meet the sun
Tura solitară de pe creasta Cernei abia îmi deschisese gustul unei noi incursiuni, iar abordarea dinspre Oltenia se anunța cel puțin interesantă. Sus nu mă mai aștepta zăpada și nici o creastă liniară lesne de descifrat ci un „labirint” de Poieni și Crovuri pentru care nu aveam un plan clar de parcurgere ci doar unul care includea urcarea și coborârea din și spre Isverna. Acolo sus povestea avea să se scrie de la sine.
N-am mai fost de mulți ani singură pe munte, mai precis din 25 mai 2011, când am bălăurit în linie dreaptă prin Măcin (conform evidenței turelor). Patru ani și totuși parcă a fost ieri, atât de intensă e o astfel de experiență, patru ani în care dorul de o drumeție solitară a tot revenit și a fost uneori fentat de ieșiri hai-hui cu bicicleta sau chiar în alergare. Nu e același lucru, pe munte e un întreg proces interior prin care treci pe măsură ce orele liniștii și ale înălțimilor se adună și se împreună cu cele ale gândurilor de simți că devii de-acolo.
După Cartalu mi-a mai rămas o singură vale de trecut spre Călcata. Aveam deja experiență, nimic nu părea să mă mai sperie, nici când am nimerit într-o armată de bondari și m-am retras pâș-pâș. Nu-mi păsa dacă dau de vreun traseu, dacă merg pe potecă sau de-a dreptul peste câmpuri, prin ierburi cât mine sau prin tufișuri întunecoase. Înaintarea la întâmplare devenise la fel de naturală ca mersul pe potecă.
Am luat harta şi găsesc o cabană la care să dorm. Apoi traseele. O singură condiţie am: să nu fie trasee lungi că le merg şi-l fortez totuşi pe dumnealui, nătângul! Ăştia de se ocupă de meteo anunţă ceva ploi cu soare. Nu mă sperie ploaia, poate doar nămolul un pic şi imaginea cu mine: un omuleţ ud fleaşcă, înămolit până la genunchi, dar cu Micuţa la datorie, plină şi ea de apă de ploaie sau condens (de-aia s-a şi îmbolnăvit sărmana…)
O tură solitară în munții Ciucaș, prima zi pe Vârful Ciucaș și a doua zi pe Gropșoarele-Zăganu.