Care-i mai ușoară, un semi-Transfăgărășan sau o urcare în Poiană?

După ultimele ieșiri pe două roți, am ajuns la o concluzie: chiar și cu MTB-ul pe asfalt, eu sunt tot „om de munte”. Poate doar o posibilă cursieră să mă conecteze cu jumătatea mea sportivă, competitivă. Îmi place tot mai mult să merg pe bicicletă, indiferentă că e la deal sau la vale, însă urcările au o mare recompensă: văd împrejurimile. Cu cât e mai grea și mai lungă „cățărarea”, cu atât observ și absorb mai mult peisaj. Cu mașina trec prea repede, pe jos ar fi imposibil, pe bicicletă pare ideal. Iar muntele, chiar și cu șosele, cu trafic și gunoaie în șanțuri, rămâne munte, îl simți sub tine, în jurul tău, uneori deasupra ta.
Pedalezi din greu pe coastele sau pe spinarea uriașului, cadența și suflul devin mantrele ce treptat te adâncesc în transă: dincolo de reperul liniei albe, muntele îți invadează toate simțurile și nu ai niciun motiv să bagi capul în pământ și să crești viteza, ci doar să zâmbești. Cu buzele lipite, se știe, până și eu am aflat că la sportul ăsta te întâlnești cam des cu insectele.

...citește mai departe ↑

Duminica e sărbătoare. Alerg

Era o vreme când mă consideram alergătoare doar când mă raportam la cei care alergau mai puțin ca mine sau nu făceau sport deloc, la  comparația cu restul ajungeam în zona gri dintre aspirație și realitate. Când abia strângi o sută de kilometri într-o lună, termenii de atlet sau alergător te pun cumva la punct.
A trebuit să vină pandemia cu lipsa concursurilor și explicit a motivației externe, să treacă perioada lipsită de timp și privată de somn a mămiciei când negociezi cu cei din casă și cu tine însăți fiecare ieșire, ca să ajung la concluzia că dincolo de stimuli sau constrângeri, sunt o alergătoare (montană) prin ceea ce simt, prin ce îmi doresc să văd când alerg și, nu în ultimă măsură, prin ceea ce pot.

...citește mai departe ↑

Șugaș Race 2019. O alergare pitorească pe dealurile înalte ale Baraoltului


Îmi place să alerg pe poteci și îmi place să descopăr locuri noi, cu atât mai mult aproape de casă. Iubesc munții, dar dealurile au un loc special în inima mea, am copilărit pe dealuri și oricât voi tot îmbătrâni, voi rămâne un copil al dealurilor, copilul care urcă să vadă ce mai e nou în zare deși abia a coborât. Și-mi mai plac, ca tuturor de-altfel, momentele neplănuite, dar care se transformă în amintiri dragi cât ai clipi. Iar în acest iureș de clipiri dese care este viața, să ținem aproape oamenii ce ne ajută să fim noi înșine.

...citește mai departe ↑

Brașov Marathon 2019. Încă un semimaraton, că mai mult nici nu pot alerga

Alergând mai mult de una singură ascultându-mi pașii și respirația până au devenit muzica mea preferată, am simțit alinierea la start alături de sute de perechi de picioare, de sute de voci, de pulsuri măsurabile în privirile nerăbdătoare, ca pe o ieșire din zona de confort, ca pe un adio alienare, un vârtej de emoții felurite ce-au tot crescut în săptămâna precedentă și care aveau să mă părăsească labil pe finalul cursei prin niște mici sfere umede și transparente numite lacrimi. Nici nu mi-aș dori să fie altfel, atâta vreme cât există emoție, locul meu e și acolo, la start.

...citește mai departe ↑

De pe facebook adunate și-napoi la lume date

munte la apus

Din comoditate am scris în ultimele luni mai mult pe pagina de facebook decât aici pe blog (mai puțin jurnalele de munte, ele-s sfinte). În drum spre și de la serviciu „butonez” – cele trei mijloace de transport și/sau oboseala (și/sau îmbulzeala) nu-mi permit ocupații legate, consistente precum cititul. Apreciez facebook-ul pentru ceea ce este, un mod de relaxare, un mod de informare, un mod de comunicare, dar am hotărât să-mi aduc cuvintele acasă. Voi continua să fac cum îmi e mai comod, ca mai apoi să arhivez aici.

Pentru unii dintre voi aceste rânduri sunt cunoscute, iar pentru cei care n-au facebook vor fi ca o avalanșă de stări și momente.

...citește mai departe ↑

În voia drumului

Apus de soare pe un fluviu-mare, la bordul unui vapor, vântul îți zboară pletele pe sub pălărie, iar căldura aurie te face să închizi ochii și să te cuibărești în visare… spune-mi, cât crezi că durează un asemenea apus?!? Parcă nu destul… mai vrei. Sau, cât crezi că durează să vezi o balenă, acest cel mai mare animal al planetei tale ieșind la suprafața apei cu spinarea-i lungă ca un giuvaier gri-albastru? Nu destul…

Sunt clipe atât de prețioase încât a le savura din plin prea-plinul lor e destul. Pentru ochii mirați, pentru mintea mirată, pentru inima într-un fel copleșită. Să stau să fac upload-uri vanitoase pe facebook, să stau să scriu statusuri în loc să trăiesc senzațiile și atât?! Să butonez în timp ce coada balenei albastre se arată, când pescărușul plonjează amețitor după pește, când norul aruncă asupra prăpastiei o umbră inelară, când cascada, soarele și puntea suspendată mă potrivesc într-un punct unde se naște curcubeul?!?

...citește mai departe ↑