meet the sun
Mă simt liberă și în același timp în stare de continuă eliberare de când am lăsat în spate, una câte una, încătușările mentalităților daco-slavo-mioritice. Nu mai simt obligația de-a fi în rândul lumii și, mai important, înțeleg să nu o transmit mai departe fiicei mele.
Prefer oricând atitudini pro civilizație, gândire, principii, încredere în sine, corectitudine, civism, egalitate de sex etc.
Acest articol se vrea o pledoarie pentru normalitate, am să încerc să arăt prin „cifre” și cu toată sinceritatea cam ce am putut face în anul de „stat” acasă cu copila.
Se pare că mi-am făcut un obicei din a scrie pe pagina de facebook, nu-mi e indiferent, dar asta e realitatea, acolo simt eu nevoia să zic două vorbe. Pentru blog sunt prea puține două vorbe, pe profil e prea… public. Vorbele se lungesc, în timp se adună, iar locul lor ajunge să fie tot blogul într-un proces invers decât cel tipic.
Din comoditate am scris în ultimele luni mai mult pe pagina de facebook decât aici pe blog (mai puțin jurnalele de munte, ele-s sfinte). În drum spre și de la serviciu „butonez” – cele trei mijloace de transport și/sau oboseala (și/sau îmbulzeala) nu-mi permit ocupații legate, consistente precum cititul. Apreciez facebook-ul pentru ceea ce este, un mod de relaxare, un mod de informare, un mod de comunicare, dar am hotărât să-mi aduc cuvintele acasă. Voi continua să fac cum îmi e mai comod, ca mai apoi să arhivez aici.
Pentru unii dintre voi aceste rânduri sunt cunoscute, iar pentru cei care n-au facebook vor fi ca o avalanșă de stări și momente.
Așa se face că întâlnirile cu oameni multicolori, momentele multicolore se imprimă în memoria mea ca niște mâini calde între care mă pot refugia oricând, le pot săruta, mi le pot pune pe creștet sau pe pântec, arcui peste umăr sau în jurul coastelor.
Apus de soare pe un fluviu-mare, la bordul unui vapor, vântul îți zboară pletele pe sub pălărie, iar căldura aurie te face să închizi ochii și să te cuibărești în visare… spune-mi, cât crezi că durează un asemenea apus?!? Parcă nu destul… mai vrei. Sau, cât crezi că durează să vezi o balenă, acest cel mai mare animal al planetei tale ieșind la suprafața apei cu spinarea-i lungă ca un giuvaier gri-albastru? Nu destul…
Sunt clipe atât de prețioase încât a le savura din plin prea-plinul lor e destul. Pentru ochii mirați, pentru mintea mirată, pentru inima într-un fel copleșită. Să stau să fac upload-uri vanitoase pe facebook, să stau să scriu statusuri în loc să trăiesc senzațiile și atât?! Să butonez în timp ce coada balenei albastre se arată, când pescărușul plonjează amețitor după pește, când norul aruncă asupra prăpastiei o umbră inelară, când cascada, soarele și puntea suspendată mă potrivesc într-un punct unde se naște curcubeul?!?
Călătoria asta pe două roți spre un deal cu nume de munte, într-o zi caniculară în care anunțata ploaie și furtună cu fulgere trebuiau să ne țină acasă, a avut o cu totul altă însemnătate pentru mine decât cea turistică. În fond, nu sunt omul care să facă turism de vreun fel, jurnalele mele de călătorie sunt de fapt povești personale, de blog, iar interesul meu de a vizita ceva se limitează doar la locurile ce ar putea să-mi placă sau să-mi substituie ceea ce-mi lipsește. Pornesc la drum fără ambiții, iar tot ce-mi doresc e ceva care să mă facă să simt, să vibrez. Poate și de aceea inițiativa mea lipsește deseori căci prefer să trăiesc cu interioare goluri decât să le umplu artificial.