meet the sun
Septembrie e luna în care am fost cu Mike prin Alpi. Luna în care am scos cel mai bun timp în alergare pe zece kilometri. Luna în care am ajuns pentru prima oară în Sicilia. Între aceste momente memorabile a fost însă multă muncă, rutină de zi cu zi, oboseală, plus planificarea pe repede-înainte a vacanței de toamnă – e mult mai ușor să mergi la munte decât la mare!
Îmi doream de ceva vreme să ajung pe Valea Engadina (cantonul Graubünden), iar un concurs de alergare a fost mai mereu prilej de mobilizare cu toată familia, adesea și cu prietenii, ceea ce am reușit și acum. În acest an nu mi-am propus curse „mărețe”, dar să-mi mențin totuși motivația și forma cu ajutorul lor, să ajung în zone noi, toate astea alegând pe măsura antrenamentului, iar nu a dorințelor impulsive.
Și chiar eram pregătită pentru un 22km montan, însă nu și pentru o Claudie ce a dat totul, nu ca la ultimul vertical, drumul spre podium fiind presărat cu extaz, tras la deal, tras la vale, zâmbete și crampe. Și chiar dacă am adăugat încă un loc patru în „palmares”, o cursă bună e o cursă bună și sunt tare mulțumită că am strecurat tricolorul în seria elvețiană, după două sportive și o localnică.
În noiembrie blogul a împlinit cincisprezece ani, relația paisprezece, fetița șapte, el a mai albit un an și, dacă nu se întâmpla căsătoria în decembrie, bifam și doi ani cu acte și totodată, doi ani de Elveția. Nu suntem genul petrecăreți, însă de ziua Mirunei am făcut o excepție oferindu-i câteva ore de joacă cu colegele, la noi acasă. Limba n-a fost o barieră – marea frică, dar că șase scolărițe pot fi mai liniștite ca doar două, asta chiar a fost neașteptat!
Tot la capitolul excepții, după destule curse strânse din 2010 încoace, am ales să particip ca voluntar la prima ediție a cursei de alergare montană din oraș. O experiență care mi-a plăcut și care pare să mi se potrivească: o dată ce zic da, mă implic până la capăt, până la ultima resursă. Unde mai pui și bonusul: am alergat traseul de două ori 🙂
Multe i se pot întâmpla unui alergător la un concurs, dar să i se înfunde urechile cât să trebuiască să încetinească, e prima dată, iar de nu aș fi pățit-o chiar eu, n-aș fi crezut! Cursele verticale sunt oricum intense și nu lasă loc de interpretare, ori ai o zi bună, ori nu, dar nefiind la prima, să-mi descopăr o problemă nouă m-a demoralizat total.
Am trecut peste gândurile de abandon, picioarele au recuperat pe final, că deh, nu le ostenisem prea tare, ca la contactul cu prima zăpadă aproape să fac cunoștință cu hipotermia. Un vertical al greșelilor din care am învățat că… îmbătrânesc. Și nu în formă.
Cum nu puteam lipsi de la singurul meu concurs în Carpați anul acesta, n-a mai contat că iulie a fost foarte sărac în alergări, dar măcar am ales, din milă de mine, o cursă scurtă. Și chiar dacă știam că traseul nu ajunge pe creasta principală a Făgărașului, gândul că voi fi pentru o clipă acolo sus mă energiza instant.
Cu sufletul la înaintare, fiecare durere și-a primit un zâmbet drept pansament: alergi acasă, Claudia, asta-i tot ce contează! Pentru că a fost și o cursă destul de competitivă – să le văd mai mereu pe primele trei fete m-a făcut să trag, dar și să simt că nu le pot ajunge… O călcătură strâmbă m-a domolit, o vreme, dar spre final, când mă așteptam mai puțin, am închis podiumul cu un sprint nebun.
Însă revenirea la Făgăraș Rocks! a fost, ca și în anii trecuți, o reîntâlnire cu oamenii faini din comunitate, o zi petrecută cu prietenii pe pajiștea perfectă, o frântură din ceea ce doar acasă pot trăi.