Antrenamentul pentru „cursa anului” continuă și cum aveam nevoie de teren tehnic, altitudine, urcare abruptă și coborâre lungă, am găsit un nou loc de „joacă” unde n-am mai fost (că sunt atâtea în Alpi!).
Am mers cu trupă extinsă, căci prognoza se anunța bună și traseul accesibil. Realitatea ne-a lovit cu căldură, aglomerație – locul fiind obiectiv turistic, un traseu nu foarte plăcut piciorului, dar cascadele merită efortul.
La final, s-a lăsat și cu ploaie de vară, la care adaug urcarea în creastă cu vedere la treimiari, dar și primele flori de rododendron pentru a întregi amintirea unui „antrenament” ce în realitate e mai mult un pretext pentru a petrece ziua pe munte 🙂
🏃🏽♀️
- Sâmbătă, 14 iunie 2025, Alpii Glarus
- Traseu: Weisstannen (1004m) – Arena Batöni (1534m) – Pasul/Șaua Heidel (2387m) și retur
- Date: 19km, 1700m+, strava, 5h. Până la Batöni sunt 3.5km.
- Primii 10km singură, apoi cu Monica, iar băieții din Ursăria Helvetica la trekking cu copiii M. & V. 🙂
🏃🏽♀️
De data aceasta am ales un traseu care în prima parte să fie pentru toată familia, iar în a doua parte să mă pună la muncă, fără a mai adăuga și dramatism ca în tura precedentă. Adică fără zone riscante, expuse.
Planul de-acasă a fost parțial împlinit și pe teren, oboseala și ploaia apăsând ambele butonul lui „ajunge pentru azi, mai e o zi și săptămâna următoare” 🙂
Povestea scrisă. Apoi Pozele
Dar până la ploaie, să încep cu începutul. Forestier abrupt. Și foarte cald. După primul kilometru le dau mesaj alor mei că e greuț. În sinea mea, sper să se țină tare, să aibă copiii răbdare. Noroc că mai e câte-o umbră.
Peisajul e frumos dacă ridici privirea. Însă trebuie să caști ochii pe unde mergi, căci deși e foarte umblată, poteca e denivelată și cu multe obstacole, inclusiv când traversează o pajiște pe unde vitele au jucat sârba.
După trei kilometri jumătate ajungă la „arenă”. Era cu A mare dacă seceta nu sabota cascadele, acum fiind doar trei. În multe poze am văzut câte cinci, șase. Dar tot e fain. Îmi plimb ochii împrejur. E un pod suspendat spre dreapta și o apuc pe el.
Planul era să urc ori în stânga spre vârful Pizol ori în dreapta spre Pasul Heidel. Analizez care-i mai abrupt. Văd niște oameni spre Pizol și urmăresc firul potecii: serpentine expuse cap-coadă până sus într-o șa. Măcar spre Heidelpass nu se întrezare mare lucru, e un pâlc de conifere, așa că mă simt inspirată.
Azi vreau doar să transpir muncitorește, nu de concentrare (cum ar spune prietenii, Minte multă nu se cere, să fii prost să ai putere).
Și urc. Serpentine, trepte, dar mă însoțește o cascadă și mai e și umbră destulă pentru cum arde soarele înainte de ploaie. Nu se văd norii, dar se simte nădușeala specifică.
Ies deasupra pragului cascadelor și e un fel de căldare. Deocamdată e totul pe gustul meu. Primele flori de rododendron mă bucură nespus! Apoi gențiene galbene! Răsfăț, nu alta!
Trec pe lângă o stână, „ciobanii” sunt sub umbrele la un pahar. Salut și iau apă de la jgheabul unde țeava are debit bun și răcoros. Oile se văd departe la baza pereților, câini nu par să existe. Deocamdată.
O vreme nu am nimic de urcat, poteca e pe un soi de luncă cu floricele și apă îmbibată. Dar și când încep să urc, se simte oboseala acumulată: luni tură lungă și grea, marți la birou, miercuri seara cu grupul MILA, sâmbătă iată-mă-s…
Ultima parte a urcării e tot mai friabilă, dar măcar ultimele limbi de zăpadă pot fi ocolite. Foarte multe găuri de marmote, dar sunt toate ascunse. Am auzit un fluierat și am văzut o blăniță maronie dispărând într-o gaură, așa că pot confirma: sunt active, dar ori extrem de discrete ori simt apropierea ploii. Că aglomerație nu e, doar câteva perechi de oameni. Eu par puțin din alt film fiind singură, lucru de care sunt întrebată de fiecare dată când discuția depășește nivelul de salut.
Ajung în pas și zâmbetul mi-e atât de larg că un tip care ședea acolo îmi confirmă „așa că-i frumos?!?”. Normal că este, nu e nevoie de vârfuri ca să ai parte de priveliștea de dincolo de culme, e suficientă și această șa Heidel, de unde se văd multe vârfuri de peste trei mii de metri. Și norii de furtună sunt frumoși – pare departe, gândesc. Doar că prin cer drumurile sunt mai scurte…
Cobor pe unde unde am venit și mă mișc încet prin zona friabilă. După ce trec de ea, încep să și alerg. Simt prima picătură de apă și-mi spun că nu e ploaie, e doar vântul care a adus un strop. Peste câteva minute vine a doua picătură, urmată de încă una și… un tunet vag. Asta e: calcă pedala, Claudia!
Ajung la stâncă și oamenii nu-s. Când să trec pe lângă, de sub masă iese un câine de talie medie. Al doilea nu se ridică. Sare la mine, latră, eu scap impulsiv un marș! (fără efect, evident), apoi trec la germană: stop, stai, mergi acasă! Mă lasă în pace, dar ocolesc stâna prin iarbă mare și teren mlăștinos.
Cobor spre pragul cascadelor și nu-mi vine să cred cât am urcat, probabil e și stresul furtunii care deja ocupă valea, deocamdată doar cu ploaie cuminte, dar tunetele par să se apropie și ele.
Îi văd pe ai mei acolo la Arena Batöni și, pe când trec puntea, văd că e toată gașca, inclusiv Monica care urcase în alergare dinspre Mels. Nu avem timp de prea mult vorbit, noi fetele coborâm în alergare și băieții ne vor prinde din urmă cu mașina.
Spre Weisstannen ploaia ajunge prima că altfel nu-mi explic cum noi fetele ne primim dușul de vară de-a lungul a vreo doi kilometri, dar băieții și copiii nu, ceea ce e de bucurat, dar cumva inexplicabil.
Monica are o tură mai lungă în program, începem să urcăm pe un versant pe unde nu plouă. Eu deja simt prea multă oboseală, iar traseul nu are o continuare evidentă spre Mels fără să ajungă la 2000m unde deja n-aș prea mai vrea (prea multă urcare, furtuna etc.). Revenim în vale, Monica își continuă antrenamentul și eu reurc la mașina parcată ceva mai sus.
Hainele de schimb se dovedesc o idee foarte bună, dar incompletă. Data viitoare să arunc și niște pantaloni scurți și sandale, că s-o simți ploaia de vară caldă atunci când cade însă după două ore de stat în mașină și mers la supermarket… nu prea.
Povestea foto



















– Gentiana Acaulis în mai multe nuanțe de albastru,
– roz: Primula integrifolia,
– galbenă: Pulsatilla alpina subsp. apiifolia,
– maro-gălbuie: Pedicularis recutita.

Buna! Foarte frumos! Multumim mult de tot! Povestiri atat de insufletitoare, privelisti asa de frumoase!! Mult spor in toate in continuare si abia asteptam cu drag vesti noi!
Mulțumesc frumos pentru lectură și mesajul scris 🙂
Fenomenal! Minunat si incintator. Nu-ti vine sa parasesti prezentarea. Cu multumiri !
Mulțumesc și eu, până la urmă e și aceasta o formă de recreere cu care nici algoritmii și nici inteligența artificială nu au de-a face 🙂