MPC, Maratonul Pietrei Craiului 2022

finis in Zarnesti la Maratonul Pietrei Craiului
Finiș

Anul acesta mi-a adus mai multe bucurii decât mi-ar fi putut trece prin vis, iar revenirea la MPC a fost cu siguranța una dintre cele mai mari. Și aici se termină introducerea unui jurnal lung și plin de suflet, scris în semn de recunoștință pentru tot ceea ce am trăit în toți acești ani pe potecile de Acasă. Mulțumesc 🙏

8 octombrie 2022, Zărnești – Munții Piatra Craiului

Evenimentul: MPC ediția a 15-a – o singură cursă: 38km, 2400m+

Isprava mea: 5h44min, locul 7 open feminin din 57 alergătoare, locul 3 categoria de vârstă 40-49 ani, locul 63 din 355 alergători. Topul feminin, cu felicitări din plin primelor trei fete:

  • 1. Ploșniță Adriana – 05:00:13
  • 2. Dogaru Paula – 05:07:18
  • 3. Mălai Viorica – 05:13:41 (loc 1 40-49)
  • 4. Tuzson Agnes – 05:31:18
  • 5. Voicu Mara – 05:40:29 
  • 6. Bartok Eniko – 5:44:02 (loc 2 40-49)
  • 7. Gican Claudia – 5:44:44 (loc 3 40-49)
  • 8. Aifer Ibadula – 5:53:42
  • 9. Gîrbacea Miruna – 5:55:02
  • 10. Serban Roxana Elena – 6:00:39

Comparativ, primii băieți au venit puțin sub patru ore: Pălici Viorel, Preda Andrei, Toma Valentin.

Am mai participat și în:

  • 2012 – loc 17 open feminin, 6h28
  • 2014 – loc 21 open feminin, 6h44
  • 2015 – loc 2 open feminin, 5h32
  • 2016 – susținător cu Miruna în burtică (Măgura)
  • 2018 – susținător cu Miruna în sistemul de purtare (Colțul Chiliilor)
  • 2019 – susținător cu Miruna în sistemul de purtare (Zărnești)

Despre organizare sau de ce e MPC-ul altfel

Încep în mod neobișnuit cu impresiile legate de eveniment pentru că povestea e ceva personal și prefer să o las la urmă, neîntreruptă de aceste detalii foarte importante pentru cei care vor să știe cum este această cursă. Și credeți-mă, sunt destui din cei care s-au apucat de alergare în ultimii ani și nu știu ce e „MPC” sau nu s-au calificat pentru a lua startul.

👍 Este o cursă unde se cere CV montan și pe bună dreptate, câteva pasaje sunt expuse, iar kilometrii pe sub abruptul vestic al Pietrei Craiului sunt destul de tehnici.

👍 Ne-am bucurat de reluarea maratonului după nefericita întâmplare din 2019 când doi alergători, Eniko și Edi, au decedat. Prima din pura întâmplare a sorții, al doilea din prea mult altruism… Ambii aveau experiență montană. Acum au doi clopoței pe o stâncă și un monument simbolic deasupra hăului unde cursa lor s-a terminat prea devreme…

Personal, îmi asum riscuri de fiecare dată când merg/alerg pe munte, cu atât mai mult în concursuri; chiar și pe Tâmpa se pot întâmpla căderi. Când participăm la concursuri semnăm pe propria răspundere și nimeni nu ne forțează să ne grăbim acolo unde nu ne simțim în siguranță, cu atât mai mult organizatorii.

Ca să-mi închei opinia, pur și simplu statistica a lovit nemilos după niște ani de concursuri și la noi. Putea fi oriunde, în oricare masiv. Asta-i tot. De fapt, nu-i tot, tristețea și comemorarea au devenit o parte din MPC, dar și o conștientizare că înainte de a fi un sport, alergarea montană este PE și despre munte.

👍 Organizarea per total mi s-a părut mult mai bună ca în toți ceilalți ani (deși am fost mulțumită de fiecare dată și nu sunt genul care să vrea spectacol sau răsfăț).

Salvamontiștii, voluntarii, susținătorii, spectatorii, punctele de alimentare, mâncarea (ah, plăcintele de la finiș!), marcajul foarte bun, toată logistica au fost impresionante, iar amenajările de pe Valea Urzicii cu mult peste așteptări (deși, din strict punctul meu de vedere de montaniard cu ceva vechime, acel traseu ar fi mai ok de urcat…).

👍 Cele câteva mici modificări aduse traseului mi s-au părut benefice (fără asfalt după Plaiul Foii, mai puțin forestier de la Colții Chiliilor spre sosire), chiar dacă traseul a ieșit un pic mai lung (poate sunt subiectivă).

harta Maratonul Pietrei Craiului
Harta, ca să aveți o idee despre traseu și denumirile ce apar în jurnal.

👍 Poarta de finiș mutată în centru.

Zarnesti start Maratonul Pietrei Craiului
Liniștea dinainte

👍 Un mare plus pentru cursa copiilor organizată duminică și care s-a desfășurat cu adevărat pe poteci, în natură, în zona Horei cu Brazi. Nu am fost personal, dar prietenii mei Mike și Radu mi-au povestit.

cursa copiilor Maratonul Pietrei Craiului
Cursa copiilor pe iarbă, la poale de Crai. Foto: Radu Diaconescu

👍 Așteptarea ultimului alergător și premierea după sosirea acestuia. Deși, timpul final de 10h30min al ultimului mi se pare cam mare (prietenii mei au făcut primul MPC în bocanci în 9h.. în 2009) și s-ar putea scurta un pic.

👍 Implicarea localnicilor de orice fel, a autorităților. Zărneștiul arată mult mai bine decât în 2009 când am început eu să merg pe munte și sunt sigură că o parte se datorează și maratonului ce a adus an de an foarte mulți turiști – probabil e cel mai mare eveniment anual local.

centru Zarnesti
În lumina caldă a dimineții de 8 octombrie, Zărneștiul arată și mai bine și o face de la an la an.

👍 Premierea generoasă. Ca să vă faceți o idee, pentru locul trei la categorie, ultimul premiat, am primit așa: coș cu fructe de la Livezile Dobrinoiu, voucher de 200 lei de la ProAlpin, multe produse Sponser, flori în ghiveci, trofeu, traistă cusută. Deși considerăm by default să existe sponsori, eu țin să-i felicit pentru implicare indiferent de concurs, căci nu mi se pare lucru ușor de făcut în România.

👍 Tricoul, neașteptat fiind polo, dar după ce l-am folosit, e foarte practic și medalia tare faină meșterită la Zărnești. Fesul de merino din kit este iarăși o alegere inspirată.

👍 Taxa (200lei) consider că reflectă eforturile organizatorilor, kit-ul, tricoul, medaliile, pastele de după (unde mai puteai cere, doamnele erau foarte săritoare), mesele de la punctele de alimentare și de la finiș (unde și pentru ultimii au mai fost gustări), iar dacă credeți că-s eu mărinimoasă, am fost la un concurs în Elveția unde de 70 de franci n-am primit nici pe jumătate din atențiile și grija de la MPC.

👍 Dedicația lui Lucian Clinciu care, de-ar putea, ar fi peste tot în același timp 🙂 Într-o lume a organizării de echipă, la Zărnești organizarea e una de familie, o familie extinsă a oamenilor de munte de sub Crai.

Cert este că mulți dintre cei care nu au alergat, s-au oferit voluntari sau au venit pe traseu la încurajare, ori asta spune multe despre ce-a însemnat MPC-ul pentru alergarea montană căreia i-a dat startul în 2006.

Iar adevărul este că poate mai bine de jumătate din concurenți au participat din drag pentru această sărbătoare a alergării, fără să țină cont dacă (mai) sunt în formă sau că e prea din scurt vestea „că se ține”.

🙃 Cred că e prima dată când a existat un podium fizic. Pentru cei care n-ați mai fost la MPC, ei bine, Lucian a menținut această idee ca toată lumea să urce pe scenă (la categorie sunt strigați primii trei, apoi toți concurenții până la ultimul până se umple scena), iar cei mai buni să fie evidențiați prin premii/trofeele primite și nu neapărat prin treptele unui podium.

👎 N-am stat să inventariez ce-a lipsit, dar puteau fi niște becuri în băile de la sala de sport (într-una era întuneric și pe timpul zilei…); e drept că băile de acolo au multe alte lipsuri, dar nu imposibil de pus la punct: erau niște chestii depozitate pe acolo, zero cuiere, pentru duș erai expus oricui intra la toalete căci încăperea era comună etc. Le scriu cu speranța că vor fi puse la punct fiind totuși o sală de sport folosită și de elevi.

👎 Înțeleg perfect rațiunea din spatele maratonului premierii de după maratonul montan. Dar statul în sala Casei de Cultură cu orele nu prea e de ajutor după un efort sportiv (sau oi fi îmbătrânit eu…). Am ajuns acasă la miezul nopții cu genunchiul stâng blocat deși nu am simțit că aș avea vreo problemă nici în timpul cursei și nici imediat după.

Și nici vizionarea unui film de suflet pentru orice montaniard, așa cum e România Sălbatică (îl mai văzusem la cinema), în timp ce oamenii se foiesc pe ușă sau schimbă impresii după cursă, lucruri absolut normale. Dacă eram cu Miruna după mine, statul la premiere ar fi fost o super provocare despre răbdare și oboseală…

Și pentru că, repet, înțeleg rațiunea de a petrece timp împreună după concurs și a nu ne dispersa rapid spre altceva, ar fi mai de folos: activități scurte de 10-15 minute cu lumina aprinsă, interactive, ca oamenii să se și vadă, să discute, nu să se caute prin întuneric, să se mai alterneze statul jos cu ridicatul etc.

👎 Anunțarea datei concursului mai din vreme, nu doar cu trei săptămâni (veteranii știu de primul weekend din octombrie, însă iată că anul acesta a fost o excepție) și poate ceva mai multă comunicare în online (de exemplu, cineva a cerut gpx-ul în nenumărate comentarii și de-l aveam, i-l trimiteam, însă în 2015 am alergat fără ceas).

👉 Iar legat de comunitatea alergării montane, lucrurile merg în general înspre bine, se produce o maturizare sportivă cu tot mai mulți sponsori și antrenori implicați, cu o generație foarte tânără de copii care vine din urmă și are de umplut multe goluri (la fete, concurența sub 35 aproape că nu există), cu tot mai multe concursuri bine organizate, dar consider că mai e de lucrat la transparență, favoritisme, feedback, ipocrizie și alte lucruri care amintesc că suntem în Balcani 🙂 Și aș sublinia cunoaștere montană, dar aceasta nu poate fi impusă, e decizia fiecăruia, însă e tare trist ca cineva, după x concursuri, să nu aibă habar ce masiv se vede stânga-dreapta…

Dincolo de cifre, asta numesc eu o cursă bună

Ce mi-am propus: timp mai bun ca în 2015 adică sub 5h32, top 10 feminin, top 5 categorie. Concurența a fost destul de mare, ceea ce m-a bucurat pentru că îmi doream un concurs unde să văd cam pe unde mă mai clasez.

Ce mi-a reușit: locul 7 open și 3 la categorie, dar nu și îmbunătățirea timpului – aici cred că și traseul puțin mai lung a contribuit.

La câteva săptămâni am aceeași concluzie ca imediat după cursă: sunt mulțumită de cum am gestionat și alergat cursa. Ignorând pozițiile din top, timpul meu este foarte apropiat de cel al Marei și al lui Eniko, două alergătoare foarte bune, constante, cu rezultate de podium open în ultimii ani.

Nu mă simțeam deloc bine înainte de cursă, tot felul de probleme dându-mi târcoale și provocându-mi somn neliniștit și stare generală proastă. Dar MPC e MPC și dacă s-a întâmplat să pot fi prezentă, atunci musai să mă așez la start și să mă bucur de Crai, de alergare, de sentimentul lui Acasă, de compania unor oameni unul și unul ce ne-am reunit, de dragul MPC-ului, ca în vremurile bune/naive/romantice ale alergării montane.

În săptămâna dinaintea cursei m-am hidratat mai mult ca de obicei (eu fiind genul care poate sta și o zi fără apă…), am consumat mai mulți carbohidrați și am eliminat chestiile care nu-mi cad bine. La capitolul ultima alergare nu prea am fost inspirată, am văzut pe strava ce fel de antrenamente includ celelalte fete, dar nu m-am simțit în stare și am preferat să-mi păstrez energia.

Dimineața, l-am ascultat pe Radu, și am mâncat între 6 și 7. Cafea am băut puțină cât să mă ajute să bifez mersul la toaletă. Peste două ore, la start, aveam stomacul gol. Primul gel l-am luat prin Măgura.

La încălzirea propusă de Paula, super necesară pentru un start în viteză, simțeam cum mă iau cârceii la gambă după vreo doi kilometri, astfel că am cotit-o spre zona de start.

Am consumat în total patru geluri, un plic de izotonic dizolvat încă de la plecare, 1.5litri lichide, patru pastile masticabile cu săruri și vreo cinci-șase mini jeleuri din-acelea cu carbohidrați. Foarte puțin față de alte curse, dar așa mi-a reieșit din ascultarea corpului și mă bucur că nu am dat greș, ultra setea de la Făgăraș Rocks sau de la OCC fiind deja amintiri dubioase.

Nu știu cum de n-am scos timp mai bun ca în 2015 din moment ce consider că am alergat mult mai legat, mai fluent, am oprit doar în două puncte de alimentare cât să primesc apă, fără să mă uit la masa cu bunătățuri ca să nu mă tenteze. Cele 63 de poze de pe traseu au fost făcute din alergare sau cu oprire de o secundă.

M-am așezat prost la start, prea în spate, dar asta și pentru că am crezut că pentru locul doi open din 2015 voi fi chemată în față pe culoarul, covorul roșu, dedicat celor mai buni din istoria concursului. Nu s-a întâmplat.

Mi-ar fi prins bine să fiu în față, să nu trebuiască să depășesc pe zona aglomerată până în satul Măgura, să mă feresc de bețele multora (când ai 1.58 înălțime, ești țintit în zona superioară a corpului…), chestie consumatoare de energie. Puteam alerga ceva mai bine pe forestierul din Măgura, aici cred că am pierdut ceva minute, dar eram într-un reglaj continuu cu mine însămi.

N-am mers la randament maxim pe urcările spre Șaua Funduri sau spre Refugiul Diana, dar nici nu am slăbit ritmul. Acolo s-ar putea ceva mai bine.

Coborârile, cu excepția primei părți pe Valea Urzicii, au mers strună, cu un dram de adrenalină pe care mi l-am îngăduit de dragul alergării în sine. Îmi era dor de golirea minții și de concentrarea maximă în care simt că sunt una cu pădurea, când nu mă mai gândesc la nimic, ci doar la cât de spectaculos pot integra următorul pas în peisajul derulat rapid al potecii.

Am avut un singur episod cu cârcei, imediat după punctul de alimentare de la Plaiul Foii cum începe urcarea… bruscă! Și nu am fost singură, destui s-au poticnit acolo… După coborârea continuă din Șaua Funduri, picioarele au tot dreptul să se revolte; la mine coapsele au ținut să mă imobilizeze, pe rând, pentru niște minute bune. Durerea a fost cruntă, mai intensă ca orice am mai experimentat în vara asta…

De la Colții Chiliilor am călcat pedala și mi-am promis să nu mă las depășită. Știam că în spate sunt Miruna care a mers foarte bine și o vreme ne-am tot întrecut și Mihaela care are un ritm bun, constant și foarte mulți kilometri alergați.

Mereu mi se întâmplă să fiu depășită pe final și e destul de frustrant. Însă e absolut normal când antrenamentul nu e unul structurat, iar strategia mea de cursă e ceva de genul: plec tare, continui tare, o las mai moale când lovește durerea din dreapta, pauză când lovesc cârceii, încerc inutil să-mi recapăt ritmul spre final, dar mereu găsesc energie pentru un sprint progresiv pe ultimul kilometru.

Partea de care mă tem nu sunt cârceii sau durerea din dreapta, ci lipsa de energie și motivație din ultima treime a cursei. De data asta, am intervenit la timp și m-am autoîncurajat să nu-mi cedez, SĂ POT. Și am putut, pe final la intrarea în oraș am zărit-o pe Eniko, ori asta a echivalat cu o mică victorie: nu doar că mi-am găsit resurse, dar am și recuperat! Ori să-mi dovedesc mie că pot face asta e mai important ca prinderea unui podium la categorie (oricum, oricât ar suna de cinic, doar câștigătorul contează).

Am sprintat spre finiș cu multă bucurie, cu multă energie, cu inima plină de ziua minunată pe care o trăisem nu doar ca alergătoare, ci și ca iubitoare de munte, de oameni, de România. Așa cum le-am spus și altora:

simțeam atâta bucurie că, de s-ar fi putut întâmpla, ar fi izbucnit artificii și ar fi curs râuri de confetti din sufletul meu!

Și așa mi-aș dori să se încheie toate cursele, cu plenitudinea întregii ființe, nu doar cu satisfacția sportivă, atât de trecătoare.

Povestea din jurul Craiului

Cum multă lume a crezut, nu, nu am venit acasă special pentru Maratonul Pietrei Craiului. Sunt genul de om care se gândește la toate aspectele înainte de a-și urma inima. Dar tocmai pentru că sunt așa, uneori universul mă răsplătește cu aranjamente emoționale mai ceva ca o ikebana.

Când am auzit că se ține MPC, m-am bucurat pentru tradiția ce continuă, pentru cei care vor participa – niște norocoși! Nici n-am îndrăznit să sper că aș putea fi la start. Daar!

Vacanța Mirunei de toamnă de aici din Elveția, căci ea a început grădinița în august, număra trei săptămâni în octombrie. M-am gândit să mergem acasă, dar combinația de zboruri nu ne mulțumea. Apoi am observat că sunt zboruri și joia, nu doar marțea și sâmbăta. Prețurile foarte bune pentru timpul săptămânii m-au convins repede să iau biletele. 8 octombrie era in interval și m-am înscris cât am putut de repede și la MPC. Aveam nevoie să mă pun pe listă, să cred că o să alerg la MPC! Ca un făcut, și 14 octombrie urma să mă prindă acasă, când e hramul satului părinților mei, o sărbătoare la care am participat tot mai rar din cauza programului. Iar dacă vă spun că am reușit să ajung și în Făgăraș, să dorm pe creastă și să pășesc pe Dara, marea mea restanță, atunci veți înțelege că nu mă minunez degeaba de cum s-au potrivit lucrurile!

Și uite că joi, pe 6 octombrie, aterizam la București eu și Miruna. Ea bucurându-se de mini vacanța cu bunica, eu de o minivacanță singură la Brașov. Adică liber la munte și socializare, fără un copil de cinci ani în grijă – pentru câteva zile mi-am luat libertatea să mă simt bine cu aranjamentul ăsta 🙂

Pe 7 octombrie ajungeam în Brașov, iar pe seară, însoțită de Mike și Marius mergeam cu trenul la Zărnești să-mi ridic kitul și să ne revedem cu Monica și Ștefan, aflați deja acolo. Când ai cu cine să te întinzi la vorbă, emoțiile rămân pitite, iar în cazul meu nu e neapărat ceva rău, căci au obiceiul să mă consume înainte de cursa în sine. Am stat departe până și de prăjiturile făcute de bunica Monicăi și care arătau super bine, dar era un ultim efort cu alimentația (durerea din dreapta pare să fie în legătură cu ce-mi cade greu la fiere).

Seara am revenit acasă în Răcădău unde reușisem să împrăștii destul de multe lucruri prin apartamentul atât de gol. Mi-am pregătit echipamentul pentru concurs cu ceva efort de concentrare și m-am pus la somn, deși a fost încă o noapte dormită prost cu multe treziri. Alarma dimineții a fost ca o izbăvire.

Am mers spre Zărnești cu Dinu, Elena, Paula și Marius, cinci alergători fiecare din altă poveste, dar pentru care MPC are o aceeași puternică chemare. Pentru Elena e abia începutul și m-a făcut să-mi reamintesc cum eram și eu cândva.

Când ți-ai imaginat altfel startul…

Spre surprinderea mea, dimineața era foarte plăcută, nu friguroasă cum mă așteptam. După încălzirea cu Paula, am revenit în țarcul de start și acolo am regăsit-o pe Rose. Timpul a trecut repede. Am sărit peste etapa în care trebuia să iau un gel. Că așa sunt eu, mă iau cu vorba și concursul rămâne pe fundal.

start Maratonul Pietrei Craiului
Cu Paula și Rose – nu e prima oară când luăm startul împreună, dar e prima dată când ne facem selfie

Ar fi trebuit să merg mai în față, dar nu știu de ce, eram sigură că voi fi strigată pentru culoarul special. De când am ieșit a doua în 2015 mi-a intrat în cap că uite, data viitoare voi fi și eu strigată să alerg pe culoar.

Dacă citeam cu atenție regulamentul aș fi înțeles că doar câștigătorii open sunt chemați și cei de la categorii de la ultima cursă cu clasament, cea din 2018. Iar cu regulamentul știți cum e în România, mulți îl răsfoiesc, puțini îl citesc, iar aplicarea e adesea… subiectivă. Când am realizat că nu am număr „special”, am simțit amărăciune, nu neg. Mă amăgisem cumva în toți acești ani, contaminată de bucuria acelui loc doi, am rămas cu visul că în 2016 voi fi chemată pe covor (copilăresc, nu?!?), dar în 2016 Miruna se pregătea să vină pe lume și anii au trecut, apoi a venit și pandemia și restul îl știți. Această vară și acest ultim MPC m-au convins asupra a ceva atât de evident, dar atât de complex când realizezi: the winner takes it all. Punct.

start Maratonul Pietrei Craiului
Culoarul special

Noroc că motivațiile fiecăruia dintre noi sunt mult dincolo de a fi primul sau a fi chemat la defilare, însă realitatea este că doar primul contează. Sau cel mai tânăr, cel mai bătrân, ba chiar ultimul (sic!). Amărăciunea a mai fost dublată de ceva, i-am mărturisit atunci lui Rose, presentimentul puternic că acest MPC va fi ultimul pentru mine. L-am avut în toate aceste săptămâni de așteptare. Și nu pentru că nu voi mai alerga vreodată sau concursul nu va mai fi, ci pentru că anul sabatic pe care îl traversez acum nu se va mai repeta. Știu asta, simt asta. Vor fi altele la rând și poate e ok să fie așa. Iar viața mea e cu atât mai agitată cu cât mi-o doresc așezată.

Apoi mi-am adus aminte că tot gimnaziul am fost a doua după colega mea Valentina ce în liceu mi-a devenit și prietenă. Niciuna dintre noi n-am ajuns din premiante savante, nu am schimbat lumea, deși una a absolvit medicină și cealaltă matematică. Ba mai mult, ea de anul acesta nu mai e. Însă eu trăiesc și sunt fix în locul în care îmi doresc cel mai tare să fiu: la startul MPC.

Am aplaudat sincer pe cei ce au trecut pe culoar. Pe cei mai mulți dintre acești alergători îi admir de ani de zile, au rezultate foarte bune, sunt vizibili în comunitate și e o bucurie să fim la start împreună. N-am putut să nu observ că erau mulți nou veniți prin jur care nu auziseră de ei și comentau diverse, cu greu m-am abținut să nu le dau replica. Dar, în fine, sper că după un înconjur de Crai li s-a mai purificat caracterul.

Se numără? eu fug!

… total nepregătită. Acesta e defectul meu, când sunt acasă mă fură peisajul uman și nu mă mai concentrez la cursă. Până la intrarea pe poteca îngustă spre Măgura am avut destul timp să mă conectez la mine. Picioarele parcă se trezeau dintr-un vis lung. Pace-ul nu era prea grozav, se putea și mai bine, iar depășitul mergea greu pentru că încă era densitate mare de alergători – și trebuia să mă mai și feresc de bețele celor mai mulți. Abia așteptam să ajung sus în sat și să văd stâncăriile Prăpăstiilor și casele acelea pitorești din care voiam cândva ca una să fie a mea și să îmbătrânesc privind munții…

Pe poteca din pădure îmi recapăt energia și când trecem pe ulița aceea îngustă mărginită de sălcii ciuntite, mă invadează zeci de amintiri ale trecerii pe aici. Când această potecă va dispărea, Măgura nu va mai fi Măgura și din păcate, deja începe. Pe o porțiune gardul viu e înlocuit de sârme și stâlpi de metal, total nenatural și prea nou.

satul Magura Maratonul Pietrei Craiului
Măgura – un sat de poveste

Măgura – Șaua Funduri: un lung șir de urcări

Ieșim la drum și localnicii ne încurajează la aproape fiecare casă. Spre deosebire de cei din jurul Mont-Blanc-ului, aici oamenii (îmi) transmit mai mult. Curiozitatea, aprecierea, mirarea li se citesc pe chip atât de evident ca o carte pentru copii unde ilustrațiile înlocuiesc cuvintele. Știu că dacă ei deschid gura, o fac nu dintr-un automatism de încurajare sportivă, ci pentru că mă văd și ne văd așa cum suntem: niște nebuni de legat în „uniforma” de alergat! Ne admiră pentru ambiția cu care luăm totul în serios și se imaginează în locul nostru: dacă eram mai tânăr! Nu trece mult și mi-e clar: în locul unei cohorte de suporteri, prefer oricând spontaneitatea omului ieșit la poartă. Crescând la sat, știu cum e să ieși la șosea când trece nunta sau înmormântarea și cred că mi-ar fi plăcut la nebunie să văd procesiunea alergătorilor, atât de pestriță și de umană.

Un grup de tineri ni se alătură în afara concursului, cred că spusese Lucian ceva la prezentare. Primesc indicații de la cineva, un îndrumător, cum să țină pace-ul, cum să abordeze fiecare porțiune sus-jos. O vreme destul de lungă alergăm împreună căci nu pot să mă detașez de ei, nu am energie. Îmi place însă ce văd, ei sunt generația nouă, de aici poate vor crește campioni.

Nu alerg grozav, dar am un ritm constant. Primele fete deja nu se mai văd, încerc să nu mă mai gândesc la asta, ci să mă întreb ce am nevoie. N-am luat niciun gel până acum așa că e momentul. De ce să aștept să se termine energia?!? Căci oricât de multă mi-ar insufla peisajul, e nevoie și de combustibil pentru corp, nu doar pentru minte. Mi-aduc aminte și de shot-ul cu magneziu și îl iau și pe acela, mai bine îl car în corp decât în spate, poate chiar o să mă ajute cu cârceii

Nu știu câte fete am în față, minim cinci, iar Agnes trece pe lângă cu forțele proaspete ale tinereții și cu o alură care nu e foarte specifică alergătoarelor montane, dar asta nu înseamnă că nu o face foarte bine.

Urcarea abruptă de la capătul satului nu mi se mai pare așa cruntă ca în alte dăți. Ori merg prea încet ori experiența își spune cuvântul și urcările lungi din ultimele concursuri surclasează mental pantele scurte.

Nu știu exact când am început să alternez cu Miruna, ciclistă ca și Agnes, dar ambele mă pun pe gânduri: era bine să fi avut și eu bețele ce acum stau bine-merci în Elveția. Așa e când te împarți în două locuri, nu poți pleca cu toate după tine, selecția e tot mai strânsă de fiecare dată.

Pe porțiunea de iarbă pe curba de nivel mă mișc cam greu și cred că din spate vine Mihaela, i-am recunoscut bentița roșie la o uitătură prilejuită de o curbă. Cursa e însă la început și creasta Craiului ni se arată din plin. Încerc să mă concentrez la trasa stegulețelor înfipte prin iarba înaltă, dar nu o fac prea bine: iau o trântă de nu apuc să pricep ce s-a întâmplat și mă ridic din elanul ei cu o ușurință ce mă face să râd. Fir-ar! În următoarea secundă sunt iarăși în alergare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Porțiunea spre Șaua Joaca e una din preferatele mele, pe covorașul de iarbă picioarele se simt binecuvântate. Mă mobilizez să alerg mai cu zvâc pe zona lejeră până spre La Table și după.

Saua Joaca Maratonul Pietrei Craiului
Șaua Joaca – covorul verde

Îmi dau seama, deși nu simt deloc c-aș fi în vreo competiție cu ea, că Miruna recuperează pe urcări, iar eu o depășesc pe coborâri. Așa că mă las în voia plăcerii de-a alerga și ajung destul de rapid în punctul de alimentare de unde iau doar apă.

Prin poienile de sub Crai liniștea de octombrie s-a lăsat o dată cu coborârea ciobanilor. E bună brânza, dar parcă tot peisajul răsuflă ușurat, ca o casă după plecarea musafirilor.

stana din Grind Maratonul Pietrei Craiului
La stâna din Grind. Foto: Mihai Donea

Prin iarba înaltă încă neînmuiată de brumă, alergătorii trec ca niște feline ce-și traversează teritoriul, fiecare cu gândurile sale, silențios, iar eu sunt unul dintre ei. Ceea ce fac acum e așa de natural: pur și simplu alerg prin natură. Că am un număr de concurs prins la brâu devine o informație îndepărtată.

Nu mă uit la ceas să văd câți kilometri mai sunt sau alte cifre. Știu traseul, dar nu e asta, ci e un soi de siguranță că știu ce fac, am mai făcut asta, e instinctual. Nu trebuie să mă agit, totul decurge de la sine.

Sunt acasă, iar sentimentul e copleșitor de câte ori mâinile ating iarba sau trunchiul vreunui molid sau stâncile reci. Parcă reacționează ca o pisică ce toarce puțin mai tare la atingere. Știu că vibrația aceea subtilă e doar în mine și-n mintea mea și mă bucur că o pot trăi, că o pot avea. Sunt de-a dreptul euforică pe începutul urcării spre Șaua Funduri.

Eniko trece pe lângă și o încurajez. Nu știu dacă zic ceva și cu voce tare, dar simt asta din plin. E una dintre alergătoarele de la categoria mea de vârstă, dar mai mult de atât, e o alergătoare care merge pe munte, care face trasee, iar pentru asta o apreciez la fel de mult ca pentru perseverența cu care aleargă și se menține pe podiumuri de ani de zile.

Ieșim din pădure și căldura soarelui mă întâmpină ca un zid. Urcarea m-a cam obosit și ar fi prins bine o adiere de vânt. Îmi ia ceva timp să mă reglez termic și să-mi regăsesc ritmul. Ștefan e în fața mea și îmi dau seama că nu e ok dacă l-am ajuns din urmă. Îl depășesc fără să-l încurajez frenetic căci nici nu-mi găsesc cuvintele și îmi dau și seama că își va duce oricum lupta până la capăt ca de fiecare dată când îi e rău: și-a dorit atât de mult să vină la MPC!

spre Saua Funduri Maratonul Pietrei Craiului
Alergarea montană e și despre a negocia cu tine la fiecare pas, mai ales la deal. Poveștile ajunse la finiș sunt adevărate exemple de motivație indiferent de timpul sau locul obținute.

Șaua Funduri – Plaiul Foii: coborârea pentru care ai nevoie de CV montan

Urc bine, dar s-ar putea și mai bine și e frustrant că am constant acest sentiment. Dar ziua parcă are un ritm al ei și sunt pusă pe șine, nu pot să cotesc. Ajung în Șaua Funduri și inspir adânc aerul de pe creastă. Privesc în zare spre Iezer, spre Făgăraș, fac poze: nu, nu poți scoate muntele din mine nici la concursuri! Nu m-aș putea întoarce acasă știind că nu am oprit o clipă să-mi admir munții iubiți! Pentru niște minute în minus la final, pentru ce?!?

Mai e puțin de urcat spre vârful de unde începe coborârea. Sus e Ciprian Lolu, coordonatorul salvamontiștilor, cățelul său și mulți alți voluntari. Salut și intru în modul: de-acum, atenție maximă!

Sunt montate plase de siguranță, corzi, benzi. Băieții din fața mea se mișcă foarte greu și mai au și bețe, astfel că trebuie să prind un loc mai larg să trec de ei. Folosesc răgazul să mai fac câte o poză. Unele locuri sunt destul de expuse, iar pământul umed de pe calcarul alunecos din fire e problematic.

Amenajările sunt ok, dar cred că totuși sunt cam mult pentru un concurs de la noi, unde comunitatea nu e încă coaptă – dovada că cei mai mulți au descățărat încurcați evident de bețele ce erau un pericol și pentru cei din spate și la care nici nu se gândeau.

Valea Urzicii Maratonul Pietrei Craiului
Unde graba nu-și are locul decât dacă nu incomodezi pe alții. Cam ca civilizația 🙂

Cum mă eliberez puțin intru pe modul montan și mă mișc rapid. Îmi place la nebunie fluiditatea cu care îmi găsesc prizele, cu care mă țin de jnepeni sau pietre sau pământ. Salvamontiștii sunt peste tot, îl recunosc pe Dragoș și mai apoi pe un domn în vârstă ce era pe aici și în anii trecuți. Corzile și amenajările întrec orice așteptare, dar tot mai bine-ar fi de-am urca pe aici.

O ajung din urmă pe Miruna care e secondată de doi băieți, copilandri, par din grupul pornit din Măgura. Toți trei au bețe și, mai ales băieții, parcă tocmai au primit ace de tricotat… Locurile sunt expuse, nu vreau să-i zoresc suplimentar, iar ei nu simt că ar trebui să-mi facă loc, mai ales că nu sunt în competiție. Dar na, sunt tineri, ambițioși, o cunosc pe Miruna și sunt aici pentru ea. Miruna nu are de unde știi că sunt acolo în spate. E situația tipică în care nu știu să-mi văd interesul căci mă gândesc la toată lumea, dar decid pentru binele tuturor să rabd.

Valea Urzicii Maratonul Pietrei Craiului
Dacă tot stau după tineret, fac și câte o poză. Se văd corzile pe o parte, plasele de siguranță pe de alta.
floare de colt Maratonul Pietrei Craiului
Una dintre Florile de colț ce ne-au ieșit în cale. Una era chiar pe o stâncă pe care am descățărat-o.

Situația continuă minute bune până mă ajung doi băieți, destul de mari cât să-i simt în „cârcă”. Le spun să-și facă ei loc că eu nu reușesc și da, în niciun minut ei depășesc și mă strecor și eu după. Am zărit-o și pe Eniko la un moment dat, avea ceva avans, dar nu mult. Sunt în spatele Mirunei și, cum e un pic de lărgime, îmi face loc să trec și apreciez fair-play-ul la cineva așa tânăr.

Dau drumul picioarelor mai ales că zona asigurată cu corzi s-a terminat. Alerg pe grohotișuri și mă simt atât de bine, nimic nu doare, toate mișcările se leagă. Pe plat e monotonie, aici totul e interactiv, tot corpul e implicat, micile urcări își au energie din coborâri și fiecare pas e gândit cu o secundă înainte. Corpul uman e minunat, iar alergarea aceasta e mai aproape de ființa noastră primitivă ca orice altceva.

Valea Urzicii Maratonul Pietrei Craiului
Liber la alergare!

Ajung acolo unde Eniko și Eni au murit. Recunosc micul monument din lemn de pe marginea hăului, mă opresc o secundă să fac o poză, iar un salvamontist aflat acolo, lângă perete, îmi arată clopoțeii de pe stâncă – „îi puteți suna!” spune el și fac un pas în lateral, îi ating când pe unul, când pe celălalt, cling-urile sunt așa cristaline că ochii mi se umplu instant de lacrimi.

in memoriam Maratonul Pietrei Craiului

Continui pe bâjbâite coborârea unui mic prag și a rădăcinilor și îmi ia ceva vreme să-mi calmez plânsul cu sughițuri ce-mi zguduie pieptul, coastele cu totul. Gândul că ei n-au mai continuat, că au rămas acolo sus pentru totdeauna, că pentru oricare dintre noi va exista un moment când vom păși în afara traseului… acest gând se simte altfel acolo decât aici pe scaun în fața tastaturii.

Alerg pentru că trăiesc și pentru că în aceste momente sunt mai aproape de ființa mea decât în orice alt moment. De la plâns la recunoștință e cât ai sări peste o rădăcină. Și sar. Euforia mă cuprinde până mă apropii de adrenalină. Atât cât pot eu și asta e tot ce contează. Drumeții de pe traseu mă încurajează sincer, îmi fac loc, iar eu salut și mulțumesc de fiecare dată cu aceeași apreciere. Muntele și oamenii sunt într-o armonie desăvârșită azi.

Fac poze prin locurile iconice ale Craiului, Cerdacul Stanciului sau Marele Grohotiș, și savurez din plin această minunată zi de toamnă. Sunt în lumea mea și alternez alergarea nebună cu momentele când încetinesc pentru a-mi desfăta privirile. Apoi, pe coborârea spre Șpirlea mă dezlănțui, căci știu peisajul pădurii, dar și tehnicitatea pe rădăcini. Prind viteză și totul e ca într-un joc pe calculator. Trec pe lângă refugiu fără să opresc și reiau „jocul” și mai jos, unde panta e și mai abruptă, iar poteca nu se mai cunoaște, fiecare își alege ce trasă vrea.

Opresc la voluntarii cu apa de lângă pârâu. Mai aveam ceva, completez, iau un gel. Reiau alergarea cu același aplomb, dar aproape de forestierul spre Plaiul Foii începe să mă doară în dreapta și încetinesc de nevoie. Folosesc acest timp ca să iau pastile de sare, să mestec un jeleu, să-mi prind părul. Asta e, nu-i bai, sunt obișnuită cu problemele mele ca și cu bucuriile mele. Toate vin și mă încearcă, culmea, la fel de copleșitoare.

Spirlea Maratonul Pietrei Craiului
Am pozat de multe ori acest fag. E felul meu de-a-mi lua la revedere de la acest colț de Crai

Îmi revin cât de cât și alerg destul de tare spre Plaiul Foii. Cumva, nu-mi vine să cred că se apropie Diana, că am trecut de jumătatea concursului, iar eu sunt așa… fresh. Nu îmi e foame, sete, nu doare nimic semnificativ. Ligamentele inghinale afectate după OCC și care au continuat să doară, nu dau niciun semn acum. Mi-e puțin cald, dar încerc să nu dau atenție acestui mic detaliu.

Plaiul Foii – Diana – Zărnești: bomboana de pe muntele de colivă

La Plaiul Foii observ că punctul de alimentare e mai la interior, dar o masă cu pahare e afară, la stradă. Cristi îmi face poze, salut lumea, beau un pahar și repornesc. Mai am apă în flask, chiar și puțin izotonic din care am băut periodic câte o gură două.

Plaiul Foii Maratonul Pietrei Craiului
Plaiul Foii. Foto: Cristi/Viorel Micu

Modificarea traseului e binevenită, în loc să alergăm pe asfalt mai mult de un kilometru, poate doi, pornim imediat spre poienile de sub munte. Prima e mică și răcoroasă, plină cu brândușe, iar poteca se zărește urcând brusc printr-un crâng. Zăresc profilul unui alergător ce pare blocat și într-un minut aveam să pățesc același lucru: cârcelul de la coapsa stângă a dat tonul. Piciorul s-a blocat atât de brusc și de dureros, încât profitând că nu era nimeni aproape, am scos un văitat veritabil: aaauuu!

spre Diana Maratonul Pietrei Craiului
Pragul cârceilor: într-un loc așa frumos, cu potecă pitorească și brândușe…

Chinul s-a lăsat greu dus căci s-a mutat, simetric, la coapsa dreaptă. Dar și eu știu remediul: masaj, stretching, mișcare continuă, ferească sfântul să te așezi! În timp ce mă târam de la o rădăcină la alta, deloc demn, dar eroic, și următorii alergători se poticneau brusc. Pff! Cineva a pus cruce locului ăstuia!

După ce mi-am revenit, frica de cârcei se lasă greu dusă, astfel că alergatul e ca pe ouă: dacă te oprești, crapă, dacă apeși prea tare, crapă. Într-o poiană mai mare e Mike cu copiii, dar nu încetinesc căci orice variație cheamă înapoi cârceii. V-am zis, doar, totul e ca pe ouă.

Crisparea dispare când ajung la marea poiană de sub urcarea la Diana. Brândușe, soare, mesteceni. Muntele Țaga de vizavi arată minunat în culorile toamnei. E așa de frumos și nu aș vrea să se termine. Îmi reamintesc că sunt într-un concurs și nu e suficient să urc rapid, trebuie să simt că trag din greu. Încerc, dar nu-mi prea reușește, însă ritmul e constant și înseamnă și asta ceva.

spre Refugiul Diana Maratonul Pietrei Craiului
Prin pădurea Dianei, înainte să se facă și mai abrupt

O vreme urc singură prin pădure, apoi dau de un grup de băieți veseli, schimb câteva impresii cu Adi și Andrei, țin pasul cu ei o vreme și, spre final, îi depășesc.

Pe zona care ocolește spre dreapta, un grup de voluntari face mare hărmălaie, care chiar ajută la moral și stoarce ceva energie din buzunarele minții. Îl recunosc pe Dani care-mi face și niște poze faine.

Diana Maratonul Pietrei Craiului
Bucurie că mai e un pic, da chiar un pic! Foto: Dani Florea

Urcușul final are ceva sadic: o mică coborâre pe o scară, o potecă moale de pământ, ca apoi un suiș stâncos, scurt, să te scuture de orice înfumurare că ai dat gata Diana. E o adevărată eliberare să pășesc printre pinii de pe mica creastă, să văd alți voluntari zâmbitori, energizați parcă de izbânda noastră, iar Gabriel îmi întinde o cola. O refuz nu pentru că nu mi-ar plăcea, dar în acel moment ceva acidulat ar fi prea mult: urmează o coborâre, iar durerea mea din dreapta e alimentată de orice balonează. La final, aveam să beau o cola 🙂

Maratonul Pietrei Craiului
Izbândăăă! Foto: Gabriel Cojan.

Trec pe lângă Refugiul Diana unde un drumeț se făcea comod. Era liniște, iar coborârea începe imediat după. Acum e acum: urmează acea parte de final unde sunt depășită la aproape orice concurs, la OCC chiar masiv aș spune, unde energia îmi scade, motivația la fel, unde durerile se adună. Oare va fi diferit azi? Oare pot fi altă Claudie? Oare pot trăi și eu ambiția câștigătoarelor ce luptă până la final?

Îmi lovesc cvadricepșii cu palmele și îmi aud vorbele: hai că poți! ce naiba! sigur poți! azi e o zi minunată, ești acasă, sufletul tău e ca o pasăre liberă, lasă aripile să fie aripi, fă din mâini aripi! hai, hai, hai! știi poteca asta, știi toate potecile, ești una cu pădurea, cu muntele ăsta, cu pământul ăsta! Nu ai nevoie de nimic extra, nu apă, nu gel, nu antrenament, nu ai nevoie de nimic în afară de tine!

Îmi întind mâinile ca pe aripi, ca într-un balet, îmi fixez privirea în lungul potecii și parcă mă așez la o linie imaginară de start: picioarele parcă nu mi-au fost niciodată mai ușoare ca acum pe final de cursă.

Mai sunt șase, șapte kilometri, se pot întâmpla multe, dar nu-mi pasă, eu gonesc pe coborârea de la Diana, destul e tehnică, cu tot felul de praguri și rădăcini, și îmbrățișez fiecare obstacol. Îmi aleg trasa printre copaci astfel încât să-i ating. Dau de un singur alergător, de Alex, pe care-l depășesc puțin mirată.

Ies la Colții Chiliilor și alerg cu ceva mai multă atenție pe iarbă, căci cele mai multe trânte mi le-am luat pe un astfel de teren. Florile de Lumânărica pământului sunt tot acolo ca dintotdeauna. La punctul de alimentare salut, dar nu opresc, căci nu am nevoie de nimic. Alergarea pe drumul forestier impune un ritm constant și doar feritul nămolului mai variază mișcarea. Înainte sau înapoi nu mai e nimeni, dar dacă fac cârcei sau mă doare în dreapta, sigur vor apărea și fetele. Nu, gândul ăsta nu e deloc potrivit! Dă-i mai departe!

Și alerg, reintru în transă, una cu mesteceni și brândușe. Noua variantă părăsește drumul și intră în dreapta lui pe o potecă ce pare de curând degajată. E foarte faină, mai puțin alergabilă ca drumul, dar ca un tunel prin lăstăriș. Poteca intersectează pe rând ieșirea de pe Padina Hotarului sau de pe Valea Crăpăturii. Dedic măcar o secundă feluritelor amintiri de pe aici. Sar peste obstacole fără să-mi pese de cum voi ateriza cu toate că experiența îmi calculează de la sine fiecare pas, dar mă simt ca un copil care nu întrevede pericole și poate de-aici și zâmbetul continuu de pe chipul meu.

În piscul de unde se vede Zărneștiul, îmi vine să opresc o clipă ca să-mi iau la revedere de la munte, de la ziua de azi. De-aici încolo întoarcerea la oameni, la socializare se va produce mai rapid decât aș vrea, ca o teleportare: acum sunt singură pe potecă, auzind doar lăcuste activate de soare, iar imediat după voi fi înconjurată de oameni, de muzică.

Dar nu m-am oprit, ba chiar m-am pus pe fugă. Care e diferită de alergare. Fuga e instinctivă. Am privit înapoi și m-am asigurat: azi chiar poate fi acea zi în care nu vei fi depășită pe ultimii kilometri. Și am dat frâu liber picioarelor și am fugit spre finiș cu un amestec interesant de adrenalină, bucurie, mulțumire. Că pot și eu face asta, că am resurse să mă mobilizez. Pe final, aproape de asfalt, am zărit-o pe Eniko. Prea departe să o prind până la finiș, poate dacă alergam cu trei pe mie, dar oricum nu voiam să o întrec, faptul că am ajuns-o cât s-o zăresc era mai mult decât suficient. Când o cursă e suficient de lungă, realizezi că nu te întreci cu alții, ci cu tine.

Am intrat în oraș și oamenii de pe margine încurajau, unii mai mult, alții mai puțin sau deloc, își vedeau de treburi și mi s-a părut foarte ok să fie așa. Sinceritatea e o pasăre rară, prefer un singur om care aplaudă implicat decât un ropot de aplauze mecanice. Tot auzeam hai, Miruna! dar cum nimeni nu era în spate, că a trebuit să mă uit după prea multe astfel de apelative, mi-am dat seama că asemănarea e de vină: amândouă suntem minione, brunete și purtăm bluze albe. Și-o diferență de aproape 20 de ani dar care nu se vede din alergare. Deocamdată.

Sosirea: începutul maratonului socializării

Scurta urcare spre poarta de finiș a fost cât să domolească iureșul interior, să declanșeze eliberarea, recunoștința. Asta am simțit cel mai mult, mulțumirea că am avut o zi grozavă, o cursă bună, care s-a legat emoțional și fizic, că muntele a arătat superb, că am putut să absorb energia pozitivă din jur. Misha mă anunță a treia la categorie și la un calcul simplu, sunt a șaptea la general. Înaintea mea, fete una și una, ori asta spune tot. Nu-mi puteam dori mai mult.

finis in Zarnesti Maratonul Pietrei Craiului
Bucurie. Foto: Cornelia

Cornelia mi-a făcut super poze la sosire, la fel și Monica. Paula a ajuns a doua, eu o anticipasem prima. Adriana a câștigat, dar și Vio a făcut o cursă grozavă, dovada că la categoria mea de vârstă încă se aleargă competitiv.

bucuria de la finis Maratonul Pietrei Craiului
Foto: Monica

După, urmează răsfățul cu plăcinte cu mere. Și multe altele căci masa e plină. Spre deosebire de Făgăraș Rocks unde mi-a fost rău sau de OCC unde nu eram acasă, acum pot mânca, bea, iar energia e suficientă pentru o după-amiază de schimbat impresii.

placinte Maratonul Pietrei Craiului
Papa bun – mulțumim!

Nu o să povestesc despre orele cu soare și stat la vorbă cu toată lumea, dar a fost așa de bine că am putut s-o țin așa toată ziua, că a fost TIMP. Recunosc că să am o zi cu totul și totul doar pentru mine, mi-a prins bine.

Pe seară ne-am retras spre Casa de cultură, unde, ca în fiecare an, avea să se întâmple festivitatea de premiere și înmânarea medaliilor tuturor celor care au ajuns la finiș. Socializarea a continuat în cercuri restrânse impuse de întunericul din sală (sic!). M-am bucurat să fiu acolo. E altceva ca atunci când văd pozele de podium pe facebook (chiar așa, ar trebui să răresc obiceiul de a urmări cursele la care nu iau startul…, nu e sănătos!).

podium Maratonul Pietrei Craiului
Podium la categoria 40-49 cu Viorica, Eniko și eu. Foto: Paula

Timpul a trecut și repede și ușor, drept e că târziu în noapte când am coborât în Răcădău (mulțumesc Dinu!), aveam genunchiul stâng blocat și o mare temere că escapada în Făgăraș de-a doua zi s-ar putea anula.

Epilog

Încă mai simt că acest MPC a fost ultimul pentru mine. Și nu simt vreo amărăciune, dimpotrivă, am încheiat frumos acest capitol – cel mai frumos dintre cele patru ediții alergate. Prea mult sau prea puțin, nu mai contează. La fel și prezența mea în comunitatea alergării montane va fi tot mai rară. Sper ca măcar un concurs pe an să fie acasă și voi continua să scriu despre, căci nu pot altfel. Dar, ca și până acum, va conta doar pentru mine și prietenii apropiați. Și poate pentru câțiva entuziasmați aflați la începuturi.

A doua zi m-am trezit prea devreme, la opt. O cafea și un film m-au convins că nu vreau să mă găsească febra musculară pe canapea. Am coborât, de probă, la magazinul din cartier: când stai în Răcădău și blocul e în pantă, scările sunt incluse. Două ore mai târziu mă aflam cu Mike în mașină spre Breaza. Genunchiul trecuse testul. Nici că se putea un epilog mai bun pentru MPC: din Crai în Făgăraș la un somn pe creastă și la o întâlnire cu Dara. Căci dincolo de împlinirea unei intense alergări solitare e serenitatea unui drumeții cu cea mai bună prietenă.

medalie trofeu Maratonul Pietrei Craiului
Câte medalii, atâtea amintiri de suflet de la concursurile montane (începând cu 2010)

2 Comentarii

  • Un jurnal lung cam cat MPC-ul. Si la fel de frumos. O sa mai curga ceva apa pe Rin pana o sa iasa asa jurnale sensibile de la cursele din Alpi 😀

    • Mie îmi spui?!? La partea cu Rinul mă refer…
      Iar jurnalul a ieșit cât a vrut el, știu când mă apuc, dar nu și când termin 😀 A fost scris mai la cald, dar am mai așteptat poze. Mai sunt de venit, dar asta e, îl mai redistribui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *