Dragă blog, ce-mi întinzi tu e o pagină albă pe care nu (mai) pot scrie, dar uite câte butoane care să mă îndepărteze de tine sunt! Eu mi-aș dori să redevenim anonimii de odinioară, liberi ca odinioară, când eu scriam și ștergeam până te lămureai că mi-era viața prea vraiște ca să o aștern în cuvinte și de aceea șopteai într-una ca un mentor în urechea-mi ca să nu mă simt singură, iar după ce n-am mai putut fi singură nici de-am vrut, tu te-ai prefăcut că-mi pierzi frecvența cum face radioul mașinii prin sate uitate de lume. Acum tăcerea ta indiferentă dacă scriu sau nu eu o iau ca pe o mustrare, mustrarea mi-e pagină albă și o putem lua de la capăt tu și eu ca doi atipici tovarăși de viață. Noi nu mai îmbătrânim. Și uite-mă cum dau din colț în colț prin ferestrele tale ca un păianjen nehotărât de unde să-și înceapă pânza, un păianjen captiv dacă s-a mai pomenit. Apăs pe buton și ies, mă întorc când mi-o fi mai greu.
Dragă blog, ce știi tu?!?
drag de munte, flori de câmp, jurnal pentru mai târziu
Frumos… trezeste nostalgiile care ne aseamana pe toti, „atipici tovarasi de viata”, fiecare in felul lui… 🙂
nu mi-am pierdut „îndemânarea” de a vorbi despre mine vorbind despre mai mulți dintre noi 🙂 Nostalgiile astea, e bine că sunt, înseamnă că avem după ce și mai înseamnă că putem face din nou lucruri după care să fim nostalgici în viitor, avem potențialul doar că mai ia și el câte o pauză…
Imi place nostalgia, cand privesc in gol cu un zambet larg pe fata. Imi place mult si fotografia ta cu floricelele, e atat de simpla si frumoasa…. ador natura
„Dragă blog, ce știi tu?!?”
Draga Claudia,iti citesc blogul de muulta vreme…inca erai in Canada pe vremea aia. E prima si probabil ultima oara cand imi permit sa intervin; nu ca as fi vreun soi de voyeur, da’ pur si simplu n-aveam nimic de adaugat sau de completat; articolul despre sinuciderea fostei tale profesoare a fost sfasietor de sensibil…alt compliment mai bun n-am cum sa scot din buzunarul de la veston, nu ne cunoastem.
In fine, mai treci pe aici, incearca sa scrii si cand nu-ti prea vine…mai stie si blogu’ asta niste chestii-socoteli.
Porte toi bien 🙂 O veni si vremea aia…de 30 de ani asteptam cu totii si nu suntem putini.
“The problem with the world is that the intelligent people are full of doubts, while the stupid ones are full of confidence.”
C.B.
Mulțumesc mult Emil pentru comentariu, nu mi-am abandonat blogul, ci mă (tot) regrupez.
Sunt sigur ca o sa fie bine… pai daca nu tu, cu toata forta aia, pofta de viata si cu sensibilitatea lecturii si a ADN-ului, nu… atunci cine? Glumesc putin dar, presupun ca dincolo de pasiunea pentru natura, beautiful minds si buburuze, nu facem parte din aceeasi lume. Eu sunt doar un iluzionist al paraielor si joc adesea alba-neagra cu salmonidele. Mi-au placut insa „articolele” tale. Scrie, scrie, scrie… tata a scris toata viata pana ce n-a mai reusit. Deh, Parkinson 🙂
Ce înseamnă puterea exemplului! Mi-am imaginat pentru o clipă cum ar fi să nu mai pot scrie și mi s-a părut horror. Aș putea renunța la internet, la fotografie, aș putea trăi izolată într-o pădure, dar nu aș putea renunța la mișcare și la scris…