meet the sun
Pentru mine, 2020 nu a fost un an groaznic. Las pe cei cu drame adevărate (decese în familie, pierderea locului de muncă, lucru de acasă în același timp cu școala online a copilului, boli cronice sau acute netratate corespunzător etc.) să se plângă. De bine, de rău, toți ai mei sunt sănătoși, iar covid-ul nu ne-a stresat excesiv. Nu mai mult decât o poate face propria minte.
La mulți ani!
Aleg să închei acest an cu gânduri pozitive, optimiste, cu o atitudine constructivă. Aleg să scriu acest articol chiar dacă inspirația zice pas.
L-am scris: nu e doar un bilanț, e o dezlănțuire de gânduri și idei.
După două săptămâni cu zero kilometri alergați pentru că am simțit nevoia unei pauze de (re)găsire a sensului pentru care alerg, finalul anului și vizita bunicii Mirunei mi-au adus un nesperat „program sportiv”, cu mișcare pe munte în fiecare zi. Puțin lucru dacă mă compar cu alții, mare lucru dacă mă uit în arhiva ultimilor doi-trei ani. De altfel am și descoperit că sunt inadaptată genului ăsta de „cantonament”, am început 2019-le cu o mare nevoie de somn…
Mă simt liberă și în același timp în stare de continuă eliberare de când am lăsat în spate, una câte una, încătușările mentalităților daco-slavo-mioritice. Nu mai simt obligația de-a fi în rândul lumii și, mai important, înțeleg să nu o transmit mai departe fiicei mele.
Prefer oricând atitudini pro civilizație, gândire, principii, încredere în sine, corectitudine, civism, egalitate de sex etc.
Acest articol se vrea o pledoarie pentru normalitate, am să încerc să arăt prin „cifre” și cu toată sinceritatea cam ce am putut face în anul de „stat” acasă cu copila.
Se pare că mi-am făcut un obicei din a scrie pe pagina de facebook, nu-mi e indiferent, dar asta e realitatea, acolo simt eu nevoia să zic două vorbe. Pentru blog sunt prea puține două vorbe, pe profil e prea… public. Vorbele se lungesc, în timp se adună, iar locul lor ajunge să fie tot blogul într-un proces invers decât cel tipic.
Din comoditate am scris în ultimele luni mai mult pe pagina de facebook decât aici pe blog (mai puțin jurnalele de munte, ele-s sfinte). În drum spre și de la serviciu „butonez” – cele trei mijloace de transport și/sau oboseala (și/sau îmbulzeala) nu-mi permit ocupații legate, consistente precum cititul. Apreciez facebook-ul pentru ceea ce este, un mod de relaxare, un mod de informare, un mod de comunicare, dar am hotărât să-mi aduc cuvintele acasă. Voi continua să fac cum îmi e mai comod, ca mai apoi să arhivez aici.
Pentru unii dintre voi aceste rânduri sunt cunoscute, iar pentru cei care n-au facebook vor fi ca o avalanșă de stări și momente.