat o singură urcare: turnul de clătite, surpriza de bun întors de la Andrei și Miruna.