August ar fi o lună bună de umblat prin Alpi, ziua e lungă, zăpadă cea mai puțină, dar august e luna în care și concediile știu de frica reînceperii școlii, în care ecuația cu părinți lucrând și copilul încă în vacanță e plină de necunoscute, de stres și frustrări de ambele părți.
Cert e că după un concediu fain sau o vacanță într-un loc drag, în cazul nostru, Acasă, apare o perioadă depresivă, de readaptare la o realitate cu multe goluri sufletești. E greu și pentru adulți, dar pentru copii?!? Dar chiar și așa, din aproape în aproape, am reușit să strecurăm câteva ieșiri drăguțe – de asta e bine să faci bilanțul lunii, să vezi și părțile bune chiar și atunci când cele rele par să domine.
*
Strava zice că în august am alergat 170km cu 4100m+, am drumețit în familie 53km cu 2000m+ și am pedalat vreo 21km. Un singur concurs, și acela unul local, al clubului MILA. Noutatea lunii vine din alergările cu Miruna.
Altfel, mă străduiesc să strecor antrenamente printre job, familie și arta-de-a-pierde-timpul (sic!), dar și să găsesc un scop pe termen lung: o cursă montană sau un maraton de plat?!? (ar fi primul…)
*
Unul dintre clișeele vieții e că nu le poți avea pe toate. Nici măcar atunci când te mulțumești cu o parte din ele. Se împlinește o așteptare sau accepți un compromis sau chiar îmbrățișezi blazarea și-ai vrea o vreme să băltești în calmul aparent de care, în luptele cu demonii, ți-a fost dor, și zbang! lucrurile se strică pe altă parte.
Te apuci să repari, dar orice ai face, nu te pricepi. E problema la tine? nu-i la tine? nici măcar asta nu știi. Cu cât e mai banal clișeul, cu atât e mai greu de dus, de spus. De fapt, dintr-un clișeu în altul, ajungi să nu mai spui nimănui nimic. Înlocuiești spusul cu o alergare solitară și mai trece o zi.
Iar să crești copiii, e o mare necunoscută! Din doi oameni iese al treilea care, nu e doar diferit de părinți, ceea ce ok, dar e diferit și față de el însuși de la o „etapă” la alta, lucru care pe mine una mă scoate total din ritm (îmi imaginez pe ea…) și e motivul pentru care am doar un copil. Măcar acum înțeleg și de ce, a fost și e un copil furios, dar sunt departe de orice ameliorare – din păcate, din tot ce citesc, doar mi se confirmă că așa e, iar soluțiile expiră repede…
Deși Miruna a reînceput școala pe 12 august, cele patru ore la școală și socializarea cu colegii nu a schimbat cu mai nimic cantitatea de timp comun care trebuie gestionată și productiv și emoțional de toate părțile. Dacă nu ar avea doar șapte ani, aș bănui-o de adolescență precoce, dar e și un acesta un avertizor pentru ce mă așteaptă.
*
Aproape că nici nu am avut stare să scriu despre asta sau altele, dar am început să o fac pentru că mi se pare vital să îmi păstrez acest obicei mai ales când, aruncată pe uscat fiind, vie și agitată, mă întreb dacă să mă întorc în apele tulburi sau să rămân eșuată pe nisip…
*
1 – 4 august, Madesimo (Italia). O ieșire în familie prilejuită de mini vacanța de 1 august, Ziua Elveției. Ne-am bucurat că ni se întrerupe săptămâna de lucru și mai adaugă o experiență Mirunei, dar… doar noi.
Ea, din capul locului, a fost anti-orice. Iar când n-a fost o avalanșă de toane, a fost una de vorbit, adesea intenționat ca să ne tachineze, căci nu mai avea ce să mai și vorbească, astfel că nu ne-am prea întâlnit cu liniștea. Cu toate astea, au existat și momente de care-mi amintesc cu drag și de care inclusiv ea a fost încântată.
Chiar îmi prima zi, în drum sper cazare, am oprit în Pasul Spluga (Splügen Pass) și am făcut o drumeție spre Lacul Azzuro (4km, 340m+, 2.5h). Urcușul începe direct de la șosea și, după multe serpentine și ajunsul la un prim lac, poteca devine un țopăit de o piatră pe alta, lespezi ca de Retezat, doar că ceva mai mari și rostogolite fără milă.
Mirunei i-a plăcut foarte mult traseul și s-a descurcat foarte bine (și n-o zic doar că e fie-mea); dacă s-ar putea găsi numai trasee din astea, n-ar mai zice Nu drumețiilor (nici acum nu zice Nu împotriva lor, ci… a noastră).
Lacul Azzuro n-a fost chiar albastru sau turcoaz cum mă așteptam eu, ci un lac clasic într-o căldare de cataroaie, însă nu mai puțin frumos. Merita să avem o altă stare de spirit, dar mai ușor își găsesc locul pietrele pe munte decât trei caractere diferite într-o familie…
Cum în zonă nu e un circuit rezonabil pentru drumeția cu un copil, am coborât pe unde am venit, tot pe pietre, iar la final, cei 4km cu totul, s-au simțit ca minim 8.
A doua zi am rămas singure în Madesimo, Andrei plecând într-un circuit pe cursieră, bifând trei pasuri (Maloja, Julier, Splügen), 3700m+ și 167km.
Am plecat tot în drumeție spre Lacul Angeloga (11km, 550m+, 3.5h), via un al doilea lac Azzuro. Am luat o gondolă până sus (fiind domeniu schiabil, sunt mai multe instalații, dar una merge și vara) și am pornit la drum. Mai cântând, mai un joc Fazan, lucrurile au fost destul de echilibrate o vreme. De unde traseul a devenit stâncos, Mirunei i s-a declanșat ambiția și n-a mai fost nevoie de povești ca să urce ca un adult, ba chiar să-i întreacă pe cei de pe traseu.
Apoi, din păcate, traseul a devenit destul de expus, muchie după muchie, ceea ce nu ar fi fost o problemă căci mai erau și cabluri, doar că norii tot mai gri și uneori tunetele, mă stresau tot mai mult… În plus, și pe Miruna o apucase „râsul prostesc”, asta când nu voia să alerge pe acolo, lucru care nu se potrivea deloc cu panta înclinată.
Am luat decizia să ne întoarcem, chiar dacă din grupurile întâlnite și depășite până atunci, s-a găsit câte cineva să ne convingă că e păcat să nu continuăm la cât de bine merge copilul, că până la cabană nu mai e totuși mult, că va ploua abia la ora trei.
Eu am simțit însă că trebuie să mă întorc. Poate am greșit, asta e, oricum kilometri s-au strâns destui. Iar de plouat, n-a plouat. Dimpotrivă, până spre seară s-a limpezit de tot cerul…
Miruna s-a bucurat oricum de întoarcere, la stația de telecabină aveau nu doar restaurant pentru o porție mare de paste și înghețată, dar și loc de joacă cu trambuline.
Și cum fiecare zi s-a terminat cu toane destul de greu de gestionat, chiar dacă tot timpul era exclusiv petrecut împreună, nu ne-am mai înhămat la prea multe: un parc de aventură pentru ea, plimbările necesare pentru mâncare și o după amiază pe marginea unui râu de munte… să ne mai răcorim cu toții.
*
10 august, Canionul Tamina, o drumeție în familie (9km, 340m+, 3h) cu pornire din Pfäfers. Într-un weekend canicular, dacă se poate numi caniculă când sunt 33 de grade, e drept, cu umiditate mult crescută față de România, am ales inspirată un traseu 80% pe la umbră și pe alocuri… friguros, dar care, foarte important, ne-a plăcut la toți trei.
Mai mult, a fost un traseu „montan” atipic: a început cu o coborâre, am vizitat clădirea unor băi termale (acum muzeu), am intrat în canion, unde era frig, ca să ajungem prin galeria umedă și caldă ce duce la un izvor termal, ca apoi să mai trecem o dată prin frig înainte de a reieși la celălalt tip de căldură. Au urmat promisele înghețate, porția de forestier prin soare și, evident, finalul cu o urcare pieptișă la mașină.
*
14 august, 🏃🏽♀️ MILA Schwammlauf ediția 39, cursa anuală a grupului de alergare MILA, căruia m-am alăturat din ianuarie și cu care alerg, pe cât se poate, în fiecare miercuri – singurul antrenament al săptămânii, restul alergărilor sunt „pe apucate”.
8.5km cu 650m+, 55:50min, strava, cu un minut mai bine ca anul trecut (deși acum am fost pe locul șase, iar nu pe locul patru). Aș putea spune că a fost o cursă bună, cu un efort uniform distribuit, că nu m-am chinuit, însă… aș fi vrut! E incredibil de frustrant să vrei mai mult de la tine și să nu poți accesa acea ambiție care duce „lupta” la alt nivel. Parcă pe ultimul kilometru am accelerat, însă nu ca pe vremuri, când reușeam să trag de mine.
În felul ei, e o pseudo cursă pentru că fiecare start e individual, la fiecare 15 secunde, și nu poți ști cum aleargă competitorii, pe unde te plasezi. Te întreci… de unul singur, până se afișează rezultatele. Fiind și pe șosea aproape integral, chiar dacă în continuă urcare, cei cu antrenament serios de viteză (intervale, tempo) culeg laurii, iar la mine s-a văzut și simțit această lacună.
Altfel, ce îmi place la cursa asta e că mă duc și mă întorc cu bicicleta, atmosfera e tare faină, iar competiția e incredibilă pentru un eveniment ultra local, no name, fără taxă – la băieți nivelul a fost ultra ridicat.
*
17 august 🏃🏽♀️, motivată de Ștefan, cea mai lungă alergare a lunii: doar 21 km până pe Hirschberg și înapoi (815m+, 2h42). Demoralizantă realitate pentru o lună de vară.
Îmi e clar că trebuie să schimb ceva la capitolul motivație. Poate că nici timpul liber nu mai e atât de mult, dar tot de la cap pleacă toate. În trecut, am mai trecut prin perioade de astea și au funcționat înscrierea la o cursă lungă sau anturajul sau cheful de descoperit trasee/munți noi, însă acum parcă lipsește ceva.
Înainte mă simțeam ceva mai puternică pe dinăuntru și aveam chef să trag de mine până mă scoteam la suprafață. Acum mă tem că nu voi reuși să trag, iar dacă totuși voi trage, că nu mai e nimic de ieșit…
*
24 august 🧗🏻♀️, o mini ieșire în familie „la stâncă”, la traseele de via ferrata din Pratenen (Klettergarten), Austria (spre Pasul Silvretta). Chiar dacă rutele au fost foarte scurte și provocatoare doar pentru Miruna, orele petrecute în natură toți trei au fost destul de plăcute.
În contextul unei perioade nu tocmai grozave din punct de vedere al dinamicii copil – părinți, fiecare oră, fiecare jumătate de zi fără conflicte mici sau mari e… mană cerească.
25 august 🏃🏽♀️, încă o alergare de 21 km, ieei!, Nu de palmares, că deh, a fost pe plat până la Rin și înapoi, dar care a început cu 3km alături de Miruna. Asta în încercarea de a-i varia cât mai mult activitățile, dar și pentru că e înscrisă la crosul orașului și vrea să alerge bine.
(De dimineață voiam să particip la un concurs de tip vertical, dar ploaia și m-a convins să rămân acasă. Evident că regret și nu regret în același timp… cursa nu s-a amânat, iar concurenți au fost chiar mulți pentru așa condiții – pe camerele web nu se zărea nimic, doar ceață).
*
Am continuat să o iau la alergat cu Miruna și trebuie să recunosc două lucruri: unu, încălzirea alături de ea, făcând exerciții, îmi prinde foarte bine (pentru că mereu sar peste partea asta…) și doi, dacă reușim să ne ținem amândouă de acest obicei, într-un an va alerga legat 3-5km fără prea mult efort (sau sprinturi în care să mă întreacă, țelul ei suprem 😀 ).
Iar dacă alergarea m-a ajutat dintotdeauna să-mi dresez agitația interioară, chiar și atunci când nu conștientizam, ci doar o rupeam la fugă, poate va o va ajuta și pe ea…
Stiu ce zici cu toane si conflicte. La noi e la patrat, iar eu sunt si lipsita de rabdare asa ca sunt unele mini razboaie.
Ma bucur tare ca scrii, in felul asta parca suntem aproape. Sa fii bine
Noi doi nu suntem conflictuali, reușim să negociem aproape orice situație, iar la certuri maxim ridicăm tonul câteva minute. Eu sunt cea colerică, însă A. m-a mai domolit în timp, neținându-mi isonul. Și zbang! a venit Miruna cu țipete, aruncat cu vorbe „grele” pe care sigur nu le înțelege, iar eu nu știu de unde le știe… 🙁
Și răbdarea mea e la pământ și e greu tare să o antrenezi când e vorba de propriul copil.
Cel mai tare mă stresează faptul că devine imprevizibilă în acele momente de furie, adesea iscată din nimic după cum și ea realizează ulterior, și nu mai pot avea încredere în ea.
Cărțile sfătuiesc una și alta, propunând calmul și explicatul pe îndelete, empatizarea cu situația, ținutul în brațe etc.; autorii nu propun însă nimic pentru situația când e furioasă și țipă anume ca să nu audă nimic din ce zic sau când aleargă spre locuri periculoase (stradă, prăpăstii etc.)
Dacă părul a albit accelerat după mutarea aici, în ultimele luni au început și sprâncenele…
Bun găsit, Claudia. Interesant și complet materialul! Felicitări și multe reușite. Săptămână folositoare și numai bine!
Adevărul e că trec prin multe subiecte în genul acesta de jurnale lunare, nu e doar despre natură și locurile nou vizitate 🙂
Săptămână frumoasă și ție, mulțumesc de vizită!
Intotdeauna revenirea din vacanta este putin deprimanta. Mai ales cand vacanta inseamna si revederea rudelor/prietenilor din tara pe care nu le-ai mai vazut de luni bune (sau chiar de ani). Din multe puncte de vedere vacantele sunt ca o poarta in timp, spre trecut. Este o perioada cand ai senzatia ca poti da timpul inapoi si retrai perioadele fericite. Cand se termina si revii fortat in lumea de astazi, iti dai seama ca timpul nu este reversibil si nu poate fi dat inapoi. Atat in privinta noastra cat si a copiilor care incep, incet, incet sa devina alti oameni.
Și cum cele mai dragi vacanțe sunt cele în care implicarea emoțională este mare, e parcă și mai grea trecerea la zilele „banale” de după…
Maraton de plat? No way, asta ar fi lobotomizarea completa, mai ales cand ai muntele in spatele casei. Daca ai trai in Berlin as mai intelege, dar nici atunci….
Legat de toane si nazuri, pe cand de enervante sunt zilele cu nazuri pe atat de faine sunt zilele care curg ok si in care nu te lupti unul impotriva altuia. Important e cum iese media pe termen lung…
Si la fel de important e ca timpul petrecut afara cu joaca si cu socializare cu altii sa devina gest reflex si sa nu fie nevoie de efort de convingere. Trebuie sa devina partea a identitatii copilului pana la adolescenta pentru a avea cat mai putine scantei atunci. Asta inseamna pe langa iesirile in familie si un anturaj (al copilului) care sa fie aliniat cu valorile astea.
Momentan, PB-ul meu pe maraton e 6:52:33 (extras din cadrul OCC) și parcă aș vrea o statistică mai bună 🙂
Iar legat de copii, da, socializarea e cheia, iar noi nu excelăm la a extinde cercul de cunoscuți, nici pentru noi și nici pentru ea… Măcar de am reuși pentru ea.
Toanele sunt horror, numa cine are parte înțelege…