Churfirsten. Nu contează câte vârfuri urci, ci cum îl cobori pe ultimul

Churfirsten e un munte celebru pentru cele șapte vârfuri aliniate, care au stârnit, și vor continua să o facă, dorința de a le parcurge „dintr-o lovitură”. După prima tură pe două vârfuri, am avut instant această fantezie. După tura recentă, cu doar trei vârfuri, m-am răzgândit: e prea tehnic, prea expus. Finalul abrupt al unui maratonist remarcabil m-a convins: nu contează câte vârfuri urci, ci doar cum îl cobori pe ultimul.

Altfel, Omul și Muntele e o poveste ce se scrie și se rescrie dintotdeauna. Cucerirea, dependența, efortul, liniștea, inutilul, încântarea, moartea, uitarea, performanța etc. sunt toate parte din această poveste din care doar muntele rămâne, istoria omului fiind până la urmă destul de limitată. Pe de o parte ambițiile, pe de alta dorința de a îmbătrâni pe poteci, fiecare negociindu-și punctul de echilibru, încercând să nu sfideze Sfânta Statistică și Cuviosul Noroc.

🏃🏽‍♀️

• Luni, 9 iunie 2025, Churfirsten – subgrupă a Alpilor Appenzell
• Traseu: Unterwasser (895m) – Iltios – Chäserrugg (2260m) – Hinderrugg (2306m) – Schibenstoll (2235m) – Unterwasser
• Date: 28.5km, 2300m+, strava, 5h în mișcare, 6h20min cu totul
• În alergare, dar și la pas: Claudia

☼

Am mai fost în Churfirsten:

• tură lungă de 30km pe la Hinderrugg – Chäserrugg – Voralpsee (2022)
• concurs vertical la Chäserrugg (2023)
• cu familia și prietenii pe traseul pentru copii Klangweg, din Iltios (2023)

🏃🏽‍♀️

Nu se putea să treacă weekend-ul prelungit de Rusalii fără o tură și aceasta a fost abia luni, când vremea se anunța bună. Am plecat cu toții de-acasă, urmând să ne separăm, eu la alergare, iar Andrei cu Miruna la drumeție. Ne-am și întâlnit de trei ori pe traseu, ceea ce m-a ajutat la moral: de la început a fost o zi în care am tras de mine!

Dacă vântul n-a bătut așa tare ca în prognoză, pâcla a fost neobișnuit de densă. Mă gândeam că e cea specifică verii, deși cam devreme, dar apoi am aflat că e fum de la incendiile din Canada… Ce să mai zic?!? sper să nu fi fost nociv, mai ales că ne-am dus la altitudine…

Urcarea pe Chäserrugg a fost fix cum mi-o aminteam de la concursul vertical unde am suferit cap-coadă: lungă și cu porțiuni ce scot untul din om. Acum am avut însă timp să mă bucur de peisaj și floricele, alergând ușor, dar aproape continuu.

Cei 1300m diferență de nivel s-au simțit destul de tare spre final, nu prea mai trăgea motorul, iar apa se golea în flask-uri văzând cu ochii…

Deja mă gândeam să reconfigurez, dar sus la stația de telecabină mi-a ieșit în cale Miruna. A fost la fix ca să scap din monotonia mentală ce mă cuprinsese de la atâta urcare și din cauza căldurii. Câteva rafale de vânt m-au răcorit și am pornit să dau o tura de promontoriu ce era în plan de multă vreme (eu, noi și toată lumea…).

Pe întoarcere spre telecabină m-am întâlnit iar cu Andrei și Miruna și revederea mi-a dat motivație să-mi continui planul. Am intrat totuși la cabană să-mi cumpăr apă, că litrul luat de acasă era pe sfârșite. Stând la coadă, m-am hotărât să-mi iau și un dulce, noroc că aveau o plăcintă ce se putea împacheta (m-a apostrofat doamna, că nu mai are timp lumea să mănânce în tihnă, ce-i aia, pe fugă?!?). Alți doi alergători aflați la coadă m-au încurajat însă, că am nevoie pe calorii 🙂

Cu provizii făcute, am pornit spre Hinderrugg. Aici sus trecerea de la un vârf la altul e aproape simbolică, pe platou, dar mai jos se separă, formând o căldare în care zăpada rezistă de la o iarnă la alta.

A fost un pic demotivant să văd următorul vârf, Schibenstoll, înălțându-se după o vale adâncă în care puteam ajunge în două moduri, dar nu puteam evita nicicum o coborâre solicitantă. Cum pe varianta mai lină am fost, am zis să cobor în șaua dintre vârfuri, mai ales că mai urca lume, deci traseul era practicabil.

Aici am avut prima revelație: unele trasee sunt mai abrupte ca altele, iar coborârea e cel mai bun test. Pantele cu iarbă sunt destul de înșelătoare în Alpi unde, aproape pe orice traseu cu bandă roșie (mediu, între galben și albastru), sunt o mulțime de locuri de unde căzătura din potecă poate fi fatală. Sentimentul este incomparabil față de Carpați.

M-am bucurat să ajung în așa, obosisem de atâta concentrare să nu pășesc aiurea și să cobor ca mingea. Dar bucuria nu a ținut mult, că au început pietrele. Am mai încercat să mai și alerg, dar prea puțin, însă la capitolul stabilitate și coordonare am depășit norma.

Ca să intru cât mai repede pe poteca ce urcă la Schibenstoll, fără să fac un ocol prea larg, am apelat la o scurtătură de pe strava, bună și aia, dar am încercat și la fața locului. Imposibil, lapiezurile sunt la ele acasă, frumoase, dar prea mare chinul să le străbați: unde părea să fie doar iarbă sau arbuști, erau și gropi.

Până la urmă am început din nou să urc. Am realizat și că nu sunt surse de apă. Sunt ceva case / stâne, dar erau închise. Parcă nu mai voiam să urc și pe vârf, mi-am propus să mă întorc după ce se strâng 2000m+, doar că nu se prea stângeau, zona fiind destul de plată.

După o porțiune faină, cu poteci line de pământ moale, după ce m-am conversat și cu un alergător ce venea de pe Zuestoll (marcaj cu albastru, are și porțiuni de „cătărare”) și care făcuse un traseu asemănător cu al meu, am zis hai totuși să continui.

După intersecția traseelor Schibenstoll cu Zuestoll, am zis că gata, chiar încep urcarea. Da de unde! A urmat o curbă largă numai pe lapiezuri. Nu puteam să alerg, spațiile dintre crenelurile de piatră fiind numai bune să ți se prindă piciorul sau să mă împiedic. Îmi place relieful carstic, dar e bun de explorat cu calm, nu de străbătut pe fugă.

Când a început urcarea pe lângă peretele de stâncă, mi-am dat seama că energia e pe terminate. Am luat un gel. Am băut apă cu porția, ca să-mi ajungă până sus. Pe măsură ce urcam realizam și expunerea terenului. Pantele cu iarbă, dar aterizarea… în gol. Căldura era năucitoare pentru că nu adia deloc vântul pe vest, fiind și între pereți.

Voiam să mă întorc. În minte aveam un singur gând care rula în buclă: atenție, atenție! Îmi plac potecile tehnice, dar aici sentimentul era neplăcut. Stresant. Căldura mă năucea sau?! Mi-am spus că mai urc cinci minute și gata, dacă nu se schimbă ceva la traseu și nu adie vântul, fac cale întoarsă. Alt gând spunea că dacă nu continui acum, altă dată sigur nu mai vin la acest vârf care necesită ocol (în comparație cu celelalte unde urcarea e mai directă).

A început să adie și m-am animat. Pașii au devenit mai vioi, însă și poteca mai expusă. Noroc că am intrat într-un mic horn și am ajuns pe platou. M-am simțit ușurată, aici era un soi de „câmpie” înclinată. De unde va trebui să cobori, îmi șoptea vocea rațiunii, nu uita!

Am tras de mine să ajung pe vârful marcat cu o cruce. Nu era nimeni, dar nu mă mai mira asta, nu mai întâlnisem pe nimeni de la intersecția de trasee. Aveam vârful doar pentru mine, dar era o solitudine stranie căci pe genul acesta de vârfuri hăul domină. Nu simți cât ești tu de sus pe cât de jos e… josul.

Pentru câteva minute, am lăsat bucuria să mă cuprindă. Am reușit să mă motivez, a meritat, dar știu că am forțat. Puteam să nu. Chiar dacă numele mi-a rămas scris în caietul din cutia metalică, nu e nicio glorie. Cu mine sau fără mine acolo, iarba flutură la fel în vânt.

Coborârea. Prima parte a mers bine. Înainte de horn m-au luat cârcei la piciorul stâng. Îi simțeam venind pentru că efortul a depășit orice tură de anul acesta. M-am masat și au părut să treacă, dar senzația era acolo. Am mărit gradul de atenție, practic nu mai exista nimic altceva decât următorul pas.

A fost destul de greu să descațăr, de ce să mint. Nu mai aveam apă, dar tot am mâncat un jeleu. Nu știu cât a durat, dar m-am bucurat să ajung acolo de unde nu mai pot cădea.

Reluarea traseului pe la câmpul de lapiezuri am simțit-o cu alți ochi, mai relaxați. Nu mai aveam de urcat, dar mai ales, nu mai erau riscuri. De aici încolo, doar rezistență la oboseală, sete, efort și presiunea timpului, că deja mă lungisem și eram așteptată.

Și cum alergam eu așa, cu speranța că dau de un jgeab unde apa și curge pe țeavă, trec pe lângă o fermă și văd frigiderul! Se putea plăti și cu telefonul (twint), dar am scos moneda de 5Fr atât de repede că o mână a și introdus-o în cutiuța metalică și cealaltă a luat un Apfelschorle din frigider. Costa patru, dar nu e ca și cum voiam rest – să fie primit!

De-acolo nu mi-a mai rămas decât goană spre Unterwasser. Obosită, dar cumva mulțumită de ziua cu de toate. Când am ajuns, parcarea se golise, aproape că eram ultima mașină – Miruna se dădea în voie pe role 🙂 De-altfel, tot muntele se golise, și nu e doar o observație punctuală, ci generală: elvețienii se retrag devreme, excepții fiind doar cine vrea să vadă apusul sau să înnopteze.

⌛

Legat de titlu și de primul paragraf, toată experiența acestei ture s-a suprapus peste aflarea unei povești. Îmi tot spusese Ștefan că cineva din zonă a murit încercând să parcurgă toate cele șapte vârfuri într-o zi. Miercuri seara, când am fost la alergarea de grup a MILA, vorbeam de ture și de Churfirsten. Atunci colegii mi-au spus că cineva din MILA a murit. Am fost curioasă cine. Am aflat numele și efectiv m-a tulburat vestea. Nu pentru că l-aș fi cunoscut, tragicul eveniment fiind în 2017, dar eu ajutând la transcrierea jurnalelor de pe fostul blog MILA, l-am remarcat pe F.B. ca fiind cel mai prolific, și la scris, și la alergat curse de tot felul, urbane, montane, ultra-uri, pe mai toate continentele etc. În toamna lui 2017 plănuia să alerge al 200-lea maraton, cu două săptămâni înainte de a muri participase la Eiger Ultra 101km.

Omul nu doar alerga pe munte, respira munte.

Iar ce e cu impact în toată această relatare este că parcursese deja șase vârfuri, era în grafic cu timpul, însă venea o furtună și a încercat la ultimul, Selun, o scurtătură. N-a fost să fie. Evident sunt multe de învățat de aici, toate evidente, căci adesea, pe munte, nu mor pantofarii, ci oamenii cu multă experiență, curajoși, cei care se înhamă la ture solicitante, unde oboseala de pe final combinată cu o secundă de neatenție sau cu un strop de ghinion, se transformă într-o tragedie.

Coborârile au mai întotdeauna ultimul cuvânt.

P.s. De curiozitate, am căutat alte parcurgeri. Am citit doar una, finalizată cu succes de către trei membri ai unei familii, cu mențiunea că ei au început foarte de dimineață cu Selun, au folosit toate scurtăturile posibile (nu neapărat traseele marcate), ultima urcare a fost pe Hinderrugg, iar de acolo au ținut culmea până pe ultimul vârf, Chäserrugg, unde au avut timp și de o cafea până să coboare cu ultima telecabină de la ora 17. Și cu toate acestea, fantezia s-a risipit, nu-mi mai doresc să le parcurg pe toate decât cu privirea 🙂