Multe i se pot întâmpla unui alergător la un concurs, dar să i se înfunde urechile cât să trebuiască să încetinească, e prima dată, iar de nu aș fi pățit-o chiar eu, n-aș fi crezut! Cursele verticale sunt oricum intense și nu lasă loc de interpretare, ori ai o zi bună, ori nu, dar nefiind la prima, să-mi descopăr o problemă nouă m-a demoralizat total.
Am trecut peste gândurile de abandon, picioarele au recuperat pe final, că deh, nu le ostenisem prea tare, ca la contactul cu prima zăpadă aproape să fac cunoștință cu hipotermia. Un vertical al greșelilor din care am învățat că… îmbătrânesc. Și nu în formă.
- Duminică, 24 septembrie 2023, Munții Churfirsten, site eveniment
- Traseu: Unterwasser – Iltios – Stöfeli – Chäserrugg (2262m)
- Date: 8.1km, 1350m+, timpul meu: 1h31min, strava
- Locul 20 open feminin din 55 de alergătoare (loc 13 la categoria W40-50, cea mai numeroasă, cu 26 de participante).
Ziua a început perfect acolo în parcarea de la stația de tren cu cremalieră Unterwasser. Soarele cu dinți, dar promițător (~5 grade), anunța o zi frumoasă cu munte, iar munții își arătau crestele albite de zăpadă atunci când norii pufoși se mai dădeau la o parte. Cerul era însă albastru și pajiștile verzi, în clasicul stil elvețian.
Neașteptat de multă lume la așa eveniment local de care abia auzisem cu vreo două săptămâni în urmă și, după cum studiasem lista publicată cu o seară înainte, mai ales pe-a fetelor, foarte variată prezența, din toate colțurile Elveției.
De ce-or fi venit până aici? Bănuiala mea: lungimea traseului, peste 1000m+, o adevărată provocare și o pregătire pentru concursurile de schi de tură/fond, foarte populare aici. Asta și pentru că am văzut multe echipamente specifice sau inscripționate. Și o altă bănuială ar fi că e singurul concurs local, de care știu eu până acum, cu premii în bani, nu vouchere sau carduri cadou (sau cașcaval, ca la Karrenlauf).
Prima greșeală: nu m-am încălzit destul!
Momindu-l și pe Ștefan la această cursă, ne-am întâlnit cu familiile în parcare. El e mult mai riguros și face încălzire, astfel că l-am însoțit puțin. Nici n-am pornit ceasul, dar să fi fost un kilometru cu totul, din care trei lansate pe o panta asfaltată, scăldată în soare. Mă simțeam atât de bine, fără senzația de picioare grele sau alte neplăceri, astfel că am ales să-mi conserv energia.
Ori eu, știindu-mă cu o circulație periferică tot mai deficitară și, de la un timp încoace, cu senzația că îmi ia mai mult timp să mă încălzesc, și ca temperatură, și muscular (vârsta și schimbarea de metabolism pe o traversez nu iartă!…), nu am realizat că nu sunt deloc aclimatizată la frigul neașteptat după două săptămâni foarte călduroase.
Pe la kilometrul doi, au apărut durerile intense în urechi: pe lângă senzația puternică de înfundare, ca în avion, sunetele interne erau atât de puternice pe fiecare expirație încât simțeam că mai am puțin și-mi bubuie capul, pe lângă durerile tot mai insuportabile.
Ceva asemănător am tot experimentat în ultimele două ierni când mă aflam pe urcare, mai ales la începutul activității, dar nefiind concurs am domolit ritmul (am dat vina pe răceli/sinuzită). Asocierea frig – urcare – dureri de urechi nu mai e, în cazul meu, doar o ipoteză.
Citind despre cum ar putea durerea de urechi să interfereze cu alergarea, am aflat că are legătură cu circulația sângelui, volumul cerut de nivelul de efort fiind mai mare decât permite dilatarea venelor.
Cum era bine? Să acord încălzirii 20-30 minute alergând minim 2-3 km și să o fac îmbrăcată în colanți lungi și bluză, chiar dacă le dădeam jos înainte de start. Nu degeaba am văzut asta la atleții de performanță, dar și la cei amatori care iau lucrurile în serios. Va trebui să mă încălzesc consistent când va da frigul, se pare că organismul meu are nevoie…
A doua greșeală: când faci ca alții, pățești ca tine!
Tot văzând pe la ultimele concursuri că sunt „prea îmbrăcată”, adesea fiindu-mi cam cald, am zis că de data asta mă echipez și eu subțire, să fiu mai light. Că fetele sunt adesea doar în maieu când eu port tricou și în pantaloni scurți când eu port colanți 3/4 și tot așa.
Știind că va fi frig sus, câteva grade cu minus, am judecat că voi ajunge acolo deja încălzită și o să-mi pun repede hainele trimise cu transportul asigurat de organizatori. Mi-am luat niște mănuși subțiri de merino, că nu am nevoie de ger să-mi înghețe degetele, mi-am pus ceva pe urechi, ca omul trecut prin sinuzite și am considerat că e destul.
Așteptând să se dea startul și uitându-mă la concurență, erau destule fete în pantaloni scurți, dar în sus aveau bluză cu mânecă lungă și tricou/maieu peste.
Cum era bine? Instinctul mi-a zis într-un fel, dar nu l-am ascultat. Vanitatea / siguranța de sine din dimineața aceea, că mă simțeam și eu bine (trecuse perioada ovulației cu scăderea drastică de energie) , m-au făcut să greșesc: am lăsat în mașină mânecuțele, bandana de tras peste gură și nu mi-am luat încălțări de schimb. Un maieu sau o vestă subțire peste tricou ar fi fost combinația perfectă.
M-ar fi ajutat enorm să am bandana, pentru că încă de la primii kilometri aerul rece tras în piept m-a „arat” pe gât (am scăpat ieftin doar cu o tuse oribilă care a ținut câteva zile…); mânecuțele, pentru că efectiv mi-au „degerat” brațele între mănuși și mâneca tricoului, iar niște încălțări uscate n-ar fi prins rău (șosete de schimb am avut).
După finiș, până am dibuit locul de unde se recuperau rucsacii, până m-am schimbat și asta în aer liber (era un fel de baracă de unelte…), mi-a intrat frigul și-n oase, nu doar în carne. Și chiar și schimbată, îmbrăcată cum tot ce aveam, lângă șemineul din restaurant, tremuram incontrolabil, fără să-mi mai fie frig undeva anume. Și m-a ținut așa jumătate de oră, oribilă stare…
Am nimerit-o cu fără gel și fără flask cu apă, căci nu am avut durerea în dreapta (uneori îmi cad greu la fiere zaharurile), iar apă nu prea beau când e frig și alergarea scurtă (plus că aveau oamenii trei puncte de alimentare).
Povestea: traseu fain, chin măreț
Am mai fost în Munții Churfirsten și mi-a plăcut priveliștea de sus, mai ales către lacul Walensee, și-am considerat că locul va fi foarte bun pentru un vertical încheiat cu o plimbare în familie, ai mei urcând cu telecabina. Că între timp a nins, nu mult, dar cât să fie foarte frig, și că ceața a cuprins muntele de nu s-a văzut nimic, asta nu puteam anticipa…
Chäserrugg (a se citi cezerug) este cel mai estic dintre cei șapte zimți din Churfirsten (toți între 2234-2306m).
Mi-am pus destul de multe speranțe în acest concurs, am vrut să-mi iau revanșa pentru verticalurile ce n-au mers bine anul ăsta (și la Gamberney și la Karren am scos timpi mai proști ca anul trecut), astfel că m-am pregătit cât am putut de bine în cele două săptămâni de dinainte.
Cum am scris și mai sus, la start mă simțeam foarte bine, fizic și psihic. Fără emoții, cu încredere în mine, poate puțin cam demotivată de concurența subită. Nu că aș vrea să alerg „de una singură”, dar nici să mă întrec cu foste sau actuale sportive adunate de prin toată Elveția, că doar de asta m-am înscris la un concurs no-name (sic!).
S-a dat startul, direct la deal, dar panta însorită s-a transformat rapid într-una friguroasă, prin pădure. Am plecat cam tare, dar nu mă durea nimic, iar nevoia de a mă încălzi ținea de la sine ritmul sus. Cu toate astea, tipele pe care le ochisem ca fiind profi, au trecut pe lângă mine cu pași lungi și slabi de gazele. Și da, în comparație cu multe dintre ele, eu la 49-50kg sunt plinuță.
Mi-am văzut de ritmul meu, fiind încă pe șosea, în ideea că ieșirea la iarbă și teren alpin o să activeze alergătoarea montană din mine. Doar că eram abia pe la kilometrul doi când au început să mă doară urechile, de înfundat începuseră de mai devreme, dar acum deja deveneau dureroase. Metodele clasice de înghițit în sec sau pompat aer în obraji, cu gura închisă, nu funcționau deloc. Și nu, nu luam altitudine ca avionul, ca să am parte de așa ceva. Dar alergatul la deal pe frig se pare că are acest efect de vreo două ierni încoace…
Când traseul a intrat pe o potecă destul de înclinată prin pădure, am alternat alergatul cu mersul cu mâinile pe genunchi și astfel mi-am crescut puțin ritmul. Picioarele puteau duce liniștite, durerea din partea dreaptă sus ce mă chinuise la Karrenlauf nu părea să se arate, dar bubuiala dintre urechi crescuse atât de tare încât nu mai auzeam în lateral (doar în jos, pașii, destul de ciudat).
Când expiram, parcă tot aerul se ducea mai întâi în interiorul capului și tot ce atingea, durea, ca apoi să iasă prin urechi forțându-se ca un balon strivit, la limita spargerii. Pe inspirație se lăsa o pauză de o secundă, o liniște, ca din nou pe expirație să bubuie și să doară. Nu am avut încotro și am încetinit, iar o dată cu respirațiile ceva mai calme, s-a mai calmat și orchestra din cap. Cum acceleram, cum revenea durerea și chiar m-am temut să nu-mi „plesnească” ceva, astfel că am rămas la un ritm de hike rapid, timp în care eram atât de depășită că am pierdut șirul…
Mă gândeam desigur să abandonez, ce sens avea să mă chinui încă cinci kilometri, poate chiar fiind riscant. Dar la prima stație, Iltios, erau Andrei și Miruna și am realizat că, deși ea își dorește mereu să câștig și totuși acceptă cu bucurie că am venit pe locul x, să abandonez n-ar fi totuși exemplul pe care vreau să i-l dau. Știam că pot ajunge la finiș, am destulă experiență pentru asta, că pot transforma cursa într-o drumeție rapidă.
Am încercat din răsputeri să le zâmbesc, să nu le arăt chinuiala ce n-am nicio îndoială că se vedea pe fața mea de la o milă, să nu stric pozele (sic!), dar pentru Andrei era deja evident că ceva nu merge bine, din moment ce trecuseră atâtea fete. I-am zis de treaba cu urechile, dar că picioarele sunt ok și că o să continui.
După o jumătate de pahar de isotonic la punctul de alimentare, pe o porțiune mai puțin înclinată, am reluat alergarea ușurel și lucrurile au început să se lege. Nu imediat, însă cu ajutorul soarelui și a faptului că se încălzise și corpul cu totul, durerea de urechi, bubuiala, și-au pierdut din intensitate, a rămas doar urma dureroasă a unei răni încă deschise, dar fără să răscolesc în ea.
Treptat, am început să-mi doresc să recuperez, atât cât se mai putea, astfel că am revenit și eu în cursă după jumătatea ei… Din aproape în aproape, cu fiecare fată depășită, optimismul creștea, mai ales că nu mai era chin, ci alergare, lucrul pentru care venisem atât de pregătită… dacă nu mă sabotau urechile.
Nu zic că a fost ușor să continui să prind din urmă și să depășesc, fetele care se înscriu pe aici la curse chiar au un motiv pentru asta, nu să socializeze sau să etaleze ținute (dimpotrivă, sunt foarte modeste), ci pentru că se pricep, sunt fit, au experiența unor sporturi similare (mtb, schi), și chiar și atunci când merg au un super ritm.
În apropiere de stația e telescaun Stöfeli a revenit frigul acela înțepător, iar din soare au rămas doar… dinții. Am încercat să beau paharul de apă de la punctul de alimentare, însă n-am putut, singura gură ce-a curs pe gât a fost doar ca mă facă să realizez că „am o rană până în stomac”. Simțisem des nevoia unei bandane trase peste gură, așa cum obișnuiesc.
Deși aveam căldură în mușchi, aerul tot mai rece câștiga centimetri din pielea rămasă neacoperită, îmi venea să-mi strâng brațele pe lângă corp. Iar mai tare de atât nu puteam fugi și nici fuga nu aducea căldură! Partea proastă era că se adăugase vântul și zona cu zăpada nu arăta deloc îmbietor. Partea bună venea de la motivația continuă și depășirile care-mi ieșeau tot mai bine.
Ultimul kilometru n-a mai fost cursa cu alte fete, ci cursa cu timpul și ajunsul la finiș, ajutată și de faptul că panta nu mai e așa susținută spre final, se poate alerga integral. Mă durea tot mai tare gâtul de la aerul rece și efortul susținut implica să țin gura deschisă. Mă dureau coatele de frig și le simțeam sloi. Turiștii sau susținătorii erau în haine de schi și nu degeaba. Ceața cuprindea muntele, dar nu cât să nu se mai vadă stația telecabinei, tot mai aproape și mai aproape.
I-am văzut pe ai mei și-am trecut pe sub poartă auzindu-mi numele, dar fără să înțeleg și restul. Voluntarele stăteau la o masă, înfășurate în pături. Mi-am preparat, cu mâinile tremurânde, un ceai, ce s-a și răcit până să-l termin. Nu m-am prins de unde se recuperează rucsacii, astfel că am intrat cu toții în cabană. Nu erau acolo, m-am întors afară, la locul cu voluntarii. Frigul se simțea de-a dreptul intens și, într-un final, înconjurând o construcție, am găsit ce căutam.
Pe aici se dă rar medalie la finiș, ci mai degrabă un cadou de finișer (în locul kit-ului, la start se ridică doar numărul). Am primit o sacoșă în care aveam, cum se anunțase, biletul de coborâre cu telecabina, un borcănel de miere și încă ceva, nu-mi amintesc…
Mi-am recuperat rucsacul și am intrat acolo unde se schimbau și alții: o magazie cu unelte și utilaje. Am pus pe mine colanții de iarnă și geaca de puf, dar la partea cu schimbat șosetele am renunțat, nu-mi simțeam mâinile cât să-mi pot desface șireturile… O fată m-a întrebat dacă sunt ok, i-am zis că da, oprindu-mă anume din dârdâit. Ea era deja îmbrăcată ca de schi și o ajuta pe o alta să-și pună încălțările. Un tip slab tare, de parcă era făcut din spaghete, se dezbrăcase de tot și nu se grăbea să pună haine pe el. Altul se așezase lângă o nicovală și își bea berea. Fiecare cu ale lui, dar scena în sine era… suprarealistă.
Am revenit în cabana-restaurant Chäserrugg, așteptând căldura să-și facă efectul. Era timpul să schimb șosetele, nu mă udasem neapărat, doar ce transpirasem, dar aveam picioarele mult prea reci ca să nu văd ce-i cu ele. Unghiile erau vineții. În scurt timp nu mai simțeam frig pe nicăieri, dar dârdâiala continua. Îmi zvâcneau trunchiul, stomacul, brațele, nu mi le puteam controla să se oprească. Nici după ce m-am mutat lângă șemineu, unde erau Ștefan și Monica (și Victor dormind), nu m-am oprit din frisoanele acelea dubioase. Cred că a trecut o jumătate de oră până să se calmeze. Nu am mai pățit așa ceva, dar toate au un început…
N-am putut verifica clasamentul, netul mergea cu țârâita, dar bănuiam că de data asta nu mai prind vreun podium la categorie. Ba chiar am avut ulterior surpriza să văd ce concurență a fost la categoria mea, oarecum firească, fetele mai tinere de 40 au o viață mai interesantă decât alergatul pe munți (sic!).
O parte din mine mai voia să rămână, dar cum drumeția ieșise din discuție (ai mei își luaseră porția de iarnă așteptându-mă), ne-am dus la telecabină și aia a fost. La Iltios, fiind soare și tare plăcut comparativ cu vremea de sus, am stat vreo jumătate de oră cât Miruna s-a bucurat de locul de joacă. Și abia după baia de soare mi-am revenit cu totul…
După cursă, greșelile și gustul amar al unei dureri nou apărută în peisaj au dominat mulțumirea că în a doua parte am alergat totuși bine, că n-am abandonat, ci dimpotrivă, am rămas acolo așteptând momentul în care pot reveni. Psihic, contează mult că pot face asta, dar fizic… uneori am impresia că și dacă nu m-ar apuca vreo durere, mi-ar cădea o creangă în cap, și tot mi s-ar întâmpla ceva anapoda într-o cursă. Știu, sună mioritic, dar adevărul este că m-a demotivat destul de tare acest vertical la care m-am dus pregătită, fără emoții, simțindu-mă bine și totuși…
La plusuri adaug peisajul foarte fain și traseul destul de bine gândit pentru iubitorii de trail, deși zona este domeniu schiabil (mă așteptam la o „panta prostului” pe o pârtie de schi), provocator, alergabil, variat și cu toate că diferența de nivel e destul de mare, fiind distribuită, parcă nu se simte așa acut ca la alte curse de acest tip. Organizarea a fost destul de simplă și fără pretenții, un raport echilibrat între taxa de 40 franci și ce-au oferit. Cu alte cuvinte, aș repeta experiența, dar cu alte urechi…. dacă se poate 😀
Felicitari pentru partea a doua si pentru determinare. Ai ales sa inveti si asta e important.
Cu varsta frigul devine mult mai redutabil ca adversar, urechea interna e mai deteriorata (eu nu mai pot schia pe ceata, mersul pe munte pe ceata si el e provocator si alte cateva chestii.
Cat priveste imbracatul, trebuie mereu adaptat pentru ca ne schimbam. Eu personal prefer mai sumar in alergare insa as avea probleme daca m-as opri.
Mi-a placut tare mult povestea si BTW arati super bine 😉
Mulțumesc, Oana! Venind de la tine, înseamnă mult >:D< Chiar că nu mă mai înțeleg cu frigul, de o săptămână de când s-a răcit brusc, sunt mereu cu extremitățile înghețate... asta în casă, afară am ieșit cu țârâita, am nevoie de timp să mă obișnuiesc... 🙁 Iar cu urechile, a fost o surpriză destul de neplăcută, însă partea bună e că după o jumătate de oră se revine la normal. Din ce am citit, trag concluzia că încălzirea iarna trebuie să fie măcar pe atât de lungă când alergarea implică urcări (până circulația sângelui se adaptează la efort, dar o să tot testez de acum că a venit iarna). Eu eram obișnuită să ies pe ușă și într-un kilometru începeam dealul. Se pare că nu mai merge așa! Minim 30 minute de plat și apoi urcarea. După cum am scris, n-aș fi pus multe haine în plus, am fost ok cu genunchii goi, dar aș fi pus un maieu peste pentru un extra strat protector de aer, o bandană pe gură (am tușit cu lacrimi câteva zile...) și mânecuțe neapărat! Fără mici detalii... mari suferințe. Dar da, am de învățat de aici, inclusiv că verticalurile nu-mi prea mai priesc chiar dacă îmi plac, cred că mi se potrivesc mai bine, la vârsta asta, cursele de 20-30km cu maxim 2000m+.
Frumoasa povestea, scrii asa frumos :)! Imi pare rau pentru experienta neplacuta in ceea ce priveste starea fizica, dar bucura-te ca ai putut alerga si termina 🙂
Greseala cu comparatia uitandu-ma la altii cat mananca, cate haine au pe ei etc), am facut-o si eu, insa nu mi-a priit :)) asa ca de ceva timp ma imbrac si mananc pentru mine 🙂
P.S – alergi bine, nu mai fi asa dura cu tine!
Hihi, și tu ești un cititor de cursă lungă, nu oricine ajunge până la final 😀
Mulțumesc Alexandra!
Nu știu dacă sunt dură, dar în zilele când totul pare să meargă bine și apare ceva, zbang! mă apucă ciuda și greu îmi mai trece 🙁 Mai ales că pentru cursa asta am avut grijă la alimentație, mi-am gândit alergările din săptămâna precedentă, m-am hidratat, odihnit, m-am… de toate. Dar se pare că am chiulit la principala lecție: încălzirea! De-acum, minim 30 min!
Și da, da, comparația cu alții e păguboasă, și chiar și noi înșine: eu clar acum la 42 nu mai sunt ca la 39 și în niciun caz ca la 35…
Inteleg perfect ce zici si am trecut prin momente deastea. Am ajuns la concluzia ca alergarea e uneori, poate in 90% din cazuri, o loterie. Am zile cand merge bine( nemancata specific, nehidratata etc) si zile cand fac totul ca la carte si cum spui tu, zbang, alergarea de toata jena :)). Nu am descoperit inca buba :). Incalzirea am sarit-o si eu muuulta vreme, acum ma tin de ea insa chiar si asa, tot stau pe bara de 3 saptamani pentru ca….o durere/accidentare….capatata tot din pricina unor comparatii, dorinta de schimbare rapid, mult … nepotrivit :).
Acum mi-as dori sa pot alerga oricum/oricat, insa nu pot, dar vreau sa alerg la o cursa in weekend :)).
Îmi pare rău să aud, accidentările sunt oribile că ne țin deoparte de ceea ce ne place, alergarea, dar atunci realizăm că am prefera să fim „de toată jena”, dar să putem continua 🙂
Să te refaci repede! și să încerci cu streching, eu așa mă „rezolv” când doare pe undeva, plus exerciții de kineto (caut pe youtube, dar urmăresc să fie specialiști nu doar influenceri).
Cât despre sărirea etapelor, copiatul a ce fac alții, eu a trebuit să recunosc că odihna îmi crește viteza mai bine ca tempo-ul pe care să-l dau tot când simt eu că e momentul 🙂
Ai încredere că o să revii și felicitări pentru încălzire! E lucru mare că o faci, pentru că e cea mai grea, mai plictisitoare parte 😀
Wow, a nins deja, se pare ca iarna e mai aproape decat credeam eu…
Felicitari si pt cursa si pt determinare ! 🤗
Cat despre haine, eu prefer sa am mereu ceva in plus. Prea cald imi e mult prea rar. 🙃
Merci Paula! N-a venit momentul să abandonez o cursă de 8km, dar dacă era mai lungă, nu-mi displăcea, să mai recuperez niște locuri 🙂
A fost un episod scurt de ninsoare și frig fix atunci, apoi încă două săptămâni de vreme foarte bună, dar de săptămâna asta miroase a iarnă și crestele se văd albite… Aici la mine e friguț, ceață, umezeală, lui Bacovia i-ar plăcea mai mult ca mie 😀
Mi-am ales prost momentul în care să renunț la mânecuțe, de exemplu, eu care mai mereu le am la mine, dar șosetele mi le-am coborât (când am avut episodul cu urechile, am simțit nevoia instinctuală să-mi eliberez picioarele, nu știu dacă tot cu circulația a avut legătură), dar după, n-am simțit nevoia să mi le mai trag până sub genunchi…
Felicitări pentru cursă și articol!
Mulțumesc frumos, din experiențele intense ies jurnale intense 😉
Nu pot sa trag concluzia ca e o regula, dar mi s-a intamplat de cateva ori sa mi se infunde urechile dupa ce cobor rapid de pe munte… iar daca mai imi si suflu nasul cu putere, ma apuca o ameteala. Faza cu suflatul nasului e nasoala de conduc inapoi spre casa, efectiv trebuie sa opresc sa-mi revin ca miscarea masinii amplifica ameteala.
Pfff, Alin, asta e și mai oribil… Eu o să mai testez iarna asta situația, poate găsesc și un antidot. Dar e clar că ar trebui să “mă caut” și de circulație, zgomotele/bubuiala din urechi poate fi de fapt sângele prin vene. E drept că am colesterolul cam mare, mereu în jur de 200, iar de ceva timp +1, +2 kg extra (care nu prea vor să se dea jos…)