Cum a fost la Retezat Trail Race 2012

prietenilor mei dragi, Mike şi Radu
dragului meu Andrei 

16 iunie 2012, Retezatul Mic

Nici nu ştiu cu ce să încep, am atâtea impresii şi trăiri că e greu de intrat cu ordinea în ele. O să fie lung jurnalul ăsta căci a fost una dintre cele mai frumoase întâlniri cu muntele deşi, aşa cum v-aţi prins din titlu, a fost vorba despre un concurs. Şi pentru că tocmai am scris cuvântul, e şi ultima oară când o fac pentru că nu l-am simţit nici o clipă ca fiind unul şi mi-aş întina astfel clipele superbe trăite pe munte.

§ Retezat Trail Race

A apărut abia acum o lună şi deja mi-era familiar ca RTR (în link găsiţi detalii despre traseu, clasamentul şi altele). Habar n-am de ce, dar pur şi simplu m-a prins.

În cifre şi litere pentru curioşi, RTR înseamnă: 28 km, 2300 m diferenţă de nivel, un vârf Custura de numa’ 2457m, open feminin şi open masculin (fără categorii de vârstă) şi inedit, open echipe plus titlul de King of Custura pentru cine ajunge primul pe vârful cu pricina.

Muntele: Retezatul Mic. Asta spune enorm de multe căci îl tot “văzusem” în albumele altor iubitori de munte şi îmi făcuse cu ochiul. Era prima oară când mergeam, după ce anul trecut am reuşit să ajung în Retezat (-ul Mare). Nu că ţin neaparat să merg în toţi munţii (deşi ţin!), dar mă cheamă câte ceva spre fiecare dintre ei şi la vârsta mea nu ambiţiile mă mână la munte, ci doar preţuirea mai aspră a timpului.

Apoi, mai era o conjunctură pe care n-o puteam ignora şi despre care nu-i locul de vorbit aici, însă nu puteam rata încă un week-end cu Mike şi Radu pe care nu i-am prea lăsat singuri în ultimele ture.

M-am hotărât joi şi am plecat vineri direct de la serviciu. Rucsacul deja a căpătat rodajul ultimelor ture, necesitând mai puţin timp pentru pregătirea lui şi devenind tot mai mic de la o tură la alta. Nici nu ştiam dacă îmi voi termina treaba la timp pentru a putea pleca mai devreme de la muncă aşa că semnul plecării a fost al întrebării până în ultima clipă.

În contextul ăsta, faptul că pe la şase o maşină se străduia să iasă din Bucureşti printr-o aglomeraţie specifică şi că eu eram în acea maşină îmi umplea inima de bucurie în ciuda oboselii şi stresului ce năpădiseră ultimele zile.

RTR-işti de seamă: Radu, Mike (la capitolul susţinere), Mihaela, Dani şi eu.

Drumul ne-a fost marcat de un apus superb care ne-a însoţit cu joaca lui de-a norii şi soarele pe parcursul a vreo două ore, iar singura umbrire mi-a fost adusă de vestea că Mike n-ar prea lua startul a doua zi. Ştiam de unghiile ei supărate încă pe Hit The Top, dar eram sigură că nu ăsta e motivul, ci un altul, iar în locul ei aş fi decis la fel. Cu toate astea, mi-ar fi plăcut să alergăm pe acelaşi traseu.

Am ajuns la Complexul Cheile Buţii la ceas târziu de noapte şi am montat cortul pe care de data aceasta l-am împărţit cu Mihaela. Am adormit repede, dar am dormit prost căci mi-a fost frig şi totodată lene să mă trezesc să-mi pun un polar. Clasic. Neclasică a fost o groapă de sub izopren, pe care am fentat-o prin poziţia colac care mi-a mai adus şi ceva căldură în plus.

Ce mi-am propus? Păi traseu, poze, traseu, poze şi cam atât. Link-ul cu pozele e la final!

§ Bună dimineaţa

M-am trezit greu, dar straniu. Emoţii – pauză. Mike era încă în sacul de dormit, cu uşa cortului deschisă pentru aerul plăcut al dimineţii. Am ştiut că nu vine, am mai întrebat-o totuşi o dată fără să mă rog de ea. Ştiam că o sa merg singură, era şi timpul, dar tot am mai subliniat asta prin câteva frânturi de dialog specifice nouă.

Când tot ceea ce oamenii aşteaptă de la noi este să ne urmăm chemările interioare, atunci aceşti oameni se numesc prieteni. 

Mi-am făcut regulamentar codiţele şi pentru că aveam mai multe chestii de luat după mine am preferat în locul colanţilor fustiţa-pantalon marca Decathlon. Are patru buzunare şi fiind din bumbac, e mult mai stabilă pe corp dând stabilitate şi borsetei după cum aveam să aflu pe teren. Pregătirile au fost tare amuzante căci atinşi de capitolul fashion, tot schimbam şi asortam la tricouri, codiţe şi altele, în jocul meu şi-al Mihaelei intrând şi Radu cu jocul lui. Mike se amuza teribil pe tema asta, în definitiv păream cu toţii nişte copii care dau iama în şifonierul părinţilor şi se scălămbăie în oglindă…

De atâta modă nu mi-a trecut prin cap că a venit vara şi că e soare şi că poate ar trebui să existe un motiv pentru care s-a inventat crema protectoare… Ei bine, urmările sunt tare roşii şi încă ustură 😀

Mihaela mă întreabă dacă nu vreau să intru într-o echipă fără de fată asta însemnând să îl las pe Domnul G la vatră…

– N-ai să vezi, îi răspunde Mike înainte ca eu să apuc să mai zic ceva, dar tot zic:
– Fără aparat nu merg, doar de-asta am venit, iar cu tot cu aparat mi-e teamă ca nu scot vreun timp care să poată ajuta echipa…

În gândul meu nu venisem să concurez pentru ceva, însă pe dată ce mi-aş fi luat un angajament sigur aş fi încercat să mă ţin de el. Cu alte cuvinte, învăţ să spun NU. Încă mai cred că ăsta e cel mai greu lucru în ceea ce mă priveşte.

Aşa că Domnul G s-a instalat pe centura borsetei şi deşi nu e uşor (415 grame) şi nici comod să ai şi beţe şi aparat, eu chiar m-am obişnuit să le manevrez pe toate şi mi-ar părea cumplit de rău să-mi sacrific bucuriile pentru nişte minute în minus.

După poze şi încălzirea de două minute că dacă-i prea multă obosesc, m-am îndreptat spre start.  Iar aveam senzaţia de straniu cu care mă trezisem. Era un fel de concentrare care pusese stăpânire pe mine fără ca eu să vreau asta. Eram serioasă şi gravă şi după ce mi-am găsit locul în pluton am aşteptat startul făcând poze celor din jur, dar ferindu-mă să schimb vreo vorbă. Seamăn cu mine??! Nu prea…

surprinsă la încălzire (photo by TrailRunning)

cu Radu

§ Şi a fost startul!

Am început să alerg uşor, deşi plutonul a căpătat viteză pe porţiunea de drum ce cobora. Până la pod aveam deja senzaţia că trecuse jumătate din lumea de la start pe lângă mine şi astfel că mental stăteam confortabil în zona “nici o miză” (în ideea că dacă eşti primul sau printre primii inevitabil te apuci şi tragi fără ca să-ţi propui neaparat asta) .

Până la şosea ştiam că nu e mult, dar habar n-aveam cât e pe şosea aşa că aveam inima strânsă. Nu sunt o bună alergătoare de plat, eu mai mult cu trail sau turele rapide pe munte. Cum ar spune Mike, traseele pe sufletul meu sunt alea în care urci mult şi cobori mult fără să ai porţiuni de plat şi fals plat alergabile şi mai ales, fără forestiere.

Mai fac poze, mai dau un ochi la cei din jur căci la socializare merită să plusez şi după vreun kilometru surâd încântată de faptul că lumea face dreapta şi trece firul apei. Ieeei! Intrăm în pădure şi pădurea urcă deci gata cu alergarea!

Se anunţă o zi caldă, chiar foarte caldă, dar şi nişte munţi despre care nu ştiu nimic – chestie ce mă umple de nerăbdarea de ajunge mai repede sus.

alergăm la vale
Retezat Trail Race - startul

(photo by Dani)

apoi pe şosea, melcul ăsta pare să ne invidieze pentru viteză
melcul trece strada

trec puntea (photo by Gabi I)

şi intrăm în pădure
Retezat Trail Race - spre Plesa

§ Culmea Piule-Pleşa sau raiul florilor

Poteca urcă pe marcajul bandă galbenă şi urcă voiniceşte. Elanul alergător se domoleşte şi la alţii şi la mine (că pe cei din faţă oricum am apucat a-i vedea abia la start) şi urc la beţe cu destul de mult spor. Un crin de pădure, cel mai mare văzut până acum şi mai bogat în număr de flori pe tijă, îmi atrage inevitabil atenţia. Trag vreo cinci-şase cadre, lumina nu mă ajută, dar în final reuşesc să-i prind “sufletul”.

După fiecare oprire la pozat, trupul odihnit prinde puteri înzecite şi revine la urcare. Îmi găsesc ritmul şi-l menţin şi aici bag seamă că am tot depăşit lume. Eu nu prea am fost atentă la aspectul ăsta căci pădurea şi traseul mă distrăgeau când spre stânga sau dreapta, unde nu erau flori, erau tot felul de cruci şi troiţe şi izvoare şi băncuţe şi inevitabil, încercam să văd ce-i cu ele.

În prima poieniţă ne aşteaptă deja primul punct de alimentare. Aici mă opresc pentru apă, deşi am destulă după mine nu pot refuza amabilitatea voluntarilor CPNT. Pornesc mai departe şi apare şi prima “durere”, în dreapta. Merg mai încet şi aştept să treacă şi chiar mă mir că nu i-a luat-o vreo crampă musculară înainte. Trece, trec şi alţii căci pe curba de nivel lumea aleargă, eu mă gândesc că ziua e lungă şi-abia a început.

Începe apoi un urcuş abrupt prin pădure ce s-a lăsat repede răsplătit cu poieniţe pline de flori unde nu puteai rămâne indiferent şi bănuiesc că nimeni n-a rămas, nici măcar cei care aleargă pe bune. Ritmul meu de urcare e tot mai bun şi nu simt că trag de mine ci doar că îmi caut acea limită unde pot zburda în voie. Respiraţia însă îmi sună ca de marfar bătrân şi mă amuză un pic pe fondul altor respiraţii care se aud în jur. Marşurile astea ale tăcerii gâfâite îmi sunt simpatice tare!

În al doilea punct de alimentare (chiar la ieşirea în golul alpin, în zona stânii din Pleşa) mă opresc la o felie de măr şi un pahar de cola şi pornesc mai departe deja curioasă de zările ce se deschideau. Urc nebuneşte căci vreau să văd tot mai mult. Sunt singură, dar prind din urmă oameni faini ce-au venit aici tot ca şi mine, pentru traseu şi care nu şi-au lăsat aparatul foto acasă.

Marea surpriză este Sângele Voinicului pe care acum îl văd pentru a doua oară, doar că prima dată nu era timp de poze (alergam la vale pe Valea Cerbului la 7500-le de anul trecut). Acum însă profit să-l pozez şi să-l ating uşor. E foarte finuţ şi puţin parfumat, dar emoţia e mare. Deja mă simt răsplătită pentru faptul că am ajuns la RTR.

Pe un fundal de cer albastru cu nori albi, poieniţele de flori galbene (o combinaţie nebună de ochiul boului şi sclipeţi) parcă ne urcă în rai. Îmi tot spun cu ceilalţi concurenţi cât de fain e traseul, ce privelişti, ce bine c-am venit.

Ajunsă pe culme, încântarea creşte căci culmile de jur-împrejur ale munţilor cunoscuţi sau necunoscuţi  mă face să mă simt ca picată în buricul munţilor. Prima porţiune de culme e domoală aşa că o alerg parţial într-un ritm lejer fragmentat de stop-poză! Asta şi pentru că poteca prin iarbă arăta genial de-ţi venea să alergi – cred că aşa a fost inventat trai-running-ul.

Apoi poteca dispare şi se lasă pe partea stângă a crestei, pe pietre şi smocuri de iarbă. Merg voiniceşte, în ritmul în care aş merge în mod normal într-o tură solitară, dar mai mult cu ochii prin zări căci încă nu mă dezmeticesc de atâta frumuseţe. Creasta se aseamănă Craiului şi dacă e vorba de pietre, sunt agilă din fire, astfel că efortul e aproape zero. De-altfel mă simt perfect, nu mă doare nimic, nici o crampă. Încă.

Ca un făcut, nu-mi ajungea că deja mă îmbătasem de frumuseţea florilor, dar dau şi de altele noi, nemaivăzute până acum, care mai de care mai parfumate. Pun frână de câte ori le văd, pentru unele chiar îngenunchez ca să le fac un macro sau ca să le miros. Cele mici şi roşii emanau la un moment dat un parfum dulce şi atât de puternic că m-am întors să văd ce fată e în spatele meu.

Urcarea finală o fac în umbra unui perete impunător de stâncă şi am sentimentul acela pe care mulţi îl caută: ştiu de ce sunt aici. De-altfel, pe un traseu tehnic ca acesta şi într-un munte unde nu prea mulţi au călcat, cei mai mulţi concurenţi au venit pentru munte şi nu pentru competiţie, iar acest lucru s-a simţit din plin pe traseu.

Pe Culmea Drăcşanu fire de vânt rece mă întâmpină mai mult decât plăcut. Unele-s cam prea reci pentru gustul meu, dar fie! Ajung pe Vârful Piule unde băieţii mă încurajează de zor. Ritualul cu pozele se întâmplă şi aici şi pornesc mai departe. Mi-e teamă să cobesc şi-n gând pe cât de bine mă simt. Pe porţiunea asta, mi-e gândul intens la Andrei – sigur i-ar plăcea aceste locuri. Îmi promit să revin în doi, cândva, căci muntele acesta îmi inspiră mai degrabă romantism decât inima nebănuită de doruri a vreunei drumeţii solitare.

Din visare mă trezeşte agitaţia mare de la baza stâncilor. Iniţial cred că e un grup, apoi văd că e de fapt o grămadă de susţinători şi voluntari întinşi pe iarbă ce mă încurajează şi pentru ei grăbesc puţin pasul deşi coborârea e abruptă. Tocmai de aceasta e şi o coardă montată acolo, însă n-am nevoie de ea, ci doar de atenţie. E destul de greu să nu o iei la vale când toată lumea te cheamă: hai! hai!

crinul de pădure
crin de padure

stâna din Pleşa
Retezat Trail Race - stana din Plesa

pajişti galbene
Retezat Trail Race - peisaje Retezatul Mic

sângele voinicului
sângele voinicului

urcăm în rai??! (Comisaru va fi personaj în multe poze)
Retezat Trail Race - peisaje Retezatul Mic

pe creastă, cu Retezatul mare la orizont (mulţumesc pentru poză)
meet the sun @ Retezat Trail Race

locuri de vis
Retezat Trail Race - peisaje Retezatul Mic

podoabele muntelui
flora montana - clopotei de stanca

mici, dar extrem de parfumate
flori roz de munte

eleganţă
orhidee alba

buchete de nu-mă-uita
flori de  nu-mă-uita

creasta continuă
Retezat Trail Race - Culmea Plesa-Piule

vedere de sus
Retezat Trail Race - Culmea Plesa-Piule

pe Vârful Piule (mulţumesc băieţi pentru poză!)
Vârful Piule

Retezatul mare se vede tot mai aproape
Retezat Trail Race - peisaje Retezatul Mic

jos în Şaua Scorota, unde-i animaţie mare, se va face dreapta
Retezat Trail Race -Şaua Scorota

§ Coborârea din Şaua Scorota la Cabana Buta

Era Şaua Scorota şi de aici urma o coborâre despre care ştiam un singur lucru: că n-o să fie lină. Pornesc cu băgare de seamă şi printre jnepeni mă însoţesc cu rododendron şi genţiene, având grijă să nu-mi aduc vreo bucurie gleznelor. E linişte până ce mă trezesc cu Comisarul venind din spate, el coborând mult mai bine ca mine. Îmi împrumută un şerveţel că pe ale mele nu le mai găseam şi descopăr că e tare bine e să-ţi sufli nasul – bucurii din-astea n-aveam încă pe listă. Am observat la ultimele concursuri că nu doar eu simt nevoia asta şi nici de motivul răcelii nu e cazul. Cum n-am fost în stare a învăţa să suflu ţărăneşte, am stat şi-am îndurat. Mulţumirile rămân valabile mai ales că după episodul micii eliberări am prins aripi.

O vreme am mers în acelaşi ritm şi bine a fost căci am dat de o poieniţă cu câini, ciobani şi oi, câinii ne-au lătrat cum era firesc, dar cam prea de-aproape, iar ciobanii ne-au atenţionat să nu le speriem berbecii. Ne-am străduit că deh, berbecii aveau coarne şi ne-am strecurat pe potecă la vale. Fiind ceva mai lină am simţit nevoia să alerg puţin, asta şi pentru că nu veniseră cârceii şi-am vrut să mă bucur de picioare cât mai sunt sprintene şi-n putere.

Nu peste mult timp am ieşit într-o poiană unde se zărea jos o stână şi grupul de voluntari. Un nou punct de control şi revitalizare. Cu toate încurajările frenetice, oamenii chiar reuşesc să scoată energia din tine, am coborât prudent prin ştevie şi urzici, pietre şi balegă, toate într-o combinaţie abruptă în care orice împiedicare nu mi-ar fi adus nimic bun.

Aici masa era întinsă cu bunătăţuri, care mai de care mai tăiate şi feliate şi aranjate cât să le iei cu mână să le bagi în gură.  Cu greu mă orientez la ce-mi pofteşte mai tare inima şi îmi fac cu ochiul feliile de portocale roşii. Am făcut alegerea perfectă şi chiar mă bucur că am luat două – de obicei sunt mai rezervată în ideea să le rămână şi altora.

Iarăşi poze şi aici l-am lăsat pe Comisaru care nu m-a mai ajuns din urmă.

peisajul e superb, coborârea cam abruptă

covoraş de genţiene
gentiene

câinii, ciobanii şi…
Retezat Trail Race - peisaje Retezatul Mic

…oile – atenţie urmează berbecii pe partea stângă

delicate flori de merişor
flori de merişor

la stâna din Buta
Retezat Trail Race - stana din Buta

masa întinsă
Retezat Trail Race - CPNT - puncte de control

la o poză alături de Comisar (şi dusă am fost :D)

§ Cabana Buta – Şaua Plaiu Mic 

Cum în kitul de concurs era inclusă harta traseului, iar harta se afla într-unul din buzunare am mai scos-o la verificat şi următorul segment de traseu era format din urcare înapoi la culmea de pe care tocmai coborâsem doar că un pic mai la dreapta. Nu mai urca nimeni aşa că am intrat în ritmul meu de marfar bătrân căci aşa l-am botezat după ce mi-am pus sub lupă stilul de a urca: cu beţele şi paşii alternând, doar că între timpii beţelor există un decalaj, ceva de genul tâm-tâââââm, iar dacă toate astea se armonizează cu inspiraţia şi respiraţia se obţine un fel de muzică proprie şi un ritm pe care pot urca folosindu-mă de tot corpul şi nu doar de picioare şi implicit genunchi.

Ocupată cu studiul mă trezesc cu un cameraman în faţă şi un alt nene cu microfonul. Dau interviul fără să stau pe gânduri şi pe care îl reproduc aproximativ:

– Bună ziua!
– Bună ziua!
– Cum ţi s-a părut traseul până acum?
– E foarte frumos, e superb şi deocamdată nu mi se pare foarte greu.
– Cum ţi se pare ziua de azi?
– Vremea e perfectă, aici jos e cam cald, dar sus e bine, adie vântul, abia aştept să urc înapoi.
– Faci asta din pasiune, mergi pe munte constant?
– Da, pe cât de des pot, şi aici am venit pentru traseu mai mult decât pentru competiţia în sine.
– Ce faci în viaţa de zi cu zi?
– Sunt programator, stau pe scaun.
– De unde eşti?
– Din Bucureşti, dar de loc din Gorj aşa că m-am reîntors în zonă.
– Numai bine!
– Mulţumesc, la revedere!

Omul îşi cam terminase întrebările, eu mai aveam răspunsuri alimentate şi de entuziasmul nebun ce mă cuprinsese încă de pe la începuturile turei. Urcuşul a mers strună mai ales că mi-am stabilizat ritmul de marfar, ştiu că nu sună ca un compliment, dar m-a amuzat găselniţa primului gând care m-a pricopsit cu expresia asta.

Cum nici un cârcel nu s-a autoinvitat încă, am hotărât să-i alung pe eventualii musafiri şi-am dizolvat un plic de anticârcel pe care l-am băut mai mult granule. A fost bună treaba căci se pare că a avut efect. De efect au fost şi alimentarea graduală cu apă chiar de nu-mi era sete, neratarea punctelor de alimentare, izotonicul din bidon sau gelurile. În definitiv, organismul consumă, mai ales săruri, magneziu, potasiu, şi trebuie să i le dai cumva înapoi; nefiind sportivi cu program riguros de antrenamente şi alimentaţie după carte, efortul nu-i de colo.

Eu chiar dacă nu mi-am propus să trag şi nici n-am făcut-o, am ţinut neaparat să mă simt bine şi să nu fiu slăbită după, dar asta ţine de alegerea fiecăruia dintre noi, fireşte după informarea din prealabil. Judecând după compoziţie, un gel e mai sănătos decât un baton de ciocolată super prelucrată, dar nicidecum mai bun decât un clasic Rom sau Făgăraş 😀

Spre şa aveam să descopăr din nou magia Retezatului, de data asta fiind parcă şi mai aproape, la un întins mâna distanţă.

bulbuc de munte
flori galbene: bulbuc de munte

înapoi spre culmi
Retezat Trail Race - spre Saua Plaiul Mic

zăpadă, brânduşe, pe munte timpul curge în mai multe feluri
branduse

sclipeţi – unele dintre florile galbene vinovate de pajiştile de poveste
flori galbene: slipeti

surprizele se ţin lanţ
Retezat Trail Race - peisaje Retezatul Mic

§ Din Şaua Plaiu Mic spre Vârful Custura

Aşa cum bănuiam avea să urmeze cea mai spectaculoasă, dar şi cea mai grea parte a traseului. Apropierea de Retezat a dat o mare încărcătură priveliştii şi totodată aspectul de Crai şi floricelele mii au fost înlocuite de pietre aderente cu licheni galbeni printre care doar rododendronul îşi face loc.

Imediat în şa am dat de un drumeţ (sau voluntar, sincer nu ştiu) cu care am mai stat o vreme la poveşti pe acelaşi subiect: mamă, cât de fain e! Lângă, printre jnepeni, cai liberi păşteau sau se adăpau dintr-un lac. Aici am simţit păreri de rău când m-am dat dusă… era loc de stat.

Prima parte e formată dintr-o culme domoală pe care se poate cât de cât alerga şi pe care am mers cu gâtul sucit spre stânga unde Culmea Slăveiului, Căldarea Bucurei, Judele şi alte vârfuri ca Bucura, Peleaga, Păpuşa atrăgeau ca un magnet mai ales că perspectiva părea să se schimbe la fiecare pas, gen lacurile din salba Bucurei ce apăreau unul câte unul.

Vârful Custura se zărea undeva sus şi încă departe, deseori învăluit în nori sau mai bine zis în ceaţă rece, dar nu mă simţeam descurajată, ci dimpotrivă: mai mult timp pentru a mă bucura de privelişte. Aş fi făcut mii de poze cu toate că-mi dădeam seama că ar fi la fel, aşa că am mai băgat aparatul şi-n teacă. Din urmă nu părea să vină nimeni, înainte era cineva firav, ca un copil şi chiar era un băiat de vreo 15 ani după estimarea mea. L-am întrebat de vorbă, i-am oferit apă, mi-a răspuns că mai are şi l-am lăsat în ritmul lui neştiind nici ce subiect de discuţie am putea avea, altul decât cum e traseul, de unde eşti, lucruri pe care deja le aflasem.

La urcat bag iar ritmul de marfar bătrân şi sărind din piatră în piatră ajung mult mai repede decât bănuiam sub vârful cel mai vârf. întrebasem la ultimul punct de control unde va mai fi apă şi mi-au zis că pe Custura cel mai probabil, dacă nu s-o fi terminând până la mine.

Pe vârf, în plin soare, Oana şi Andrei mă aşteptau cu chipuri zâmbitoare şi apă. Multă apă, numa’ 30 de litri căraţi până la 2457m şi n-ai cum să nu fii impresionat de asemenea efort. Ei bine, asta înseamnă voluntarii CPNT şi de aceea nu mă miră atracţia pentru concursurile la care ei sunt prezenţi. Oana e tare drăguţă, numai s-o vezi şi-ţi trece de oboseală. Mă întreabă de ne vedem la 7500-le de anul ăsta, răspund cu strângere de inimă că mai mult ca sigur nu, îmi spune că-s a 44-a şi din cele 20 de fete pe care mi le imaginam înainte, reduc numărul la vreo 10-15.

spre Custura
Retezat Trail Race - peisaje Retezatul Mic

Căldarea Bucurei
Retezat Trail Race - Caldarea Bucurei

Peleaga şi Păpuşa
Retezat Trail Race - Peleaga şi Păpuşa

Vârful Custura hăt departe – vârfuleţul mic din dreapta sus

peisajul devine ceva mai arid, doar pietre şi rareori, rododendron
Retezat Trail Race - spre Varful Custura

Peleaga, Şaua Pelegii, Păpuşa şi Tăul Pelegii (între vârfuri ar merge o tiroliană)
Retezat Trail Race - peisaje Retezatul Mic

la poalele Custurii
Retezat Trail Race - Varful Custura

voluntari la datorie, Oana şi Andrei (cred că i-a ars soarele mai rău ca pe mine…)
Retezat Trail Race - Varful Custura

Tăurile Custurii
Retezat Trail Race - Taurile Custurii

coborând Custura (Photo by Ciprian Bolat )

Retezat Trail Race - Taurile Custurii

Retezat Trail Race - bujor de munte sau rododendron

§ Custura – Plaiul “fără sfârsit” (Culmea Mării) şi forestierul

Pornesc la vale cu un uşor regret că trebuie să las Retezatul în urmă, dar şi cu mare grijă la pietrele de pe care mai degrabă descaţăr. Panglicile roşii semnalizează însă foarte bine fiecare direcţie şi deşi marcajul cruce galbenă continuă pe creastă, traseul nostru face dreapta de-a nemarcatelea, doar ghidat de aceleaşi panglici ce ne-au însoţit de altfel tot traseul şi pe care le-am văzut adunate de voluntari la sfârşitul zilei (nu ştiu dacă chiar toate, dar o parte sigur da…)

Coborârea e abruptă rău de tot, versanţii curg pur şi simplu la vale, iar gleznelor nu le prea place. Se văd nişte băieţi undeva înainte şi-mi dau seama după mersul lor că se cam poticnesc. Mi-ar sta gândul la o grămadă de alte chestii însă mă concentrez la picioare căci tot ce vreau e să termin întreagă.

Plaiul înierbat de la capătul pietrelor îmi pare de sus ca fiind mult dorita salvare, numai că după câţiva paşi descopăr că-i mai rău decât porţiunea cu pietre şi de multe ori mai lung. Nici un pas nu-i egal cu următorul, iarba cea mare pe care nici oile n-au mâncat-o (de rea ce e, probabil) ascunde tot felul de gropi sau pietre, beţele se afundă uneori prea mult şi nu te poţi sprijini cu totul în ele, ienuperii înţeapă, astfel că pe plaiul suspinelor fac încă o dată apel la atenţie şi concentrare.

Pe la jumătate o zăresc pe Mike şi-mi imaginez că o fi făcut insolaţie aşteptându-mă să apar. Totodată, reţinusem iniţial că ar fi vrut să urce până pe Custura şi-mi zic bine că n-a făcut-o că tare-i rău de coborât. Am văzut pante la viaţa mea, dar asta e în topul celor mai cu păcate.

Ne bucurăm reciproc de întâlnire, ea că-s întreagă şi că am apărut aşa repede, eu că am un tovarăş de suflet cu care să fac drumul până la finish.

– Hai că eşti a şasea, îmi zice Mike
– A şaseaa??! Cum naiba? Eu credeam că mai am douăzeci de fete în faţă…
– Păi…

Şi începe să-mi înşire Mike fetele de dinainte: Geanina, Oana, Puiu, Cristina, Cătălina, dar şi pe cele care ar fi trebuit să-mi fie în faţă conform ultimelor concursuri la care am participat. Eu îmi strâng mintea în menghină să-mi dau seama când le-am depăşit, când am depăşit în general atâtea fete căci eu am văzut tare multe înainte-mi în prima pădure de după start. Mai apoi nu mai ştiu nimic că am făcut poze…

Mi-a cam tresărit inima a bucurie la auzul locului şase. Adică sunt om şi n-am de ce să mă dau cotită după o modestie falsă: mersesem bine fără ca măcar să-mi impun asta, eram mândră de mine, mă bucurasem de peisaj fără nici o piedică, făcusem deja peste 200 de poze şi colac peste pupăză nici o crampă, nici o durere majoră şi încă multă energie la activ.

Mike m-a pus în gardă despre restul traseului care recunosc că m-a speriat de-a dreptul: coborâre abruptă la capătul căreia urma un forestier de vreo cinci kilometri. Ciiiiin-ci??!? Cred că de trei ori îmi spune Mike că da şi tot nu-mi vine a crede. E cumplit îmi tot spun în gând, dar totodată e cel mai frumos cadou pe care mi-l putea face Mike: va alerga cu mine, mă va ţine de vorbă, vom fi amândouă, iar timpul şi distanţele vor păli cu siguranţă. Cadoul pe care i-l fac eu înapoi e că după câteva week-end-uri de ture şi concursuri încep să se vadă rezultatele: mers bine şi zero crampe.

Mike mă lasă să cobor în ritmul meu şi apreciez enorm asta căci o cunosc, ea nu e omul care să rămână în spate, ea e cea care de obicei dă tonul. Acum însă, îmi respectă “cursa” şi e dovada maximă de prietenie pe care nu se sfieşte să mi-o arate. Cumva ştim amândouă că astea-s clipe ce nu se vor uita prea curând şi le savurăm în tăcerile dintre replici şi poveşti de pe traseu. Suntem foarte diferite ca oameni, dar nu şi ca suflete de femeie.

Poteca printre ştevie şi urzici e acum bătută, Mike îmi povesteşte cum mai de dimineaţă era o adevărată junglă aici, iar fiecare bucăţică de traseu îmi e detaliată de Mike înainte de ajunge la ea. Astfel că mă aştept mereu la ce-i mai rău şi efectul surpriză e înlocuit de buna dispoziţie cu care cobor peste pietre sau rădăcini de parcă am prins aripi. Energie mai e o grămadă, dar iau totuşi un gel. Preventiv căci ăia cinci kilometri de forestier mă treceau cu fiori.

În punctul de control oamenii mă încurajează evident, frenetic şi mă opresc la apă şi restul. Mike mă urmează la doi paşi în spate cât să ne putem auzi ce vorbim şi debutez pe forestier în plină alergare. Habar n-am cât o să ţină, dar cât mai pot, măcar să mă bucur că pot!

Pe forestier alerg vreo doi kilometri jumate şi încă mai pot. Măi să fie??! Mă ajută însă un deal să mă domolesc căci după ce alerg vreo 50m de rampă văd că dealul încă mai suie şi o las moale, la pas. De-aici am cam mers mai ales că durerea din dreapta a revenit. Dacă nu sunt crampe, ceva tot trebuie să fie. Continui la pas şi deşi Mike ar alerga lejer pe aici, nu mă instingă la nimic ci doar la “mergi cum simţi tu”.

Poieniţele alea frumoase cu flori pe care mi le tot anunţase Mike au apărut în sfârşit şi prin ele mă mai apucă alergatul căci de bucurie, picioarele se simt precum inima de uşoare. Mă gândesc cu groază totuşi la cum ar fi fost fără Mike pe aici, cum n-aş fi ştiut cât mai e, cum soarele ar fi încercat să mă blegească aici lipsind adierile răcoroase de pe creastă.

Într-una din poieniţe ne întâlnim cu Elena care cobora după ce urcase cu Mike să-şi întâmpine împreună soţii. Mike rămăsese căci după Radu mai avea o “oiţă” de aşteptat, adică eu. Elena mă încurajează şi ea şi îmi creşte inima căci ştiu eu cum poate dumneaei să alerge, iar mai apoi ne afundăm în pădure. Alerg deja, alerg aproape încontinuu cu ochii după rădăcini şi cu grija că un pas mai ciudat ar putea stârni crampele. Ştiu că tot insist cu aspectul ăsta, dar în ultimele dăţi am suferit de cârcei de la începutul traseelor până la sfârşit, mai ales spre sfârşit, iar cine a avut vreodată de-aia mai serioşi, sigur le poartă frica 😀

pe-un picior de plai, nu prea rupt din rai…
Retezat Trail Race - Culmea Marii

muntele rămâne în urmă, e timpul prietenilor
Retezat Trail Race - Culmea Marii

la ultimul punct de control cu Mike pe post de suporterul numărul 1

începe forestierul

cu Mike alergând prin poieniţe de vis (photo by Elena Fodor)

prietenele (photo by Elena Fodor)

Ne întâlnim cu Lucian Clinciu care mă încurajează de parcă aş fi prima fată (sărumâna, am prins ceva viteză de la sunetul talăngii), microfonul se aude anunţând vreun băiat trecând linia de sosire, dar în realitate habar n-am cât mai e. Luci a zis 200 de metri parcă, dar distanţele pe final se măsoară în nerăbdare.

Nu mă mai uitasem în urmă de când intrasem pe forestier, nu avusesem grija că poate vine careva din urmă,  dar parcă pe ultima sută de metri nebunia apropierii de finish îmi aprinsese şi beculeţul ăla cu ar fi frumos să “nu te ia vreuna”. Spiritul meu competiţional nu e unul de seamă, dar şi când e, are intensitate. Mike parcă mi-a citit gândul căci o aud spunându-mi:

– Aleargă, eu rămân mai pe urmă, dacă apare cineva îţi dau un “pau” şi dacă auzi “pau” fugi cât te ţine…

Nu mai prind restul căci simt cum Mike rămâne în urmă, iar picioarele mele aleargă nebune şi uşoare de parcă cei 28 de kilometri n-ar fi fost. Sunt fericită, urmează finişul, îl simt, dă Doamne să fie loc de sprint! , să bag acel sprint de final de cursă la care tot visez, să închei perfect ziua perfectă în care de la floricele până la creste şi de la creste până la cer, toată voia mi s-a făcut.

Şi da, cum ies din pădure mă aşteaptă 50m pe care alerg şi râd şi alerg şi îmi iubesc şi picioarele şi genunchii şi tălpile şi chiar şi pe mine 🙂

sprintând spre finish
Retezat Trail Race - finish

nu-mi vine să mă opresc din alergare

bucurie

Medalia de finisher mi se pune de gât, 6 ore şi 10 minute, mi se spune că-s a cincea, ba a şasea corectez eu, ba că au venit puţine fete mă corectează tipa blondă cea cu notarea timpilor, dar cine mai are urechi să asculte?!? Mă îmbrăţişez cu Mike, cu Radu, simt cum iradiez de fericire şi de-acum încolo mai e timp doar pentru poveşti. O grămadă de fete vin după mine şi mă bucur că nu am bănuit că-s aşa de aproape în spatele meu. Probabil au alergat forestierul nu ca mine căci acolo sus pe munte nu era ţipenie de urmăritor 😀

Şase e locul imediat sub podium, dar cine pornise de dimineaţă cu gândul la podium??! Eram prea ocupată să-mi fac codiţe, să-mi potrivesc fustiţa şi pe Domnul G. Eram prea ocupată să fiu femeia-copil. Viaţa e aşa sucită că vrei şi nu-ţi dă, iar când nu te aştepţi, îţi arată că are câte ceva să-ţi dea. Cum spuneam de curând, fiecare e dator să spere, nimic nu e bătut în cuie. Uneori facem prea puţin, alteori prea mult, dar există clipa când facem exact cât trebuie (şi-acum când scriu, partea a doua din Concertul numărul 5 de pian îmi răsună în casă… pauză de lăcrimat, vă rog….)

Să revenim cu luciditate şi să continuăm povestea.

Bucurie mare în tabăra noastră, Puiu a venit foarte bine, e pe locul trei, Radu a făcut o cursă bună deşi glezna lui nu e deloc de aceeaşi părere căci tot strigă după gheaţă, iar Mike, draga de ea, azi a fost devotată nouă şi asta îi umple sufletul.  Ne mutăm pe iarbă lângă corturi, pansăm băşica mea din talpa stângă şi povestim ca fetele. Totul e minunat până când Mihaela zice ceva de Cristina că s-a rătăcit şi au adus-o cu atv-ul. Cristina e una dintre fetele care au trecut la coborâre pe lângă Mike, deci înaintea mea.

Îi fac semn lui Mike şi Mike şi ea mirată pleacă să afle exact ce şi cum de la organizatori şi până se întoarce ea stau cu inima între două pioneze. Vine, nu citesc nimic pe chipul ei, ah Mike ce-mi faci! şi vine şi da, sunt pe cinci, diploma mi-e scrisă. Aaaa….h!  Nu credeam că mai puteam duce alte emoţii! Tot filmul venirii în Retezat mi se desfăşura în faţa ochilor.  Şi mă dezlănţui într-o fericire de copil şi-ntr-o vorbăraie pe care cele două Mihaele o suportă, dar ce să le fac, nu mă pot abţine!

Îi trimit un al doilea sms lui Andrei prin care îl anunţ că nu mai sunt pe şase imediat sub podium, ci chiar pe podium şi nu-mi mai rămâne decât să mă pregătesc de premiere. Hotărâm să nu-i spunem lui Radu ca să fie surpriză şi e amuzant cum ne învârtim pe-acolo cu vorbele pe buze, dar într-un complot general.

Mă încearcă sentimentul vinovat de prea multă bucurie când ştiu că adevăratul loc cinci a avut ghinion cu rătăcirea, dar Mike a avut grijă să-mi amintească că azi am fost EU şi că locul meu e cu adevărat al meu.

Festivitatea de premiere mă găseşte teribil de emoţionantă şi mi se pare că începe prea brusc. Se începe cu podiumul fetelor şi mi se strigă numele. Acum câţiva ani nu m-aş fi identificat sufleteşte cu numele meu, dar acum o fac. Mă uit la Radu să-i văd chipul surprins, el zâmbeşte şi zâmbetul îmi spune “hai du-te şi ia-ţi premiul!”. Mă duc. Păcat că Domnul G nu e cu mine căci e şi meritul lui, în schimb mă pozează din mâinile lui Mike.

Lucian al Marii, organizator al RTR, îmi dă premiul şi diploma şi îmi adun singurul gând disponibil mulţumindu-i pentru organizare şi pentru eveniment, dar şi pentru traseul ales ce mi s-a părut deosebit de frumos.

Aplauze, vin şi fetele pe podium şi acolo în faţă, încărcătura e uriaşă şi tare greu de descris, dar din fericire, se termină repede. Au urmat băieţii şi open-ul pe echipe, King of Custura şi tombola. Aplaud, fac poze, oamenii sunt minunaţi, atmosfera intimă, locul meu e aici printre ei. Ăsta e cel mai important lucru şi fiecare participant asta ar trebui să caute la astfel de evenimente: bucuria de a fi acolo.

momentul cel mare
Retezat Trail Race - premierea

prieteni dragi
Mike si Radu

fâstâceală şi emoţii

podium la fete: Geanina, Oana, Mihaela, Cătălina şi Claudia, adică eu (photo by Gabi I)
Retezat Trail Race - podium fete

podium băieţi
Retezat Trail Race - podium baieti

podium echipe cu Picioare Zburătoare pe locul doi (adică Radu, Alex, Dani şi Mihaela). Înafara de Alex de la Hoinarii, restul sunt din aceeaşi maşină, a noastră
Retezat Trail Race - podium echipe

locul 5 din 30 de fete, 23 terminând traseul, iar la general locul 42 din 98 de participanţi, 81 terminând traseul
Retezat Trail Race - diploma si medalia de finisher

Radu îmi povesteşte că de fapt ştia de locul meu cinci, dar s-a abţinut să nu ne spună ca să fie o surpriză. Practic, surpriza a fost că toţi ştiam 🙂 După premiere urmează tocăniţa de miel cu mămăliguţă, iar mai pe seară focul de tabără cu cântece de chitară marca CPNT (da, tot ei!) şi poveşti care mai de care. Somnul însă mă cheamă şi e timpul să fac un alt lucru care-mi place tare mult la munte: să dorm în cort. Adorm repede însă, o dată cu secunda în care am terminat de tras fermoarul sacului de dormit.

tocăniţă de miel

seară pentru prieteni

§ Fără încheiere

Mai am încă prea multe de spus. Genul ăsta de experienţă e atât de bogată în trăiri încât nu se decantează cu una cu două, dar e timpul să închei. Abrupt, de dragul vostru, că poate vreţi să mai lecturaţi şi pe alte bloguri.

Vă las doar câteva link-uri:

prin ochii lui Mike RTR şi Piatra Iorgovanului

albumul foto cu mult mai multe fotografii 16 iunie 2012, Retezat Trail Race

şi un mare MULŢUMESC echipei RTR (organizare şi marcare traseu foarte bune, taxa mică, tricou fain, tocăniţă excelentă, atmosferă intimă, start şi finiş lângă zona de campare), voluntarilor CPNT şi nu numai (încurajări, fotografii pe traseu, apă şi de toate), alergătorilor (oameni frumoşi), Retezatului pentru senina şi înflorita primire căruia îi spun doar atât: mai vin 🙂

Retezat Trail Race - peisaje Retezatul Mic

15 Comentarii

  • Bravos Natiune! Keep up the good work!
    Ai scris asa bina ca la sfarsit aveam eu emotii pe ce loc esti. Ca si tine apreciez muntele si the journey… da’ parca la sfarsit nu strica si locul pe podium!

  • @Andreea: multam, tura asta a avut de toate desi imi doream atat de putine, tocmai de aceea surprizele au fost si mai intens traite 😀

  • Superb jurnalul! Mi-a placut atat de mult ca acum as fugi in munti! In Retezat in special 😀
    Felicitari pt aceasta experienta si pentru faptul ca ai reusit sa te bucuri de absolut tot, nepunand competitia pe primul loc.

    P.S. Faza cu suflatul nasului mi se intampla si mie … mereu am servetele dupa mine (iarna, mai ales cand ai si cagula pe fata, e cel mai pacatos ).

    WE frumos sa ai!

  • Pana acum nu mi-a mai dedicat nimeni un jurnal :).Asa ca ma simt flatata…

    PS: Tricoul i-a venit bine lui Andrei?

  • @Gabi: sarumana, concursul a fost pe planul indepartat, doar intamplarea a facut ca la final sa ajung pe podium, iar daca tot am ajuns, m-am si bucurat pe masura.

    A fost crunt cu nasul si nu era nici o frunza mai de Doamne Ajuta, numai jnepeni si iarba 😀
    Week-end frumos si tie 🙂

    @Mike: pai, meriti din plin dedicatia, cand ma simt “mare si tare” stiu ca nu-i doar meritul meu 🙂

    Da, i-a venit bine tricoul, chiar pare sa-i fi placut si sper sa-l si scoatem la plimbare curand.

  • @Rose: pai te-ai scos daca poti alerga bine pe plat, fals plat, acolo se scot timpi. Eu urc binisor, cobor rezonabil si fac incantatii pe forestiere 😀 Macar o data e interesant sa participi la astfel de chestii, te descoperi cumva si dintr-un alt unghi. Traseele pot fi mai alergabile gen Ciucas sau tehnice ca cel de fata si sincer, le prefer pe cele tehnice, sunt mai apropiate de spiritul montan.

    Daaa, aveau de toate, inclusiv cola si crede-ma, oameni care nu beau deloc cola la concurs au facut-o. Combinatia cu fructele e indrazneata, insa orice e permis si culmea, nu se intampla nimic grav 😀

    Portocalele alea rosii au fost geniale, sper sa mai aduca si la alte concursuri, dar tot as avea o retinere. Voluntarii ne asteptau cu mesele incarcate insa si noi eram vreo suta aproape, cel putin in prima parte.

  • Invidia este un pacat?
    Ce momente… cat e de frumos… te invidiez pentru minunata experienta… 🙂
    Muntele… eh, atat de aproape de natura si de esenta.

  • @Roze-nici nu ai idee cat de bine intra Cola dupa ce alergi jumatate de maraton. Ca unsa… Plus ca in afara de 5-10 oameni, care-s mai sportivi de felul lor, restul au si ei pacate lumesti (printre care se numara berea, cola etc). Si chiar si pentru aia sportivi. Cand creierul vrea cola, cel mai bine e sa ii dai ce pofteste…

  • vai, mai, ce frumos! ce peisaje! BRAVO pentru concurs si pentru reusita! Ce poze faine, ce bine ca l-ai luat pe domnul G. Si fustita e grozava, foarte chic. Dai asa o pofta sa particip si eu, sa am o astfel de experienta a unui concurs (dar trebuie antrenament :P) si in plus, mie imi place sa alerg pe “fals plat”, parca asa ma odihnesc dar cred ca trebuie incercat, odata si-odata, vorba ta,acum ca mai tarziu…. sa invat sa pretuiesc timpul mai bine. Dar la alergat mai rau e cu durerile: cea mai urata e durerea in coltul umarului.
    Ce flori frumoase, si crinul ala asa de delicat si floricele de nu ma uita si florile de merisor…. wow! minunat! Frumos ca ai fotografiat si checkpoint-urile…dar nu stiu daca am inteles eu bine: felii de fructe si pahare de Cola? Coca Cola? 😛
    Tin sa-ti spun ca te admir si pentru altruism: “Am făcut alegerea perfectă şi chiar mă bucur că am luat două – de obicei sunt mai rezervată în ideea să le rămână şi altora.”…. eu la portocale rosii nu ma pot infrana la numar! 😛

  • Bravoooo! Felicitari pentru tot! Comentariu si pozele, mai ales pozele sunt deosebite. Mi-au bucurat sufletul.

  • In aceste maratoane (nu sunt fan) nu ai timp de savurat peisaje (ca te depasesc toti), scopul in sine fiind competitia (cronometru-heartack), iar muntele devine o chestie secundara de fundal.
    Totusi ati pozat, pe sus, niste peisaje fantastice (ce-i drept, si vremea a fost buna)

    • @Andrei, pe langa vremea buna am si “antrenament” la facut poze din alergare sau din mers rapid – e specialitatea mea. Alerg, merg cu aparatul in mana si cand vrea sa pozez ceva il pornesc si apoi, doar o secunda, doua stau in loc pentru a face poza nemiscata. Dupa care o zbughesc si recuperez. Culmea e ca tocmai acest moment de respiro ma odihneste si imi da energie sa continui intr-un ritm decent si sa scot un timp bun.

  • O incantare tot ceea ce ai scris si postat, in acelasi timp ma bucur ca exista tineri care fac drumetii atat de faine si ca iubesc aceste meleaguri. In tara asta, daca copiii nu vor renunta (asa cum le se induce) sa invete geografia si istoria, atunci sunt convinsa ca Romania nu va muri in veci. Istoria ne ajuta pe toti( indiferent de varsta ) sa stim de unde venim si cine suntem, iar geografia asa cum se vede pe blogul tau, ne arata ce tara minunata e Romania! Avem meleaguri de vis… bucurati-va de ele si puneti mare pret pe acest taram minunat. Felicitari din tot sufletul tie si organizatorilor. Va imbratisez cu drag!
    (din intamplare am dat de acest inscris si mi-a placut mult).

    • Vă mulțumesc pentru rânduri, mă alătur speranței că tinerii care merg pe munte și aleargă vor transmite dragostea pentru mișcare și natură și copiilor lor și poate viitorul va arăta altfel. Apropierea de natură nu doar relaxează, dar crește și apetitul pentru a dobândi cunoștințe (geografie, istorie, biologie etc.), lucru care prinde bine și la școală, mai ales că nu se pune accentul pe aplicații practice sau experiențe, ci pe „învățarea” unor manuale.
      Numai bine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *