O primă incursiune în Lauterbrunnen și Grindelwald

drumetie Lauterbrunnen branduse albe

Nu e un secret, și blogul stă mărturie, că n-am bifat prea multe locuri celebre din Elveția deși locuiesc aici de doi ani. Că e plină țara asta de Alpii cei spectaculoși, de vârfuri emblematice, de locuri turistice, că infrastructura te duce aproape de orice, inclusiv de cer, nici asta nu e un secret.

Sunt foarte multe de descoperit, greu de spus în ce direcție s-o apuci mai întâi, iar în mini vacanța de Înălțare (joi – duminică) am ajuns în zona Interlaken din cantonul Berna, pe la poale de Eiger și Jungfrau. Ca de obicei, ne-am îndreptat spre munte și am avut o singură pretenție: să ne bucurăm de zonă și să ne facem o idee pentru a ușura planurile viitoare.

Traseu din Lauterbrunnen, Grütschalp

  • Vineri, 10 mai 2024, Alpii Bernezi (Bletschenalp)
  • Trupa: Miruna, Andrei și Claudia
  • Traseu (pe harta de mai jos, traseul roșu): Grütschalp, telecabină (1486m) – urcare pe traseu bandă roșie până la o intersecție (1768m) – coborâre la stația de tren Winteregg (1582m) – coborâre în Lauterbrunnen (800m)
  • Date drumeție: 9km, 320m+, 1000m-, 4h30min, strava
  • Info: unele trasee sunt închise pentru refacere, mai ales în perioada de după topirea parțială a zăpezii (pe creste mai era destulă, iar de sus mai curgea câte ceva, noi am văzut de ex. o cădere de pietre)

Învârteală prin zona Grindelwald

  • Sâmbătă, 11 mai 2024, Alpii Bernezi
  • Traseu alergare Claudia: Grindelwald (1000m) – Pfingstegg (1387m) – Grindelwald
  • Date alergare: 7km, 480m+, 1h, strava (traseul albastru)
  • Plimbare prin canion cu Ursăria Helvetica: Grindelwald – Gletscherschlucht (canionul glaciar)
  • Date plimbare: 6.5km, 170m+, strava (traseul verde)
  • Info: pentru canion trebuie strat suplimentar de haine, e destul de friguros și se merge cam 1km pe sens.

Mult turism, dar nu pe poteci

Ca și în Zermatt, genul acesta de localități montane pitorești, Lauterbrunnen și Grindelwald, nu mai zic de orașul Interlaken prin care am dat o raită scurtă la ceas de seară, abundă de oameni de prin toate colțurile Asiei lumii, mulți în ținute lejere, instagramabile, care nu au de-a face cu muntele… atât de prezent.

Aglomerația trotuarelor se repetă și pe telecabină sau în trenurile ce te urcă pe munte, unele prin munte, însă pe dată ce ai pășit pe poteci, mai ales pe o bandă roșie, întâlnești surprinzător de puțini drumeți (mai mulți sunt în Alpstein pe la lacuri, un masiv foarte umblat de-altfel fără să aibă vârfuri peste 2500m).

Ce m-a impresionat aici la capitolul infrastructură e modul cum sunt gândite toate și cum, deși mult popor, nu se transformă localitatea în Sinaia sau Bușteni. De exemplu, în Lauterbrunnen, e un „pasaj” prin care comunici cu parcarea etajată, cu gara, cu stația de autobuz, cu stația telecabinei, totul pe sub șoseaua principală care arată ca în poza de mai sus, adică… liberă de mașini.

Drumeția brândușelor albe

Miruna cam strâmba din nas la ideea că vom face drumeție. Nu că nu i-ar place muntele, dar ea vrea mereu să fie cu stâncării, iar nu cu pădure și forestiere, însă nu mereu poți ajunge direct sus, la partea cea mai frumoasă, fără să îți încerci răbdarea cu un urcuș „plictisitor”. Așa că i-am făcut o surpriză și am luat telecabina din Lauterbrunnen până la Grütschalp.

Aici peisajul te răsfață direct cu vedere la Eiger (3970m), Mönch (4105m) și Jungfrau (4166m) – Eiger, Călugărul și Fecioara – despre care nu credeam că sunt așa de aproape unul de altul. Noroc cu panoul explicativ.

În timp ce „puhoiul” din telecabină s-a mutat la trenul „tramvai” ce se plimbă pe curbă de nivel până în cătunul Mürren, noi am început să urcăm pe bandă roșie. Planul era să facem un circuit, dar să adaptăm din mers în funcție de energia Mirunei, dar și de cum arată potecile.

Pornirea a fost cam grea, cu nazuri la mâncarea avută la noi, dar de cum am ieșit în golul alpin, la poteci printre brândușe și bolovani, la poale de creste, traseul a fost pe placul fie-mii, iar nemulțumirile nu s-au mai auzit.

Nici că am simțit cum trece urcarea, era frumos oriunde priveai, însă de la intersecția de trasee am hotărât să alegem varianta cea mai sigură, celelalte două însemnând urcare spre zona de sub pereți sau cu zăpadă și chiar asistasem mai devreme la ceva zgomot puternic urmat de o curgere de pietre și bulgări.

Pe coborârea cea lungă și abruptă nu am făcut prea multe poze, însă Miruna a mers surprinzător de bine pentru cum estimam eu că îi vor ceda picioarele. Căci totuși, s-au adunat o mie de metri de potecă adesea „în cap”. Interesant e că pe versantul înclinat, era și potecă de downhill (MTB) amenajată separat, paralelă uneori cu cea de drumeție. Unde e voință, e și infrastructură…

Ajunși în oraș, ne-am dus și noi să vedem cascada de aproape, dar în drum spre ea ne-am oprit la o gogoșerie. Și iată cum desertul a ajuns înaintea cinei, în drum spre parcare oprindu-ne și la câte un wurst pe grătar. Nu sunt ele multe tarabe în astfel de locuri, dar realitatea e că își au rolul (noi, de pildă, prăfuiți de pe traseu, nu ne vedeam intrând prin restaurantele pe unde se etalau turiștii de șosea).

*

Seara ne-am petrecut-o cu Ștefan sărbătoritul surpriză al zilei, Monica și Victor, la ceva dulce într-un sătuc de munte, unde copiii s-au bălăcit în fântână, ca apoi să ne plimbăm cu autobuzul până în Interlaken (din care eu una n-am înțeles nimic în afara faptului că restaurantele indiene adaugă kitsch orașului…).

Zi de vară în Grindelwald, de intrat… la răcoare

După ce Andrei s-a trezit devreme învrednicindu-se la o alergare din Wilderswil până în Interlaken și retur, ne-am bucurat pe îndelete de micul dejun de la hotelul Bären (ne-am hotărât atât de din scurt să plecăm de-acasă, încât a fost o minune să găsim și cazare).

Ne-am mutat în Grindelwald unde voiam, pentru început, să vedem canionul (care se presupune că intră în inima muntelui până dai de ghețar) și pentru că prietenii noștri erau și ei pe drum, am hotărât să-i așteptăm: eu la o alergare, Andrei cu Miruna la o tură prin orășel în căutarea unui loc de joacă.

Fără să am prea multe idei, am pornit în sus pe unde harta îmi arăta o potecă până la o stație de telecabină Pfingstegg, iar de acolo aveam variante de coborâre pe sub munte. Am nădușit un pic până sus, căldura fiind destul de intensă, iar fânețile dogoreau intens a parfumuri și polen…

Dacă pe telefon îmi venea poză cu ai mei la câte o înghețată, eu căutam de zor o potecă pe care să cobor mai pe ocolite, iar nu drept pe un forestier spre oraș. Din păcate, și spre stânga și spre dreapta potecile roșii erau închise, cel mai probabil din motive de siguranță, încă fiind căderi de pietre sau zăpadă.

Gletscherschlucht, doi kilometri printre pereți

Dacă e ceva ce-mi displace la poale de munte vara, e că te aștepti să nu fie atât de cald și totuși e! Vezi pereții, vezi ghețarii, dar în jur dogorește iarba aceea verde de te moleșești instant căutând următoarea umbră. Ce să mai ceri de la copii?!?

Intrarea mi s-a părut cam scumpă (48Fr pentru toți trei), însă în final pot spune că-și merită banii chiar dacă la un moment dat, după vreun kilometru, traseul e închis brusc cu o ușă tip oglindă. El pare să continue și poate vara e deschis mai mult, poate chiar se vede un fragment de gheață, însă acum n-a fost să fie.

Asta nu înseamnă că nu a fost spectaculos sau… umed și friguros. Traseul e același dus-întors, când de tip tunel, când de tip balcon, iar aglomerația ca la orice loc turistic accesibil de la mașină (totuși, n-am mers încolonați). Pe mine una m-a impresionat în mod special o cascadă firavă care parcă dansa, am și filmat-o, o veți vedea mai jos.

Concluzia după o primă incursiune pe la poale de Alpi Bernezi (Lauterbrunnen și Grindelwald, să ne-nțelegem, grupa fiind mult mai mare) este că da, aș reveni, dar în varianta fără Miruna, să pot face trasee mai lungi și mai la altitudine.

Nu am simțit vreo chemare la vederea Eiger-ului sau al vreunui alt vârf semeț, dar cu siguranță s-ar vedea mai spectaculos de aproape, ceea ce mă tentează desigur. Și o cursă de alergare, de ce nu, de s-ar nimeri în vacanță, să nu batem drumul pe repede-nainte.

Iar legat de ce spuneam fix în primul paragraf, am stat și m-am întrebat de ce nu sunt și eu pe goana de a bifa toate astfel de locuri, mai ales acum când locuiesc aproape de ele. Mi-am aflat răspunsul și sunt împăcată cu el, chiar dacă nu e unul care să dea bine. Știu că unii merg și până la capătul lumii, că viața e scurtă, timpul trece, corpul îmbătrânește, dar în cazul meu mă bucur de munte cum pot, cum simt și unde simt. Iar acest UNDE se dovedește singurul cel care dă tonul.

9 Comentarii

  • Nici mie nu-mi plac bifele. Imi place sa ma bucur de iubirea de munte si sa fiu aproape de ei cat mai mult. Sa bifez diferite varfuri sau masive semete sau de renume ar insemna pentru mine mai putin timp pentru muntele de aproape si costuri mai mari. Cand eram tanara ma gandeam la 7 summits, la opt miari… In timp am invatat ca povestile alea sunt si scumpe si banii aia pot fi investiti mult mai bine, mai ales ca eu iubesc muntele fara sa simt ca ma plictisesc de Crai.
    Bucura-te de munte asa cum iti e la-ndemana fara sa astepti tura perfecta, masivul de vis, traseul de poveste. Iar tu chiar faci poveste din fiecare pas pe munte :*

    • De locurile cu care ai o legătură sufletească, n-ai cum să te plictisești, iar munții de acasă asta sunt: și munți, și parte din suflet. Cu Alpii nu sunt într-o relație profundă, dar apreciez natura și muntele indiferent unde sunt ele.
      Când nu eram mamă, mi se părea o trecere nefirească de la turele în Carpați la un patrumiar, de ex, chiar și unul „ușor de urcat”, și să-l bifez îmi părea mai degrabă o impostură. E drept că fiecare weekend era dedicat unei ture în Carpați, mă simțeam prea ocupată cu asta, și chiar și așa, nu am reușit să ajung peste tot…
      De când sunt mamă, altele sunt prioritățile și, pe lângă faptul că nu risc inutil, mi se pare că e și o formă de egoism, în context de familie cu copil, să te dedici unei chestii strict personale care nu e „musai” (mult lipsit de acasă când te pregătești + „vârful”, care implică logistică complicată pentru cel care rămâne, cheltuieli, stres etc.).
      În plus, am observat la alții care „au sărit” de la Omu pe Aconcagua, că muntele nu face parte regulat din viața lor, ci e doar o chestie de vacanță o dată pe an, și-au propus, s-au antrenat, au bifat și gata (și ar strâmba din nas la orice tură care să nu fie „măreață”). Sunt cei cu care te întâlnești uneori pe munte într-o stare deplorabilă, gata să-și dea și viața să bifeze vârful chiar dacă nu au echipamentul potrivit, apă, și își dau ochii peste cap dacă le spui să se întoarcă. Evident că nu, nu m-am regăsit în acest model, dimpotrivă, îmi repugnă total (valabil și la cei care aleargă la concursuri montane și ajung pe trasee doar atunci la concurs, de cele mai multe ori fără să aibă habar ce e în jurul lor).
      Noroc că am patruzeci de ani și pot fi împăcată cu cine sunt 🙂
      Și da, bucuria de a fi pe un munte de 1800m e uneori suficient de mare cât să nu-mi lipsească „mai susul”, deși n-am probleme să urc până la 3000m sau să urmez poteci aeriene. Eu urc ce vine la rând 🙂

      Te pup și felicitări pentru implicarea de la Eco, ești peste tot Oana, o mână de om dând o mare mână de ajutor 🤗

    • Frumos și spontan, cele mai faine ieșiri dacă ar fi după mine! Când te organizezi… apar diverse piedici, când ești spontan improvizezi 🙂
      Îmbrățișări și de la noi 🤗

  • Frumos povestit, ca de obicei, iar locurile… fara cuvinte!!!! M-as uita la pozele astea de 1000 de ori!

    • Adevărul e că țara asta a avut un mare noroc, relieful arată spectaculos, nu poți spune că e meritul elvețienilor – a al naturii 🙂
      Marele merit e totuși unul, deși au construit peste tot și au creat acces aproape oricui până spre vârful muntelui, impactul e minim vizibil; din Lauterbrunnen se putea face un „Moieciu” fără probleme (vile înghesuite, fără un stil asemănător celui tradițional, fără canalizare, fără trotuare etc etc.)

      Altfel, tot sus pe munte e mai frumos și culmea e că nu trebuie să urci mult, e destul să te îndepărtezi de mulțimi 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *