Drumeție în alergare pe potecile din Churfirsten

A fost interesant să descopăr de una singură un munte nou de pe lângă casă, dar și mai interesant să o fac într-un deplin sentiment de siguranță, să stau cu orele pe poteci, multe pustii, fără să tresar la vreun zgomot. Nu-mi lipsesc câinii ce însoțesc turmele, acesta e adevărul. Și nici teama, nu neapărat de ursul în sine, cât de adrenalina de-a da nas în nas cu el. Dar mi-a lipsit senzația aceea de-a avea „tot muntele pentru mine”, de-a fi Acasă. Cum nu le pot avea pe toate, Alpii compensează cu priveliștea, iar mie nu-mi trebuie mult să mă bucur de natură, cu atât mai mult dacă sunt stâncării pe alese și, desigur, floricele.

Duminică, 3 iulie 2022, Churfirsten – subgrupă a Alpilor Appenzell
Traseu: Alt St. Johann (895m) – Hinterrugg (2306m) – Chäserrugg (2260m) – Lacul Voralpsee (1123m) – Buchs (448m) – strava
Date: 30km, 1550m+, 1950m-, 4h în mișcare, 6h cu totul
În alergare (și drumeție pe unde era prea frumos să treacă repede): Claudia

Mă pornesc greu, tare greu, dar apoi mă redescopăr jucându-mă prin natură, cum mi-a plăcut dintotdeauna, părându-mi rău că nu fac asta mai des, cum iarăși mi-a părut dintotdeauna. Nu toți suntem făcuți din aluatul hărniciei și al mobilizării, unii urcăm la nesfârșit sinusoida motivației, coborându-ne entuziasmul prea repede pe partea cealaltă și… de la capăt! Dar, o dată ajunsă pe munte, mă detașez instant de morala sau cârcoteala adultului și savurez fiecare clipă de energie, bucurie, libertate. Pe munte ador singurătatea, e haina mea dintr-o bucată, fără cusături, fără cusururi. Sunt eu.

*

Și când spun că mă pornesc greu, nu exagerez deloc. De când am ajuns aici, nu m-a atras condusul deși pare țara ideală la cum e traficul de calm, m-a descurajat mersul cu autobuzul sau trenul, nu că-i scump, că e, ci pentru că mă închipuiam în totul felul de încurcături datorate neînțelegerii limbii. Și deși muntele îmi place, în lipsa companiei mobilizarea merge greu. În cazul meu, mereu au fost prietenii prin preajmă și cred că trebuie să mă adaptez și la asta, la mersul solitar de nevoie (în România îl mai practicam de voie, că așa simțeam la momentul respectiv).

Cu alergătorii o să mă văd și anul acesta la Făgăraș Rocks!

Andrei a fost sâmbătă ceva mai departe de casă pe un vârf de 3000m și la un lac glaciar ireal, astfel că rândul meu a picat duminică și de data aceasta chiar mi-am impus să nu o mai dau cotită. „În cel mai rău caz, vin cu mașina și te recuperez de pe undeva”, m-a asigurat soțul (oh, ce ciudat sună și cât de des uit că acum e și soț), iar asta chiar mi-a dat curaj.

Mi-am desenat ruta pe strava și mi-am salvat-o pe ceas (Garmin Fenix 6 Pro), o investiție grozavă făcută de Andrei că eu nu mă înduram să schimb ceasul vechi, astfel că nu doar pornesc navigația și mă bâzâie la stânga – la dreapta, dar și transmite locația mea online și ai mei mă pot urmări de-acasă.

Vedere din Alpstein spre Churfirsten – într-o zi o să urc pe toate vârfurile, doar că nu există traseu direct, trebuie să faci dus-întors pe vreo 5 dintre ele

Bineînțeles că există o aplicație pentru transportul în comun și se poate cumpăra călătoria combinată tren-autobuz. Cu trenul am mers doar un sfert de oră până în Buchs, dar cu autobuzul s-a cam lungit treaba că a inclus și ceva schimb de tură al șoferilor (doar așa cât să am emoții că „se întâmplă ceva”). Puțini călători la opt dimineața, numai bine cât să mă prind cum merg lucrurile fără să fiu remarcată pentru mina prea curioasă.

19 franci a costat trenul plus autobuz din Altstätten în Alt St. Johann (un sătuc) și 12 franci trenul din Buchs înapoi în Altstätten. La interior, confort, curățenie, ecrane pe care se vede ruta în detaliu cu stații și timpi de sosire, difuzoare care anunță stațiile. Trebuie să fii apucat de somn ca să ratezi coborârea, dar nu-i exclus. Cât despre aplicația cu biletul online, e indicat să ai baterie la telefon (sau cablu după tine să profiți de prizele existente), de aceea la întoarcere am preferat să-mi iau bilet imprimat de la automatul din gară.

Holul trenului; exterior de autobuz 790 – „rata” supraetajată a poștei

*

Iată-mă la poalele muntelui mulțumită că n-am avut parte de prea multă aventură. Da, știu, e fain să ai ce povesti după, mai ales că după îți arde să și râzi, dar uneori cred că am îmbătrânit mental și vreau să mă bucur plat și neagitat de ce-am plănuit.

În timp ce alți drumeți se îndreptau spre stația de telegondolă + telescaun (era comună, cele două alternând pe cablu), eu, sportivă, am apucat poteca în serpentine. Tura s-ar fi vrut un antrenament, dar știam prea bine că o mă întind la poze când o să ajung în zona alpină, așa că mai bine alerg prin zona joasă de păduri de molid, să nu zic că nu am alergat.

Cu gândul la cea care a fost colega și prietena mea – sunt încă lovită de trăsnet – nici nu am realizat când am ajuns la o stație intermediară. Pe aici era ceva lume debarcată ce-și croia drum în toate direcțiile, terasa era însă plină că așa am văzut că se pleacă pe-aici în traseu, cu o cafea mai întâi, dar elvețienii sunt destul de silențioși și prea puțin pestriți când vine vorba de munte, astfel că nu aș putea compara locul cu vreo Cota 1400 nici de-aș vrea.

Cei mai mulți folosesc instalațiile pe cablu și începe să nu mi se pară un moft: ca să te poți bucura de ce oferă muntele în partea superioară, la înălțimile Alpilor, e indicat să nu începi urcatul de pe la 600-800m. Vârful rotund din mijlocul imaginii e „ținta” zilei – 2306m

Traseul gândit de mine era pe muchia celui mai înalt vârf din masiv, astfel că în foarte scurt timp, eram din nou singură. Doar vacile cu tălăngile și multitudinea de insecte asigurau fondul sonor. De cum am intrat pe muchie, am rămas cu insectele – o agitație de nedescris, pe care am remarcat-o inevitabil cu tot uitatul meu după flori.

De aici până pe vârf am urcat de-a dreptul singură, iar ritmul a fost susținut până s-a deschis priveliștea și am început să pozez, să filmez, să cercetez eu ce-i pe-acolo. Așa mi-am dat seama că în zonă e de fapt o stațiune de schi, parapeții anti-avalanșă dând-o de gol, că altfel totul e în culorile peisajului, inclusiv stânele, iar impactul antropic pare că nici nu există.

Vârful Hinterrugg nu e spectaculos în sine, zona fiind ca un platou, dar priveliștea spre restul Alpilor și spre Walensee sunt prilej de stat la contemplat. Cam asta făceau majoritatea ajunși acolo, cei mai mulți veniți dinspre telecabina vârfului vecin, Chäserrugg.

Am stat un pic pe gânduri încotro s-o apuc, parcă nu voiam să mă desprind de cel mai scenic punct al turei. De la Chäserrugg era ceva mini traseu până la un punct de belvedere, cam cum e de la Babele la Crucea Caraiman, dar pe-acolo mergea toată lumea adusă de telecabină. Așa că am hotărât să cobor mai ales că până în Buchs aveam vreo douăzeci de kilometri de parcurs.

Cu toată navigarea de pe ceas, o apucasem pe poteca ce merge pe sub cabluri, dar mi-am dat seama la timp și am cotit dreapta spre o căldare glaciară, unde se vedeau zăpadă și ceva lapiezuri. Pentru cine nu știe, lapiezurile sunt ca niște sculpturi orizontale în stâncă, de obicei calcar, crăpăturile făcute de apă fiind ca niște șanțuri înguste, dar adânci. Ori mie îmi plac foarte mult lapiezurile, așa că mă îndrept cu avânt la vale. Alergatul nu prea funcționează, poteca e destul de tehnică printre niște lespezi gri destul de instabile.

Pe fundul căldării e raiul: formațiuni stâncoase care mă fascinează, flori cu nemiluita. Evident că las poteca turistică și alergatul și nedumerirea ceasului că am părăsit ruta și mă apuc de „cotrobăit” printr-ale muntelui. Iarăși poze și filmulețe. Cu ceva reveniri la poteca principală și cu alte divagări că nu mă puteam abține. Cred că o oră am petrecut-o astfel, ca o albinuță surescitată.

Pe aici mai erau câțiva iubitori de tropăit, toată lumea la bocanci până spre jumătatea gambei de mă simțeam aiurea în încălțările de alergare. Nu, nu s-a uitat nimeni la mine ca la un pantofar, oamenii au mai văzut alergători montani.

Coborârea nu a fost așa imediată pe cât mă așteptam, a mai traversat ceva zone de interes geologic, un fel de căldări intermediare. M-am încurcat puțin fiind nevoită să apelez și la hartă și să iuțesc pasul. Telefonul nu prea mai avea baterie ori asta era o problemă. Mai mult de atât, se făcuse brusc cam cald, ocazie cu care am descoperit că am băut foarte puțină apă din litrul avut la mine. De-altfel, nici nu prea am mâncat în această tură, am funcționat numai pe bază de „îmi place ce văd”.

N-am bâjbâit prea mult căci am recunoscut valea unde am mai fost cu Andrei și Miruna la Lacul Voralpsee. Până acolo însă am trecut printre cirezile de vaci și am încins tălpile pe un forestier însorit printre drumeți care îl urcau… nădușiți.

Am trecut pe deasupra lacului – nu m-a tentat să ajung la malul lui că-l știu deja și, fix în colțul parcării am dat de o fântână de unde mi-am luat apă rece și de indicatorul unei potecuțe spre Grabs (fericire! mă temeam că traseul va fi pe drumul asfaltat!).

Practic, asta a fost toată interacțiunea mea cu agitația turistică de la Voralpsee, doar pe vreo o sută de metri, căci potecuța a fost incredibil de faină: un single trail întunecos, umed, îngust, rădăcinos, numai bun de alergat galop.

O mini junglă cu potecuța perfectă (cu tot cu obstacole)

Apoi am urmat un forestier pe la umbră, vreun kilometru de asfalt și când eram convinsă că voi coborî integral pe asfalt pe traseul de la concursul de vertical la care am participat în luna mai, pac! apare un indicator galben de „Buchs gară” cu orientarea prin pădure. Track-ul de pe ceas nu mai era de urmat, coborând în Grabs (că așa e când o tragi din condei cu mouse-ul…).

Potecuța prin pădure s-a dovedit și mai faină ca prima, ba chiar un pic periculoasă. N-ați crede ce stil de vâlcele foarte abrupte sunt pe-aici, mascate de pădure, poteca fiind ca o brână continuă, săpată la limită, chiar cu podețe prin unele locuri. Au fost vreo doi kilometri minunați de alergare pe la umbră, cu multe sus-jos-uri și cu ravene spectaculoase.

Buchs Bahnhof? Perfect! Adică… ura și la gară!

Dacă credeți că am nimerit ușor gara, n-a fost chiar așa, în zona de fânețe și ferme era și foarte cald și destul de neclar pe care dintre multele trasee galbene s-o apuc, iar bateria la telefon mai aveam doar cât să dau un mesaj la final, că am răzbit.

La un moment dat, profitând de lipsa firelor care îngrădesc pășunea și observând un romb galben undeva pe un copac, am dat-o pe direct prin iarbă, pe lângă o casă, printre pomi etc. Oricum nu era nimeni să mă vadă, de altfel, de la coada lacului nu am mai văzut om până la intrarea în oraș, vreo opt kilometri numa’.

Buchs e acolo jos, dar traseul mai șerpuiește… sau nu 🙂

Cum-necum, am ieșit fix lângă castelul din Werdenberg la care am mai fost de vreo două ori, iar de acolo spre gară am urmat indicatoarele rutiere (și limita de viteză, deși aveam impresia că alerg foarte tare voind să scap de căldură).

Cu cei 5% baterie am încheiat activitatea, am schimbat mesaje cu Andrei mândră că am luat biletul de la automat și că-n cele douăzeci de minute de așteptat trenul abia am timp să observ lumea. M-am răsfățat, total neinspirat, cu un Shorle cu ghimbir (l-am presupus implicit cu mere…), dar l-am băut ca să mă hidratez forțat măcar la spartul târgului.

Nu știu ce-am gândit în alea 15 minute cât a mers trenul, m-a hipnotizat total monitorul cu informațiile și cum arăta în general interiorul, dar trecerea de la aerul condiționat la căldura din Altstatten m-a făcut să alerg spre casă, cu toate că tălpile și articulațiile ar fi vrut orice altceva.

De final vă las un mic filmuleț (reel) de postat pe rețele și încă niște floricele 🙂

21 Comentarii

  • Fimuletul a iesit chiar fain avand in vedere ca a fost filmat cu telefonul. Si da, chiar daca acum Alpii nu sunt Acasa, au potential sa devina. Doar ca stii si tu, sentimentul de Acasa se construieste in timp si cere multa rabdare.

    • Deocamdată mă simt ca la muzeu, mă încântă ce văd, ar fi culmea să nu fie așa, dar nu am sentimente de apartenență. Nici de dorință a apartenenței, ci doar să vin, să văd, să mă retrag spre casă și să revin data viitoare. Nu simt ardoarea din România, când nu m-ar fi deranjat ture consecutive, aici parcă doar dependența/dorul de munte mă motivează să mă urnesc. Mă rog, sunt de fapt mai mulți factori, că nu sunteți voi, că nu-s potecile din Carpați, că am/aveam o anxietate legată de călătoritul singură etc.

  • Mulțumim de toate! Și mă bucur de bucuria dvs. de a merge/alerga. Să vă țină sănătatea!

    • Mulțumesc frumos, sper să mă țină picioarele, mă iau și eu după doamnele de 50-60 ani de pe aici care iau startul la concursuri sau bat cărările (ridurile le dau de gol, că alura le e tinerească).

      • Asta este ceva de admirat. Ca lumea nu se considera “batrana” de la 40 de ani si continua sa isi traiasca viata. O diferenta mare de mentalitate fata de ce este pe la noi unde la 60 de ani multi refuza si sa mai treaca de pragul casei.

      • Aici e cu totul altceva, oamenii arată 90% fit, foarte rar vezi câte un supraponderal, iar obez… si mai rar.
        Mi-amintesc că eram prin gimnaziu când mama avea 36 de ani, avea deja probleme medicale și povestea cu surorile/prietenele numai despre boli, toate erau cel puțin cu varice, monturi, dureri de șale/genunchi etc. iar eu am tras concluzia că o femeie la 36 de ani e deja bătrână, că se cam termină cu viața pe la 36 🙁
        Având ceva moșteniri genetice nefavorabile, am încercat mereu să am alt stil de viață și prima idee a fost să învăț carte să plec cât mai departe… acolo mi se părea că te trage în jos „gura lumii”. Dacă încercam să nu mai mănânc atât de multă pâine (aveam 58kg în liceu față de cele 48kg pe care le am de minim zece ani încoace), toată lumea țipa pe mine că țin cură de slăbire, că așa trebuie să fim, „grase și frumoase”, practic ăsta era semnul că o duci bine. O porcărie! Acum mama (și aproape tot satul, mai ales femeile de vârsta ei) sunt obeze și se vaită de probleme cu genunchii/spatele.
        Probabil, deși nu-mi spun, și acum sunt o ciudată, o „femeie nebună” ce-și arată cracii pe munte… la 40 de ani 🙂 Noroc că sunt într-o societate unde asta e absolut normal (în România încă se uitam bărbații/puștanii pe sub fustă, dezamăgiți probabil că cele de munte/alergare au pantalonași pe sub).

      • Ai dreptate cu obezitatea.Din pacate acum o intilnim la varste din ce in ce mai mici in Romania. Este suficient sa ne uitam la cum aratau elevii de scoala primara acum vreo 30-40 de ani si cum arata acum.Mentalitatea asta de vaicareala generalizata insa fara solutii si fara sa faca concret nimic era foarte des intilnita. In adolescenta aveam o prietena la tara unde locuiau niste rude. Fata era extraordinara cu un potential enorm(era si frumoasa). Ii spuneam mereu ca trebuie sa iasa din lumea aia daca vrea sa faca ceva in viata. Din pacate pentru ea a ascultat de “gura lumii” si a ramas acolo. A avut “traseul” tipic satului romanesc – renuntat la cariera scolara, maritata foarte devreme, avut copii foarte devreme, iar la 35 era “batrana” deja.Cand am re vazut-o peste ani, avea in jur de 38 de ani insa arata trecuta bine de 50.Oare cati si-or fi ratat viata in felul asta urmand “traditiile” romanesti?

      • Nu știu dacă mulți, dar destul de mulți… Culmea e că și aici oamenii muncesc, mulți manual în gospodărie (i-am văzut la coasă, cu furca, cu grebla etc.), dar faptul că asta e o alegere conștientă, personală, îi face să fie altfel. După muncă, ei bagă o drumeție, nu o emisiune TV, probabil asta e diferența.

      • Nu cred ca putem compara lumea satului romanesc (de fapt poate ar trebui sa spun est-european in general) cu ce este in occident.Chiar daca in ambele parti se face munca fizica totusi in vest este o alegere personala si nu ceva fortat de vreo cutuma sociala incetatenita de sute de ani.La noi “cariera traiului la tara” daca o pot numi asa era in multe cazuri fortata de societate, de multe ori chiar impotriva dorintei oamenilor. Mentalitatea aia conform careia daca asa au trait bunicii si parintii nostrii tot asa trebuie sa traim si noi era adanc infipta in mentalul rural de la noi.

  • O placere sa te recitesc, vad ca esti prolifica in ultima vreme. Iar scrisul si pozele… minunate!

    • Mulțumesc frumos Alin, am încercat să nu mă „îndepărtez” de vechiul obicei de a scrie pe blog chiar dacă de-acum înainte ceea ce scriu e mai mult pentru familie și prieteni… nu de interes lărgit.

  • Zona este, intr-adevar, foarte frumoasa 🙂
    Ca sa nu te intorci pe acelasi drum, se poate incerca si traseul alpin spectaculos – Schnüerliweg (“poteca snurului”) fix pe sub creasta, pe versantul spre Walensee (un fel de BMC, insa cu unele zone foarte expuse; am vazut ca exista asigurari cabluri etc, dar se impune si echipamentul propriu de asigurare si verificarea starii traseului).
    Poteci insorite!

    • Mulțumesc pentru sugestie, Eugen, o să studiez pentru la vară, acum e deja zăpadă 🙂 Deși am observat pe swiss topo tot felul de trasee neturistice oficial, deocamdată nu am intrat pe prea multe, încerc să înțeleg specificul zonei mai întâi.
      Oricum vreau să revin acolo la vară și să urc pe vârfurile vestice ale Churfisten-ului, alea care sigur nu sunt așa umblate căci nu au instalație pe cablu. Îmi propusesem chiar pe toate ca formă de antrenament pentru ultra-urile montane 😀

      p.s. cum nu prea știu mulți români cunoscători ai zonei, te-am căutat pe rețele, să-ți dau add, mai ales pe strava, în ideea de-a mă mai inspira cu traseele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *