meet the sun
Zăpadă mare, prea mare pentru picioare în bocanci, fără schiuri sau rachete. N-am ajuns prea departe, abia dacă am respirat aerul înălțimilor de peste 1800m. Am săpat tranșee prin zăpadă, dar nu munca ne-a întors la căldura și confortul pensiunii, ci viscolul și ceața. Să muncești bătând urme e fitness în definitiv, dar să nu vezi nimic e de-a dreptul mobilizator pentru a face cale întoarsă la timp.
M-am dus sute de kilometri să văd un munte drag și am sfârșit alergându-l. M-am întors sute de kilometri tânjind după nevăzutul munte de sub tălpi și din nori, cu mâinile goale, cu picioarele ușoare, cu o tăcere interioară ca de stâncă. Mi-am primit atâtea lecții că nu mi-a ajuns o săptămână pentru recuperare sufletească – dacă tot n-a fost să fie febră musculară. Pentru mine RSR-ul n-a fost un concurs frumos ci un concurs-școală.
Cred că toţi cei care mergem pe munte am avut de-a face cu sintagma asta: muntele nu pleacă nicăieri. Fie că le-am spus-o altora, fie timid nouă înşine, fie am zis-o ca judecată general valabilă sau ca potrivită în nu ştiu ce context nefast, oricum ar fi, în urma ei urmează un: aşa o fi, dar…
Nici nu ştiu cu ce să încep, am atâtea impresii şi trăiri că e greu de intrat cu ordinea în ele. O să fie lung jurnalul ăsta căci a fost una dintre cele mai frumoase întâlniri cu muntele deşi, aşa cum v-aţi prins din titlu, a fost vorba despre un concurs. Şi pentru că tocmai am scris cuvântul, e şi ultima oară când o fac pentru că nu l-am simţit nici o clipă ca fiind unul şi mi-aş întina astfel clipele superbe trăite pe munte.