Brașov Marathon 2019. Încă un semimaraton, că mai mult nici nu pot alerga

„wall”-ul din licheni – un loc foarte fain de stat la pozat, dar ghiciți ce, nu am nici o poză…

Alergând mai mult de una singură ascultându-mi pașii și respirația până au devenit muzica mea preferată, am simțit alinierea la start alături de sute de perechi de picioare, de sute de voci, de pulsuri măsurabile în privirile nerăbdătoare, ca pe o ieșire din zona de confort, ca pe un adio alienare, un vârtej de emoții felurite ce-au tot crescut în săptămâna precedentă și care aveau să mă părăsească labil pe finalul cursei prin niște mici sfere umede și transparente numite lacrimi. Nici nu mi-aș dori să fie altfel, atâta vreme cât există emoție, locul meu e și acolo, la start.

20 aprilie 2019, Brașov – Masivul Postăvaru
EvenimentulBrașov Marathon (organizat la superlativ de CPNT Brașov!)
Isprava mea: proba de semimaraton (21km, 1100m+) cu timpul de 2h23min (cu doar 2 minute mai bine ca în 2018). Locul 4 open feminin (133 alergătoare), locul 2 la categoria de vârstă 30-39. Proba a fost câștigată de Ingrid Mutter cu 1h54min.

După concurs am scris, printre altele, pe facebook:

Am avut o stare de spirit de zile mari, m-am bucurat de traseu, de primăvară, de alergare, am zâmbit, m-am autoîncurajat ca pe o prietenă, am plâns de bucurie când se apropia linia de sosire.

Și cu toate că altădată m-aș fi “plâns” de locul patru că prea e lângă podium, de data asta sunt împăcată pe deplin, primele fete aleargă săptămânal cât nu alerg eu lunar. E drept că față de anul trecut m-am antrenat mai puțin, dar am dormit mai bine (fără n treziri de alăptare pe noapte…). Anul ăsta chiar am reușit să fac și traseul înainte de concurs.

kilometri alergați în săptămânile de dinaintea concursului – mai e de lucru

Acum că impresiile s-au tasat ca straturile zăpezilor pe munte, am ajuns la concluzia din titlu. Nu voi scrie prea curând despre alergare ca un cunoscător, sunt de ani de zile tot în faza hei-rup-istă a adultului cu alter ego de copil care-a alergat cândva pe dealuri. Poate doar din greșelile mele să învețe și alții ceva.

Cu câțiva ani în urmă citisem un articol despre cum să alergi la deal și țin minte că mă revoltase ceva de acolo. Acum râd căci știu răspunsul: cu mintea. Secretul meu în compensația modestului antrenament e să ajung la un compromis cu mintea mea, să nu las doar picioarele să alerge, să pun întreg trupul la treabă, să vorbesc cu mine. Așa se explică de ce cârceii crunți de după Treptele lui Gabony au blocat doar gambele, iar eu am continuat să mă mișc din șolduri, din brațe, să pășesc de parcă aș fi avut proteze, bazându-mă cumva pe memoria tălpilor. Am pierdut minute bune acolo, dar am câștigat o informație prețioasă: punctul meu slab.

Cronologia cursei

Km 0. Dacă n-aș fi privit ceasul, aș fi crezut că alerg foarte încet, mă simțeam grea și cocoșată. Tot ce conta era să intru pe poteca îngustă a Serpentinelor într-un pluton cu un ritm asemănător unde să nu trebuiască să depășesc prea mult sau să incomodez. Am așteptat startul undeva în rândul doi, cu un sentiment de ușoară vinovăție că „plec din față”. În ciuda emoțiilor, starea era de a îmbrățișa orice problemă apare. Ieșise soarele, Tâmpa se luminase la față.

Serpentinele – fost prag psihologic altădată, acum sunt doar o etapă firească. Nu am simțit că trag, ci că am un ritm bun, însă a existat un moment cheie pe care acum îl percep la adevărata sa valoare. O vreme încă le-am văzut pe primele trei fete înainte-mi (lucru care de obicei nu se întâmplă), apoi m-a depășit Dana Marin, o „legendă” pentru cei care am prins concursurile montane de pe la începuturi. La penultima serpentină însă am ajuns-o din urmă și am depășit-o. Recunosc, a fost inconfortabilă senzația. O să mă prindă pe coborâre? O să ne tot depășim până la final? O să se lase cu întrecere?!? Era totuși Dana, acea Dana mult mai bună ca mine.

Sunt competitivă în felul meu, dar la modul generic, întrecerea unu la unu nu scoate din mine tot ce-i mai bun, căci prefer oricând confortul locului doi (nefasta moștenire mioritică?!?). Așa că am ales să nu privesc în urmă, dar uneori când pașii din spatele meu păreau ceva mai ușori mă surprindeam gândindu-mă că poate sunt ai unei fete… Între timp am ajuns la concluzia: Claudia, e ok să depășești pe oricine, înseamnă că ai o zi mai bună sau ești mai pregătită.

Dacă în alte dăți urcușul final pe Tâmpa îmi displăcea, acum am fost muncitoare. Atitudinea asta ar face bine să se mai repete, să devină o obișnuință. Restul îl face atmosfera de concurs cu voluntari zâmbitori și încurajări energice de pe margine, cărora n-ai cum să nu le răspunzi grăbind pasul.

Căci despre asta e vorba, de a pune bucuria în practică într-o combinație pe care doar alergarea montană o poate aduce: natură, mișcare complexă, oameni (cel mai adesea) cunoscuți care sunt acolo pentru tine, indiferent de numărul sub care alergi și de timpul care te va clasa la final.

prima coborâre de pe Tâmpa

Prima coborâre a mers bine, „zguduiala” nu mi-a trezit durerea din partea dreaptă, deși simțeam că e ceva amorțit pe-acolo. Nu am oprit la punctul de alimentare din Șaua Tâmpei, era prea devreme pentru astfel de pauze, iar frumoasa potecă spre Iepure s-a scurs parcă prea repede și destul de solitar, cu minute bune de alergat fără să văd pe nimeni în față.

Șaua Tâmpei

Dacă anul trecut scurta porțiune de drum forestier de pe Valea Cetății a fost un soi de prag psihologic, acum știam ce mă așteaptă și am alergat-o integral cu toate că în jurul meu băieții o mai dădeau la pas, chestie oarecum molipsitoare. Eram deja într-un pluton în care se mai alterna conducerea, dar în principiu eram aceiași și chiar mai schimbam câte o vorbă.

Singura porțiune cu nămol a fost cea binecunoscută din pădure, unde m-am cam stropit fără milă încercând să păstrez ritmul și să nu mă las pe tânjală. Având în vedere că nu am îmbunătățit cu mult timpul comparativ cu 2018, cred că o posibilă greșeală este că nu mi-am stabilit niște repere de timp în anumite puncte de pe traseu astfel încât să am motiv de-a trage de mine. E drept că nici nu m-am prea uitat la ceas să compar pace-ul real cu cel resimțit, dar măcar nu am făcut pauzele pe care într-o alergare normală le-aș face.

Fără să simt că depun un efort mult mai mare ca altădată, în urcare spre La Băncuță deja simțeam instalarea cârceilor. Noroc că a venit porțiunea de curbă de nivel spre Poiana Stechil și am reușit să mai relaxez gambele. Magneziul era pregătit, mă știu cu această meteahnă, astfel că l-am luat pe coborârea spre Fântânița Dreptății. Coborâre care mi-a plăcut chiar mai mult ca la „antrenamente”, mai ales că unul dintre băieți, Mihai, și-a luat în serios rolul de „iepure” și a impus un ritm mai energic.

prin Poiana Stechil

îîîh….hai, îîîî….haaa…aaai 

Fă din tot ce ai un rai și din tot ce n-ai un… hai! Când inspirația e tot mai grea, bagă un h, expiră-ți un hai și încă unul până când sunetul aerului dat afară devine mantră pentru aerul ce va intra. O să mai testez metoda, cert e că pe urcări dă mai bine urechilor să audă o încurajare gâfâită și nu o gâfâială… simplă.

Recunosc că așteptam efectul magic al magneziului, care întârzia, dar în același timp mă rodea altceva: în săptămâna precedentă luasem zilnic câte un magneziu efervescent (că intră mai ușor ca pastilele) și… la ce bun?!? Poate că mai lipsea și altceva, potasiul de exemplu, și chiar și niște antrenamente mai serioase cu urcări. Sau poate doar cei 250ml de apă băuți nu au fost destui… Ceva nu am făcut bine, nu consider că limita mea în alergare sunt 21 km montani. Sau poate e.

Am mai avut o idee creață să-mi cumpăr un activator pentru etapa mult hulită cu Treptele lui Gabony de care recunosc că nu m-am temut. Gustul de cafea intensă fără zahăr mă ia și acum cu friguri, deși beau cafea zilnic. Habar nu am dacă a ajutat la ceva, cert e că nu am vrut să am regrete că n-am încercat.

Tot la capitolul fără regrete, când am văzut că deplasarea bipedă mă încetinește, am trecut la cea în patru, folosindu-mă și de mâini acolo unde treptele sunt mai înalte, iar faptul că-s minionă mă apropie mai mult de ele ca de balustradă. Improvizarea asta m-a amuzat și n-am lăsat loc de tânguiri că vai e nasol pe trepte. Sinceră să fiu, e mai nasol după ele, când e greu să-ți recalibrezi pasul la neregularitățile stâncilor.

De cum am auzit talanga am știut că prietena mea Mike e „la datorie” la copacul din poieniță. Surpriza a fost să-l văd și pe Radu într-un tufiș de unde făcea poze încadrându-ne cum nu se poate mai nimerit: de la firul ierbii, cu expresiile efortului sau ale euforiei, după caz, și cu Piatra Mare pe fundal. Dar nu erau plecați cu bicicletele??! M-am bucurat foarte tare să-i revăd în așa context, nici că se poate un loc mai bun pentru a da un strop de energie convoiului de pătimiți.

după Treptele lui Gabony, foto: Radu Diaconescu

Cârceii însă n-au mai răbdat entuziasmul meu, dar tot nu m-am oprit. Știam că dacă o fac, nu mai plec de-acolo, că orice încercare de așezat jos și masaj va însemna declanșarea lor și în alt loc decât la gambe (la coapse e crimă…). Am continuat să „alerg” făcând haz de necaz și încurajându-mă pentru fiecare denivelare trecută cu brio. E drept că n-am avut niciun copac de sărit…

Cu un ritm destul de scăzut am ajuns la telecabină și apoi, pentru a doua oară în aceeași cursă, spre vârful Tâmpa. Nici de data asta nu am luat-o ca pe corvoadă, ci ca pe o a doua tâmp-ire care trece repede, în definitiv sunt vreo treizeci de metri diferență de nivel, o nimica toată când aduni o mie în două ore. Cârceii s-au domesticit de cum am reușit să alerg continuu și constant, lucru pe care am încercat să îl mențin până la final.

a doua urcare pe Tâmpa

A doua coborâre spre Șaua Tâmpei n-a mai mers așa bine ca prima, dar tot a fost legată și fără incidente ca și forestierul până la bariera din Răcădău. Altădată aș fi coborât mai în forță, dar acum era mai important să mă conserv, mai sus de locul patru nu aveam cum să termin cursa, timpul de anul trecut nu putea fi îmbunătățit drastic, iar dacă mă depășea vreo fată: respect!

Cu toate că alerg des pe aceste poteci de pe Tâmpa și împrejurimi, nu intervine plictiseala, iar în concurs chiar ajută să știi cât de lungă este sau pare o anumită porțiune. Iar când știi ce te poate face la psihic, bagi capul în pământ și-i dai soldățește înainte. Cam așa s-a întâmplat și pe platul din Răcădău, pe unde am alergat ca într-o transă. Eram și cu energia pe final (mâncasem doar o banană toată ziua) și nici nu voiam să deranjez cârceii. Cu alte cuvinte, am fost calculată – o chestie care mi se întâmplă destul de rar când alerg, eu sunt pe principiul să dau maximul cât timp mă simt bine și apoi văd eu ce fac 😀

în transa de pe platul din Răcădău (poteca Curmătura)

Acolo unde poteca iese la telecabină în aleea de sub Tâmpa, am realizat brusc că mai e foarte puțin și cursa mea se termină, că am dus-o la capăt cu bine, că îmi face mult mai bine optimismul ca înverșunarea, că am alergat cât am putut eu de bine și nu am ce să îmi reproșez. Mi-au dat lacrimile de bucurie că vieții mele, oarecum monotone și cu frustrări felurite, se adaugă o experiență cât se poate de veridică și de consistentă de care e întotdeauna nevoie.

M-au trezit din reverie treptele acelea micuțe unde trebuie să calci de-a latul făcând pași mici forțați după galopul împlinitor de pe potecă. Brrr! Nici scările spre strada Castelului nu mi-au plăcut, dar nu era să îmi pierd zenul chiar la final. Nu mai știu ce gândeam în drum spre finiș, nu îmi părea rău că se termină, iar după atâta pădure soarele îmi părea moleșitor.

la finiș cu aproape toate resursele pe butuci

După

E chiar eliberator să treci pe sub balonul de sosire, parcă nu îți mai trebuie nimic. Iar mie chiar mi-a consumat cursa tot entuziasmul, căci spre deosebire de alte dăți, nu am făcut poze, nu am socializat prea mult deși aveam cu cine. Chiar acesta e cuvântul: consumată. Am primit cu emoție medalia și după întâlnirea cu Ingrid, când ea a propus să mergem spre acasă împreună, m-am bucurat că am cu cine să plec.

Acasă, Miruna a bătut un minut din palme: „bavo! bavo! bavo!”. Abia apoi m-a lăsat să o îmbrățișez.

Am făcut un duș, am culcat-o pe Miruna și m-am întors la premiere. Nu am putut mânca nimic, abia am băut apă forțat.

Revenită în Piața Sfatului am socializat pe îndelete – încă mai cunosc oamenii care urcă pe podiumuri (sic!). Mi-au priit orele acelea în soare și am reușit să mănânc un gulaș picant cu o pâine grozav de bună…. Au reapărut cârceii, în talpă de data asta, și m-au chinuit destul de tare de nu mai știam cum să stau (mi-au dat și ceva emoții în privința treptei a doua a podiumului, neobișnuit de înaltă). N-am refuzat întoarcerea acasă cu mașina cu Diana și Adrian, dar înainte de asta am sorbit dintr-o înghițitură un suc de portocale, semn că eram mai deshidratată și mai însetată decât bănuisem.

podiumul la categorie (locul II)

podiumul la open (locul IV)

Epilog. 

O săptămână după am avut gamba stângă umflată. La două săptămâni după încă mă resimt, iar cele două-trei alergări de atunci au avut un numitor comun: picioare grele. Mi-e clar că orice cursă sau alergare mai lungă de 21km îmi consumă resursele și mă epuizează, organismul având o nevoie evidentă de timp de refacere. Nu-mi place constatarea asta, dar mă motivează să lucrez la probleme: crampele musculare, volumul săptămânal, urcările. Abia după asta voi decide și la ce alte concursuri voi (mai) alerga în 2019.

Mulțumiri

organizatorii și voluntarii

• CPNT-ului desigur pentru o organizare fără cusur, s-a simțit munca și atenția în fiecare detaliu, iar tinerii și numeroșii voluntari știau în fiecare moment ce au de făcut;

• lui Andrei și Mirunei că mi-au dat liber să-mi fac de cap o zi întreagă;

• tuturor celor care v-ați bucurat că alerg din nou, că am reușit un rezultat personal bun, care m-ați încurajat și m-ați sfătuit și alături de care simt că încă mai fac parte dintr-o comunitate la care țin – cea a alergării montane;

• mie, că mi-am demonstrat că se poate și fără să am o atitudine negativistă 😀

trofee frumoase – vreo două am luat și eu acasă 😀

p.s. ptiu! iar a ieșit un text lung, ce bine că nu sunt în stare să alerg ultramaratoane…

6 Comentarii

  • Bravo Claudia,
    Miscare, aer, poteci de munte, si locul patru la semimaraton, chiar ca esti un exemplu de ambitie si de urmat.
    Continua te rog si ne umple sufletele cu pozele de pe poteci 🙂

    • Mulțumesc frumos, Mihai, dar cum reiese și din postare, ambiției îi trebuie și antrenament consecvent. Oi alerga eu cu inima, dar e cam vai de picioare :))

  • Te felicit! Ne-am întâlnit pe traseu și te-am recunoscut :)) chiar ma gândeam ca vei termina printre primele. Culmea e ca și eu m-am antrenat destul de mult, dar pe plat(mai greu in Bucuresti cu dealurile) și am terminat muuuult mai târziu, dar a fost o cursa frumoasa.
    Îți doresc alergări frumoase in continuare!

    • Mulțumesc și felicitări și ție! Semi-ul de la BvM chiar e greu, nu te lasă să-ți tragi sufletul, cu câteva urcări cheie ce rup ritmul (de exemplu aceea După Grădini după poienița cu troița), iar de Treptele lui Gabony nu mai zic, și nu atât ele cât porțiunea de după, mie aceea mi se pare adevăratul test psihologic al cursei.
      Când stăteam în București mai alergam pe traseul de la Redbull din Parcul Tineretului, dar chiar și așa, e greu să simulezi urcările montane. În schimb, sunt multe fete foarte bune care se antrenează mai mult pe plat (inclusiv câștigătoarea de la EcoRun de anul acesta, Andreea Pîșcu), ar trebui să afli care e „secretul” (eu bănuiesc că exercițiile de viteză și poate și ceva sală, ca să se dezvolte musculatura + exerciții cardio).
      Spor în continuare și sper să ne (re)vedem cu bine, cu sau fără număr de concurs 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.