Prea puțin pe Piatra Dragoslavelor

De fiecare dată când ajung într-un masiv nou încerc să înțeleg acel munte, să îmi fac o idee de profilul său geografic, dar și de specificul rocilor, al pădurilor, al potecilor. Căci frumoși sunt toți munții, dar fiecare are o particularitate pe care e interesant să o dibuiești, să simți că ai și învățat ceva, nu doar că ți-ai recreat mintea sau că ai făcut mișcare. Iar concluzia mea după această mini drumeție e că habar nu am cum sunt Munții Leaota, iar de neașteptata creastă a unei mici părți din Leaota – Muntelui Prislopului – m-am bucurat prea puțin. Și pe ploaie. Și cărând copilul. Nici măcar nu caut motiv să revin, trebuie.

sâmbătă, 13 aprilie 2019, Munții Leaota
Pinguinii drumeți: Muha, Cristi, Andrei, Claudia și fetița Miruna, iar pe prima parte ne-au însoțit și Cerasela, Gabi, cățelul Hans, Silvana, Marti și copiii Valentin și Antonie;
Traseu: Dragoslavele – punct albastru – Șaua Fundul Neagului – intersecție marcaje – triunghi albastru – Vârful Vârtoapele (1435m) – Dragoslavele. Sursă hartă.
Date traseu: 9km, 780m+, 4h45min.

Din capul locului trebuie să spun că nu am făcut traseul în cel mai potrivit sens, e mult mai bine să urci pe triunghiul albastru (va fi mai abrupt!), căci porțiunile de grohotiș și de creastă cu smocuri mari de iarbă sunt mai abordabile pe urcare și cu siguranță oferă mai multe pauze să te bucuri de priveliște.


Îmi doream de destul de multă vreme să ajung pe această Piatră a Dragoslavelor, mai ales că se vede din drumul național ce trece prin Culoarul Rucăr-Bran și nu ai cum să ratezi vizual un colos stâncos dintr-o vecinătate de culmi relativ înalte, dar cu forme domoale.

A fost și un bun prilej să facem o adunare pinguinească, lucru parcă tot mai greu de realizat în ultima vreme. Probabil așa se întâmplă în mai toate grupurile mari de prieteni, când e greu de menținut pe termen lung un hobby comun. Este și apariția copiilor un punct de inflexiune în psihologia haitei, fără îndoială.

Cu toate că vremea se anunța un dezastru în desfășurare, cel mai optimist site anunțând ploaia după ora 14, ne-am luat după sfatul gazdei noastre (de la pensiunea Surâsul Muntelui) care ne-a încurajat că la Dragoslavele abia bate vântul când e tornadă prognozată și am pornit la drum cu mic, cu mare.

M-am informat superficial despre traseu, știam doar că pornește de la indicatorul din Dragoslavele, iar din pozele de prin jurnale părea că zona tehnică e foarte scurtă: celebrul grohotiș de la începutul urcării pe triunghi albastru. Cum noi am urcat pe punct albastru, pe Valea Luncii, am început cu partea ușoară: fânețe pentru vite cu care ne-am și întâlnit direct sau indirect (multe baligi și abia a început sezonul la păscut). Chiar și așa, continua urcare i-a obosit pe o parte din noi și s-au întors. Mi-a părut rău atunci că nu putem merge mai departe cu toții (cum ar fi fost pe vremuri…), însă mai târziu am avut certitudinea că într-o altădată și pe un alt traseu, se poate și cu trupa extinsă. Doar să fac(em) alegeri mai inspirate…

Piatra Dragoslavelor văzută de la intrarea în traseu (Marti , Silvana și încă micuțul Antonie)

trecusem de intersecția cu triunghiul albastru care face spre stânga cum ne uităm la poză

Și noi cu Miruna eram cam sceptici, cerul era pus pe ploaie și de urcat mai era destul de mult. Am continuat totuși, sperând ca pe dată ce Miruna adoarme, să putem grăbi pasul. Ca peisaj, până la indicatorul din Șaua Fundul Neagului recunosc că m-am simțit ca pe dealuri. Apoi am preluat-o pe Miruna în sistemul de purtare și am început să mă simt… ca pe munte.

prin pădurea de după Fundul Neagului când Miruna deja găsise drumul către Moș Ene

Am avut o oarecare surpriză să ieșim din pădurea plină de floricele și leurdă și să nimerim fix pe vârf. Nu am remarcat altă bornă înafara crucilor. Și nici prea mult din culmile Leaotei pentru că ceața unise cerul cu pământul. Doar Șaua Prislopului se distingea clar undeva jos, fiind și ceva șosea/drum forestier. Am făcut pauza regulamentară de poze de grup și de #datMarePeFacebook.

Pe vârf. Vedere spre Șaua Prislopului și spre culmile Leaotei… care nu se văd

selfie-ul de grup înainte să înceapă ploaia

Coborârea de pe vârf nu debutează cu o potecă clar conturată, dar nici nu prea ai unde să te duci: în dreapta hău, în stânga hăuleț. La un moment dat se vede și marcajul pe o piatră, dar începe și creasta să se contureze. Altfel, se ține cât mai dreapta pe marginea pantei abrupte și primul indiciu e zona pădurii arse (sau doborâtă de vijelie?!?).

coborârea e pe muchie, pădurea „ruptă” pe dreapta, dar nimic nu anunță abrupturile de pe partea stângă

Dacă vă apropiați de prăpastie atunci veți vedea grohotișurile prăvălite încă neînghițite de pădure în opoziție cu stâncăriile încă semețe ce se zăresc de la șosea și care fac din Piatra Dragoslavelor un loc atrăgător pentru drumeți. Se coboară însă pe o pantă solicitantă cu praguri mari de iarbă – scări neregulate și alunecoase, deloc prietenoase pentru coborât pe ploaie și cu siguranță nepotrivite pentru copiii mici (purtați sau nu).

Cum ne pregăteam să intrăm în pădure eram sigură că asta a fost toată partea interesantă. Habar nu aveam că vom intra într-o altă zonă de creastă, asemănătoare cu a munților Mehedinți doar că fără pini, iar hăul se va muta pe stânga și hăulețul pe dreapta (împădurit totuși).

atmosferă de toamnă cu multe frunze arămii și ploaie mocănească

Păcat de ploaia care nu ne-a cruțat și de traseul umed ce a cerut aproape toată atenția căci peisajul este foarte fain, detaliile potecii fiind mult mai atrăgătoare ca zările: fagi relativ pitici ale căror frunze de toamna trecută nu erau nici pe departe putrezite ci adunate în „copăițe” printre stâncăriile albe de nu știai cât de mult te vei afunda, stânca pare la un moment dat tăiată pentru a croi poteca chiar pe coamă, iar deși vegetația nu dădea semne de primăvară, ceea ce am apucat să văd și ce știu și din pozele iubitorilor de floră sălbatică, e că prin lunile mai-iunie sigur e un mic rai pe-acolo.

stâncării, ruperi de pantă, grohotiș „negru”

Coborârea e cât se poate de solicitantă și fără un copil în brațe, iar grohotișul „negru” de la final a fost ca bombonica de pe o prăjitură și așa prea dulce. Miruna s-a trezit între timp și nu a părut deranjată de ritmul ori de grija noastră, probabil era captivată de picăturile de ploaie ce se auzeau când și când pe acoperișul glugii 🙂

Nici intrarea în pădurea de la baza muntelui nu a fost mai puțin abruptă, însă de cum poteca s-a mai domolit am pus-o și pe Miruna să meargă, lucru pe care abia îl aștepta, căci pesemne nici să fii cărat nu e comod. A rupt-o la fugă până a obosit și-a ajuns la taică-său în rucsac (cel un pic mai relaxat că s-a terminat nebunia de coborâre!) unde și-a luat gustarea cu biscuiți și a strigat la vaci: muu, muu! Cred și eu că îi place la munte…

cui nu-i place să alerge la vale?!? Cât timp nu știi cum se simte căzătura, nu ai motive de frână. Poate doar dacă îi vine mamei ideea să te bage într-o scorbură 😀

Am terminat drumeția revenind la porțiunea comună cu punctul albastru și apoi pe drumul dintre curți până aproape de șosea unde aveam mașinile. Dacă e să trag o concluzie despre acest traseu ar fi că merită mai mult timp pe o vreme uscată: e o creastă neașteptată la o altitudine subestimată. Clar nu e de mers cu copiii (în general, nu cred că e o idee bună să mergi cu cei mici pe un traseu nou dintr-o zonă necunoscută…).

Și desigur, ar fi interesantă de aflat povestea geologică a acestui loc, am căutat câte ceva dar m-am lovit de limbajul greoi și de termenii de specialitate făcuți parcă anume să respingă amatorii de domeniu și să urgisească viața studenților (sic!).

p.s. pozele sunt făcute cu telefonul (Claudia, Cristi) pe timp ploios, dar am încercat prin ele să ilustrez pe cât posibil specificul traseului (pentru cei interesați) și, desigur, caracterul memorialistic al jurnalului.
p.s.2. genunchii aveau să se resimtă serios după acest probabil ultim #babywearing și să-mi dea emoții dacă își vor reveni până la primul concurs din 2019, semimaratonul din cadrul evenimentului „Brașov Marathon”.

3 Comentarii

  • Felicitări! Zona e numai bună pentru explorare…și hoinareala..
    ȘI LINIȘTE !!! Micuța localitate cu uriașă încărcătură istorică miroase mereu a lapte proaspăt muls, localnicii sunt de treabă…iar de drumețit…o groază…
    Îndrăznesc o sugestie, dragi pinguini:
    Ascensiunea varfului Leaota, dinspre valea Badenilor..
    Până la canton Făgetel se poate merge cu mașina, apoi peste muntele Vija se urcă direct pe vârf.
    Evident, fără copil(i)…
    Se poate face intr-o zi , cu retur la mașini, sau cu o noapte la stâna Vija…
    Mai ok ar fi în afara perioadei pastorale…
    Tura este destul de tare, dar satisfacțiile sunt pe măsură..și apoi la câtă experiență aveți voi…
    Leaota este un munte fascinant… l-am bătut pe toate părțile cardinale , dar cel mai frumos a fost pe Vija…
    Paște Luminat tuturor…!!!

    • Mi-am permis puțin să visez în timp ce citeam comentariul… și mâine aș pleca!
      Trebuie să fac rost de acest „mâine”, răbdare am, timpul să aibă cu mine.
      Mulțumesc mult pentru aceste rânduri, o să le transmit și prietenilor sugestiile. Sărbători frumoase!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.