Brașov Marathon 2018. Primul semimaraton muncit

Îl abia așteptam din februarie. Dacă spun că m-am antrenat pentru acest semimaraton, ar fi trebuit să existe și o strategie, dar am aflat la final că de fapt nu am avut-o. M-a ajutat enorm să urmez un program de alergare și să cresc distanțele și uneori, viteza, m-a făcut să ies din casă chiar și atunci când eram obosită și fără chef. Mi-au plăcut multe dintre alergări, au fost și relaxante, terapeutice, motivante și muncite la un loc așa cum o cursă n-are cum să fie. Sau nu o cursă de-a mea unde evident încerc să folosesc toate resursele căci așa e atunci când alergi rar la câte un concurs: devine un eveniment, o arteziană de emoții, vrei să recuperezi timpul considerat pierdut, un fel de totul sau nimic.

21 aprilie 2018, Brașov,
Competiția
Brașov Marathon, proba de Semimaraton: 21km, 1100m+. Prima participare la acest eveniment organizat de CPNT Brașov.
Timpul meu: 2h26′. Locul 7 open feminin (127 alergătoare), 53 open (387 alergători), locul 3 categoria de vârstă 30-39. Pentru „comparație”, proba a fost câștigată de Ingrid Mutter cu 1h58′.

Iată ce am scris la cald, pe facebook:

…după trei ani de pauză, am luat startul la o competiție de alergare montană: semimaratonul din cadrul Brașov Marathon. M-am pregătit, e drept mai mult ca niciodată, dar pe vremuri aveam mult “munte în picioare”.
A fost greu, intens, provocator, mi-am zâmbit la fiecare durere pentru că știam că lupta e cu mine însămi, iar eu nu sunt un adversar ușor. M-am bucurat pe multe porțiuni de traseu, dar pe altele am alergat mecanic și nu m-am regăsit în abordarea asta. Pentru cine nu știe, eu făceam sute de poze la un concurs și mai ciupeam și câte un podium căci pe atunci nu se lua atât de în serios alergarea (plus că se mai mergea la concursuri și pentru peisaje).

Am reușit ce mi-am propus, mai puțin de 2h30min (2h26min) și în top 10 open fete (locul 7). Nu am reușit să am acea zi perfectă, fără chin. M-am surprins uneori încrâncenată. Mi-au dat însă și lacrimi de bucurie alteori.
Mai fac? Nu știu; să alerg pe munte, da! să alerg în concursuri? poate când voi dormi mai bine noaptea și voi afla secretul durerii din dreapta.

Mi-a plăcut să mă antrenez pentru un obiectiv, dar realizez că maxim 5h de mișcare pe săptămână nu fac minuni în alergare montană.
Prea multe emoții, abia am făcut o poză la start și un selfie ratat la finiș. Am făcut bine că am participat, abia acum știu de unde să încep.


Despre cum m-am pregătit, am scris mai pe larg într-o postare recentă: când nu alerg, mă gândesc la alergare. Trebuia să-mi dau seama de pe atunci că e prea multă încărcătură emoțională, dar mai ales că trebuie să parcurg integral traseul măcar o dată înainte sau să simulez un 21km cu aceeași diferență de nivel și un ritm de concurs, fără pauze.

Dar hai să fie iar 21 aprilie și minunatele poteci ale Postăvarului!

Am pornit de-acasă în alergare ușoară, de încălzire. Încercam să-mi iau gândul de la ce vor face Andrei și Miruna în lipsa mea și să nu iuțesc pasul de nerăbdare. Mă durea deja în dreapta – „ficatul”, și nu, nu de la efort, ci de la pastele „patru brânze grase” mâncate în seara de dinainte. Un autosabotaj la care am zâmbit cu ciudă în ideea că un strop de gândire pozitivă poate păcăli un creier anxios.

Strada Dobrogeanu-Gherea era blocată, se curăța o curte de gunoaie și tufișuri, astfel că o macara trona pe toată lățimea, iar după ea… libeeeeer! Abia m-am abținut să nu alerg ca gândul și ca vântul la vale, oricum eram pe mijlocul străzii – fain sentiment!, prin aerul curat și înmiresmat de flori, chestie pe care n-am să o mai trăiesc acolo unde panta scoate pe țevile de eșapament un bufet suedez de gaze…

Am ajuns în Piața Sfatului cam prea devreme, ar mai fi mers o tură de încălzire, dar ceva mă reținea, un soi de sfială. Nu voiam să văd pe nimeni cunoscut și în același timp aș fi vrut să nu fiu singură. Și cum să fiu singură cu atâția alți concurenți în jur?!? M-am învârtit puțin și neștiind ce să fac, am intrat în zona de start. Verificarea echipamentului a trecut, scanarea la fel, am schimbat două vorbe cu Mihai, apoi m-am așezat cam prea cuminte undeva mai în față. Încet încet zona de start s-a umplut și a trebuit să mă mai strecor puțin pentru a fi iarăși undeva mai în față.

În dreapta mă tot durea, am încercat niște întinderi ce altădată m-au salvat, însă mi-a fost clar că deși mi-am dorit un semimaraton al bucuriei alergării, un concurs pansament pentru anii în care am lipsit, voi primi 21 de kilometri munciți, unul câte unul, la deal dar mai ales la vale, acolo unde durerea devine acută de la zdruncinături.

Numărătoarea inversă a fost o adevărată eliberare, iar primii pași amestecați cu lacrimi „carpe diem”. Vechea poveste, la start se aleargă tare, dar aici m-a nimerit și a fost ok ritmul alaiului. Nici nu simțeam că totul e în ușoară urcare. Ba chiar mi-aș fi dorit să fie mai lungă porțiunea până la intrarea pe Serpentine, ca să ne mai rărim.

La antrenamente, am alergat integral Poteca Serpentinelor de câteva ori, dar am făcut-o în ritmul meu, fără să trebuiască mereu să depășesc sau să pun frână în spatele câte unui încăpățânat care ocupă toată poteca și nu face loc nici la „pardon!”. În fine, până sus pe Tâmpa mulți deja mergeau. Cred că am depășit câteva fete, dar asta mai mult ca să-mi păstrez ritmul, iar de priveam în sus, coloana de alergători părea deja nesfârșită; de primele fete nici vorbă să le zăresc, cred că nici la start nu le-am văzut (ele se încălzeau bag seamă până în ultimă clipă, nu ca mine).

Cu toate că e cea mai rapidă urcarea a mea pe segmentul din Strava dedicat Serpentinelor, ca un făcut, ceasul mi-a dat eroare pe porțiunea asta și canci palmares (sic!).

M-am bucurat să văd că scurtăturile ce taie multele serpentine au fost blocate cu benzi. Și nu doar pentru că sunt concurenți care ar fi profitat cu siguranță de lipsa arbitrilor (era imposibil să fie păzite!), dar și pentru că puțină lume înțelege ce degradare se produce de la aceste scurtături verticale ce accentuează eroziunea solului și distruge poteca inițială, versantul, flora etc.

Urcarea pe Vârful Tâmpa e acea bomboană de pe colivă pe care nu vrei s-o păstrezi pentru final, că-i prea dulce și cere multă apă. Îmi displace dacă e nevoie să o urc repede. Iar la semimaraton sunt două astfel de bomboane, iar prima a trecut rezonabil.

Cum mă durea în dreapta și urma coborârea, am înlocuit frisonul cu un lucru decent: mi-am suflat nasul. Ah, da, că am uitat să mă plâng și de răceala ce m-a apucat cu o săptămână în urmă de parcă nu era destul că era Miruna răcită și dormeam prost amândouă. Ah, da, și de somnul împuținat și întrerupt am uitat să mă plâng, că așa e când ai copil mic (și alăptat), n-ai somn de sportiv.

În vârf făcea poze Lucian Anghel (e așa bine când vezi pe cineva cunoscut!) și m-am străduit să-i zâmbesc, însă mai apoi am tot alternat inevitabila grimasă a durerii cu zâmbetul alergării ce câștiga tot mai mult teren: „ficatule, n-ai decât să te obișnuiești cu ideea, eu îi dau înainte!”. Am alergat la vale cam la 60% din potențial, forestierul pietros nu e chiar cel mai potrivit pentru evitarea zdruncinăturilor, astfel că am sperat ca pe porțiunea alternantă jos-sus spre Iepure, să-mi mai revin. N-a fost să fie, am asistat împăcată la cum mă depășeau alte fete.

Foto: Lucian Anghel stânga, Irina Anton (fisheye.ro) dreapta. În care se vede bucuria că am scăpat de urcare și, mai apoi, tortura unei coborâri înfrânate.

Poteca spre Iepure e poate cea mai îmbietoare pentru alergat, pământul ăla moale te propulsează la fiecare pas, chiar și pe urcări. Am mai schimbat câteva cuvinte cu câțiva concurenți și parcă prea repede am ajuns în Valea Cetății și am intrat pe forestier. În fața mea erau două fete și le-aș fi putut ajunge cu siguranță, însă gândul că ficatul va recidiva pe coborâre și iar mă vor depăși, a fost mai puternic. Am hotărât să nu forțez căci știu prea bine că poate exista acel moment când durerea asta parșivă cere oprirea pe loc, fără un pas în plus.

A urmat o urcare noroioasă, dar pe care am fentat-o căci eram cu ochii după flori, albastrele Nu-mă-uita contrastau cu negrul pământului peste care apa împrăștia mii de pârâiașe sclipitoare.

Intrarea pe curba de nivel spre băncuță însemna deja un alt segment tare frumos al traseului pe care eu una abia îl așteptam, căci n-am mai fost de ceva vreme. În fața mea era o concurentă, Mihaela s-a prezentat ea. Am băut apă din cănuța de metal de la punctul de alimentare deși mai aveam în recipientul meu, însă aceea era rece și-l avea pe vino-ncoace. Mihaela a rămas în punct, cred, iar eu am început să alerg tot mai mult căci poteca arăta de-a dreptul minunat.

La Băncuță am dat de Corina și am continuat spre Poiana Stechil. Țineam ritmul unui băiat din față, o vreme am alergat în paralel până am cotit-o stânga din Poiana spre Fântânița Dreptății. Coborârea e abruptă, nu iartă genunchii sau gleznele. În același timp e interactivă tare și m-am bucurat pur și simplu de viteză și sărituri peste rădăcini, chiar dacă nu puteam să dau maxim, că deh, zdruncinăturile au trezit junghiul.

Pe la jumătate m-a întrecut Mihaela căreia parcă îi pluteau picioarele nu alta, iar eu mi-am văzut de ale mele, dând prioritate oricui simțeam că vine cu viteză din spate. După Fântâniță am mai lăsat o fată să treacă, Cătălina, avea un ritm destul de bun pe care nu mi-am propus să-l țin, ci să revin la cum mă simt eu mai bine. Apoi ea și-a legat șireturile și am trecut înainte.

Curba de nivel pe deasupra Șcheiului e tare faină, mai trăgeam cu ochiul la peisaj, mai la obstacole, apoi am intrat pe teritoriul Tâmpei și pe o porțiune de traseu pe care am tot alergat-o înainte de concurs și care acum mi se părea… scurtă. Mi-am amintit să iau gelul, singurul pe care l-am avut la mine, cel primit în kit. Nu aș putea să spun că i-am simțit efectul în următoarea jumătate de oră.

Am crescut puțin ritmul doar cât să am ce bulversa de la intersecția cu Serpentinele încolo: cei de la cros ne veneau din față. Nu era destul că eram noi un pluton ce ne tot permutam locurile, acum ne și încolonam pe dreapta ca să aibă loc și crosul pe stânga, asta când nu se produceau „împletiri”. De obicei alerg porțiunea în urcare spre Treptele lui Gabony, acum nu a fost chip; iată încă o chestie neprevăzută la antrenamentele mele: alergatul în valuri.

Și cum alergam eu așa, iaca Andrei cu Miruna în sistem, însoțiți de prietena noastră Viorica. La așa populație alergătoare din ambele direcții, i-am simțit strecurându-se pentru a nu incomoda, astfel că n-am oprit, doar le-am strigat un impulsiv „binee, bebee!” și mi-am văzut de drum. Care bebe nici nu m-a observat și bine-a făcut.

La baza Treptelor lui Gabony am scăpat de cros și am urcat cele câteva trepte până la banca de piatră unde era punct de alimentare. Cu cele câteva guri de apă rece am simțit că va fi o bagatelă până sus. Nu-mi propusesem să alerg, ci să urc voinicește așa cum nici la antrenamente nu am făcut-o (o altă mare omisiune!). Mi-am calmat repede planurile: prin gambe și prin tălpi furnicăturile cârceilor creșteau!

Nici nu știu cum am urcat, adică știu, bătrânește, concentrată să nu ajung în vreo poziție care să declanșeze cu adevărat primul cârcel că de-acolo știu la ce mișcări disco se poate ajunge. Mă vedeam crispată, mă auzeam gâfâind. Câteva vorbe schimbate cu alergătorii din jur au părut să mai facă timpul să treacă, dar vă spun sincer, era o atmosferă de jale.

Și cum ne jeluiam acolo fiecare pe genunchii lui, o talangă se dădea de ceasul vieții și un glas, pe care l-aș recunoaște oricând, încuraja frenetic. Dacă era să fie undeva pe traseu, atunci acela a fost locul perfect și cu toate că ea zice că am trecut repede pe lângă, mie mi se pare că am și stat la povești (din priviri). Mike sau cea mai bună prietenă nu s-a dezmințit nici de data asta de apucătura de a fi alături de mine. Și tot de la ea am și explicația senzației acute de mișcare în reluare: „pe Gabony minutul are oricum 120 de secunde”.

Foto: Mike – Mihaela Diaconescu. Oricât ar fi de greu, suporterii merită zâmbete!

Acum că m-am întâlnit cu Andrei și Miruna, cu Vio, cu Mike, nu mai aveam decât s-o întind spre finiș… după ce termin cu tentativele de crampe. Am preferat să alerg ușor pentru a menține o mișcare fluentă a mușchilor și chiar am gândit-o bine căci până spre vârful Tâmpa doar furnicăturile din talpă păreau să mai fie active. Am zâmbit răuvoitor și le-am promis că alerg și cu degetele încrucișate, atâta vreme cât nu ies din pantof.

A doua urcare pe Tâmpa a fost, hmm, plictisitoare și fără farmec. Pe bune, încă o dată în decurs de două ore? Era și multă lume, turiști, așa că până m-am strecurat am și ajuns sus. Nu știam ce-mi va aduce coborârea, dar nu mai conta, aveam să mă bucur de ultimii cinci kilometri. Parcă mi-am luat avânt și privind Șaua Tâmpei de sus, am lăsat pur și simplu pașii să curgă. Am oprit la punctul de alimentare să întreb de izotonic. Aveau ceai Sponser și tare bun a fost, așa la temperatura umbrei de pin!

Foto: Irina Anton (fisheye.ro). Ultimii kilometri îmi aduc împăcarea: neplăcerile pot fi strunite dacă distanța e destul de lungă 🙂

Chiar dacă coborârea spre Răcădău este un forestier abrupt, nu mi-a displăcut. Pentru că îl știu. Și ca alergător ai un avantaj major când știi terenul. Așa ar fi trebuit să știu tot traseul, dar poate la anul sau când o mai fi să fie. Am crescut ritmul treptat, iar când am trecut de barieră am văzut-o pe Cătălina undeva în față, cu un băiat. Primul gând a fost să o prind – pe plat și mai ales pe acest plat de deasupra casei mele, știu cam ce viteză pot avea – dar mi-am propus să-mi văd de alergarea tot mai plăcută. La naiba, tot concursul am așteptat momentul ăsta de serenitate!

Foto: Lucian Anghel. Drumul spre finiș e o bucurie cu pas mare!

Și așa am alergat tot platul din Răcădău sau Poteca Curmătura, așa am trecut de Treptele lui Gabony și i-am privit cu compasiune pe cei care abia urmau să le urce, așa am urcat ultima muchie de unde urma coborârea spre finiș, că o văd pe Cătălina pentru a doua oară oprită să-și lege șireturile. Am trecut pe lângă ea și am știut că nu mă va prinde.

Dacă e ceva ce am făcut la aproape fiecare antrenament, a fost ultimul kilometru alergat în forță. Chiar și înainte să mă înscriu la acest concurs, mi-am propus ca oricât de grea ar fi o alergare, trebuie să am energie să duc un kilometru sau mai mult la un pace susținut. Trebuie să pot trage de mine, să găsesc pitite ambiții, motivații, fluturași, pitici, demoni, orice e necesar pentru a mă uita cu ochii minții la linia de sosire și a alerga nebunește spre ea chiar dacă ea înaintează odată cu mine.

Mi-a plăcut la nebunie cursa ultimului kilometru, eram în transă. Abia când m-am oprit după poarta sosirii, abia când am simțit sfoara medaliei pe gât, abia când m-a învăluit căldura efortului și-a soarelui, când mi-am privit picioarele, am realizat că e gata, că alerg acest semimaraton de prea multe luni de zile și asta e descătușarea ce-am poftit-o.

Foto: Poq Cornel (fisheye.ro). Copleșită, dar nu consumată 😀

Un concurs se termină, altul începe?

Și totuși… următorul gând a fost că o alergare cu Mike și fetele mi s-ar potrivi mai degrabă decât această cursă cu toată lumea, dar de unul singur. Alt gând: abia aștept să ies la o alergare pe Tâmpa, fără miză, doar sport și doar munte.

Nu sunt prea mulți cunoscuți în jur, a trecut ceva timp de când alergam și mai cunoșteam lumea din alergarea montană. Apar Andrei și Vio. Miruna e agitată. Andrei mă informează asupra clasamentului care e deja online: „locul 7 open fete, a 4-a la categorie”. Of, ingratul loc patru, mai bine eram pe zece! Timpul în schimb mă mulțumește, putea fi o zi cu totul ratată, probabil altcineva nici nu lua startul (sunt concursuri gârlă acum, să te tot întreci în fiecare weekend dacă te ține).

Mă simt ca o muscă amețită prin piața plină de soare, aș sta la finiș să-i văd pe adevărații maratoniști, să vorbesc cu oameni ce-mi sunt dragi, dar cu un copil după tine totul se schimbă. Mai ales cu unul nedormit și agitat. Plecăm spre casă, nici nu privesc în urmă, altădată aș fi rămas toată ziua pierde-vară, acum trebuie să-mi reiau rutina de mamă.

Câteva ore mai târziu, cu puțin înainte de ora 16 a premierii, aflu că sunt pe trei la categoria de vârstă 30-39 de ani. Am „avansat” dintr-o eroare, fata de dinaintea mea a fost încadrată greșit. Cum se poate așa ceva? Râd nervos de ce țeapă mi-a dat destinul, mereu îmi face de-astea! Organizarea unui concurs de asemenea calibru e imposibil să fie fără cusur, scăpările există oricât de mici, iar una m-a atins pe mine…  Mi-a stricat ziua, recunosc, e o senzație tâmpit de amară. Știu sigur că făceam un efort să ajung, luam un taxi, trezeam și copila de trebuia.

Foto: Cristian Cioroiu. Treapta pe care aș fi putut urca. Nu-mi spuneți data viitoare, „amintiri are doar clipa de-acum” (N. S.)

Mulțumiri

Mulțumiri firești lui Andrei, că doar el a stat cu Miruna în timpul alergărilor. Mirunei, că a dormit totuși ziua și am putut să ies cu sufletul împăcat, dar ar fi ideal dacă ar adormi de la 9 să mă obișnuiesc și eu cu alergatul dimineața.

Mulțumiri și celor care m-ați încurajat, susținut, celor care ați fost acolo sau care nu mă întrebați de ce fac asta!

Mulțumiri Iulianei că mi-a povestit cum e cu lentilele de contact în alergare și m-a motivat destul de tare să fac pasul. Acum aproape că nu mai pot fără, e mult mai comod fără ochelari și totuși să vezi pe unde calci, să nu fie poteca covor 2D.

Mulțumiri organizatorilor pentru ceea ce au făcut bun: fără pahare de plastic, fără risipă de hârtie, marcaj excelent strâns impecabil imediat după concurs, competiție pentru copii și persoane cu dizabilități, medalie de finisher marca Fundația Rafael, implicarea comunității locale cu accent pe categoriile dezavantajate social.

Mulțumiri voluntarilor, arbitrilor și fotografilor ce și-au dedicat ziua pentru noi.

Epilog

Au trecut zile de-atunci, am mai alergat, m-am plimbat pe Tâmpa cu Miruna în sistem căci nu-mi mai menajez genunchii că vine competiția. Nu s-a schimbat nimic, dar eu mă simt altfel. Participarea mi-a calibrat puțin busola acestor zile. Voi trage concluziile când se voi putea privi detașată tot ce am făcut și bine și greșit. Dar tare mi-s dragi potecile astea pe care încep să le știu pe de rost! Încep să fiu de-a lor, să mă simt de-a casei, să visez cum le alerg indiferent de anotimp și de anii ce vor trece și vor aduce inevitabil schimbări.

Foto: Viorica Cristea. Împreună concursurile intră în altă epocă. Sper să o prindă microbul și să renunț la cursele mele pentru cursele ei. Din când în când e necesar să afli cine ești când dai aproape totul.

7 Comentarii

  • Fain. Acum, ca s-a terminat cu programul de antrenament, astept o prima tura de raid, ca in zilele bune. Si am rabdare, cat va fi nevoie.

  • Felicitari Claudia. Legat de durerea din dreapta, ce remediu ai pt ea? Si eu am nascut acu 1 an jumătate si am reluat alergarile dar de f multe ori si mai ales pe coborare, ma supara aceste intepaturi, dureri in dreapta

    • Mi-aș dori să îți pot spune, însă de fiecare dată când ajung la o metodă, încetează să mai funcționeze. De pildă, o dată am început să alerg aplecată pe coborâre și junghiul a dispărut treptat cât să reiau alergarea la ritmul dorit. În altă zi nu a mai mers metoda asta, ci am ținut brațul drept cât mai imobil pe lângă corp sau am făcut câteva exerciții de întindere și respirații adânci. Niciodată nu trece de tot, iar în zilele cele mai nefaste trebuie să mă opresc total din mișcare și să reiau mersul după minute bune.
      Cred însă că are tot mai mult legătură cu alimentația, iar aici bănuiesc grăsimile, zahărul și, din păcate, cafeaua (dacă alerg la mai puțin de 2h după ce beau, mă va durea sigur!). Probabil fiecare avem un punct slab la capitolul ăsta, iar efortul pune punctul pe i…
      Pe mine una mă doare și în zilele următoare, pot chiar identifica locul prin palpare. La eco mi-au zis că toate arată bine, dar nu mi s-a părut că am fost luată în serios 🙁
      Soluții?
      – antrenamente pe zile, alternând alergările intense cu cele ușoare
      – testat diverse alimente și numărul de ore dinaintea alergării
      – întărirea mușchilor abdominali, trunchiului (grijă la diastază)
      – dacă ești credincioasă, atunci poți apela și la rugăciuni ca să nu-ți apară durerea chiar în ziua vreunui concurs 😛

      • Haha, ultimul sfat e fain :). Inainte de sarcina nu aveam aceasta problema decat rar. Probabil sarcina si slabirea muschilor abdominali contribuie mult la durere. Poate inca o sarcina rezolva problema :))). Spor in toate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.