Mirajul Bernina – o evadare în doi

În ultimele veri am reușit să ne bucurăm de câte o mini vacanță în doi, iar dacă anul trecut am fost în umbra Matterhorn-ului și sub vraja ghețarului Gornergrat, anul acesta am ales tot un patrumiar și un ghețar să ne desfete privirile – Bernina.

Vremea nu se anunța prea grozavă, am luat cazarea doar cu o zi înainte, iar traseele erau… orientative. Până la urmă am avut noroc și „singurul loc din Alpi unde plouă” s-a dovedit însorit, astfel că a fost timp pentru puțin din toate: două trasee de via ferrata, una la peste 3000m chiar, drumeții și, desigur, nu puteam pleca fără o alergare. Cei câțiva pași pe ghețar mi-au împlinit un vis, modest în felul său, dar sincer și plin de semnificații personale.

*

🙏🏼 Cu multe mulțumirii bunicii care a avut-o pe Miruna în grijă 🤗

N-o să fie un jurnal prea lung din motiv de timp, că deh, m-a ajuns și pe mine această realitate a omului cu job (și încă mă bucur că asta e cauza pentru care n-am la fel de mult timp!), însă momente interesante sau în care zâmbetul mi-a cam întins obrajii au fost destule și ar fi păcat să nu le trec pe răboj.

După publicare: a ieșit și lung și plin de poze și asta după ce am redus la sânge selecția, mai ales la capitolul floricele (sic!).

Prin Alpii Retici, Andrei și Claudia

Pe hartă, lucrurile au arătat ca mai sus. Am stat la Berninahaus, foarte aproape de Pasul Bernina. Zona e în cantonul Graubünden (germ.) sau Rhaetia (latină, de unde și numele Alpilor de aici, Alpii Retici de la Rhaetian/Rätischen).

• Vineri, 19 iulie 2024
• Traseu: via ferrata La Resgia, aflat la șosea imediat după Pontresina
• Date: 4.5km, 350m+, 2h20min, strava 

• Sâmbătă, 20 iulie
• Traseu: 1. via ferrata Piz Trovat (3146m), cu start și sosire la stația de telecabină Diavolezza. 2. Un circuit până în zona ghețarului.
• Date: 5.5km, 500m+, 4.5h, strava

• Traseu: plimbare alergăcioasă din Pontresina până la Bernina Suot, cu trecere pe la Cascada Bernina
• Date: 10km, 300m+, 2h, strava

• Duminică, 21 iulie
• Traseu: alergare în jurul lacului Bianco, în apropierea Pasului Bernina (2330m)
• Date: 9.5km, 200m+, 1.5h, strava

Info. Nu sunt genul care să dea recomandări legate de cazări, mai ales în Elveția unde prețurile fac parte din „farmec”, dar ar fi util dacă atunci când căutați una, aceasta oferă și carduri pentru transportul în zonă. Eu una am fost plăcut surprinsă de cadoul primit de la Berninahaus, pentru că includea un drum zilnic cu telecabina Diavolezza și oricâte cu autobuzul sau celebrul tren RhB.

Bonus, Berninahaus are și mic dejun inclus în cazare, mâncăruri exclusiv locale (am testat capuns, un fel de sarmale în frunză de sfeclă elvețiană, mangold), iar camerele sunt cât se poate de rustice pentru un han datând de la 1515.

Zona e celebră și pentru trenul care o traversează, Bernina Express, ce face parte din rețeaua Rhätische Bahn, (RhB), o rețea impresionantă de căi ferate ce urcă și coboară munții atunci când nu trece prin tuneluri sau pe viaducte impresionante, motiv pentru care are secțiuni incluse în Unesco.

VF La Resgia: ce e greu… se poate ocoli 🙂

Ca să nu ajungem prea repede la cazare și ca să facem totuși ceva înainte de ploaie, am mers pe mâna lui Andrei și propunerea lui pentru o via ferrata ușoară, aflată la șosea și pe lângă care, în mod inedit, curge o cascadă.

Recunosc că aveam emoții după ce am citit descrierea, că ar avea un pas mai ciudățel, dar care se putea ocoli. Îmi place mie genul ăsta de cocoț ultra asigurat, dar să nu intru totuși în tremureli din prima zi (că mușchi am doar de afișat, forță ioc…).

Mi-a plăcut să fiu din nou aproape de stâncă, iar pașii s-au legat chiar dacă lipsa acestui gen de mișcare se simte imediat în articulații. Ajunși la locul problematic, era vorba de o traversare de vâlcel pe un singur cablu, evident că a pornit Andrei primul. După ceva bâțâieli, mi-a dat ok-ul să merg pe varianta ușoară și ieeei! abia atunci m-am relaxat și am realizat că încordarea din mușchi fusese de fapt stres. De unde se vede că toate de la cap se trag.

Am ieșit sus o dată cu primii picuri de ploaie și ne-am liniștit cât de cât cu venirea furtunii, era totuși fără fulgere și tunete, chestie care nu vrei să se întâmple când ești… pe perete.

Fiind prima via ferrata din Elveția pe care o parcurg și având în minte și parcurgerea celei de pe Piz Trovat, pot spune că amenajările sunt în tipicul stil elvețian: totul îngrijit, nou, neruginit. Făcute să poată fi parcurse și de copii de la o anumită înălțime, dar lăsând totuși la alegerea fiecăruia dacă folosește treapta de metal sau priza stâncii.

Piz Trovat, o via ferrata de neratat: la 3000m, cu vedere la ghețar

Să urcăm acolo sus la Diavolezza (2973m) și să facem ce s-o găsi de făcut, asta a fost singurul meu plan, motivul pentru care am ales destinația cu totul. Pentru că în zonă se organizează un maraton de alergare montană și se traversează ghețarul de două ori, mi-a fost clar că e o zonă în care accesul la ghețar nu e unul greoi sau periculos. Dar fiind totuși ghețar, am zis să începem ziua cu singura via ferrata din zonă.

VF Piz Trovat este de fapt o 2 în 1, cu o rută de dificultate medie (nivel K2-3) și una foarte dificilă (K5-6), startul fiind comun, iar undeva după jumătate făcându-se separarea.

Traseul e de tip circuit cu plecare de la stația de telecabină Diavolezza (2978m), urcă pe vârful Piz Trovat (3146m) pe o față sud-vestică, cu vedere la vârful Bernina, și retragerea pe o coborâtură pe pietre și zăpadă pe care ți-o dorești cu siguranță topită. Noi am prins-o așa și-așa, cât să simțim spiritul locului.

Spre deosebire de ziua precedentă, emoțiile erau inexistente, îmi reamintisem cum se face, iar peisajul mă acaparase oricum cu totul: oricât ai privi ghețarii, nu îi poți cuprinde, de parcă ar conține o enigmă ce se reinventează continuu…

Apropierea de intrarea în traseu face o trecere lină de la potecă la pășit exclusiv pe cataroaie. Baza traseului pare foarte friabilă, dar odată începută cățărarea stânca e curată și amenajările gândite pentru siguranță, dar și plăcerea mișcării – doar e Elveția și aici sus.

Nu pot spune că am simțit vreun suflu greu dată fiind altitudinea sau vreun sentiment aiurea când priveam în jos, deși, spre deosebire de alte locuri, aici josul însemna mai mult decât un hău: un fluviu nemișcat de gheață.

Traseul în sine e foarte plăcut și antrenant, zonele susținute de perete vertical fiind la întrecere cu cele unde prizele naturale erau majoritare. Am avut și noroc că soarele nu trecuse încă de muchie, astfel că temperatura a fost perfectă. În astfel de zone lumina reflectată te transpiră instant, mai ales dacă ești în plin efort.

Ne-am mișcat repede, astfel că am prins și alte echipe pe traseu, în special una tată-fiu de 12 ani, pe care i-am sfătuit să nu se grăbească, că putem aștepta. Tatăl era de acord cu mine, dar mi-a mărturisit sus că i-a fost puțin frică cu „viteza” fiului ce nu pricepea defel „langsam, langsam”. Însă era mândru că urcaseră cu bine și am profitat de socializare pentru a ne face reciproc poze.

Coborârea cere atenție, limba de zăpadă pe care am coborât având și o porțiune foarte lungă ce asigura alunecarea în abis pentru prea multe… secunde. Din fericire, fiind în plin soare, zăpada era topită și asta cumva mi-a dat siguranța că nu prea ai cum aluneca pe ea (talpa intra bine, aveam oricum și snowline-uri de backup). Apoi a urmat o zonă tehnică, pe pietroaie, unde se cere de asemenea atenție.

Reajunși la cabană mai era destul timp pentru mini circuitul la ghețar. Traseele sunt marcate, iar potecile vizibile, însă cu un sentiment de foarte… schimbătoare. Aici entuziasmul mă luase pe dinainte, deja mă gândeam că poate și traversăm (văzusem multe grupuri toată ziua, iar ghizii era într-un dute-vino vizibil).

Andrei e ceva mai moderat de felul său și avea și dreptate: nu știu nimic despre mersul pe ghețar. Însă, în apărarea mea, crevasele nu păreau largi, iar zăpada ultimei ierni era destul de topită cât să vezi clar starea terenului. Dar, până la urmă, nu voiam mare lucru decât să pășesc de pe limba de pietrișuri de pe marginea (rimaye) pe gheață, să văd o crevasă de aproape și poate să ajung până la prima limbă de pietrișuri (morenă).

E foarte interesant cât de măcinat arată totul în apropierea gheții, ultimul mal de pietriș fiind foarte friabil. Apoi a venit momentul când chiar, țopăind de o piatră pe alta, ca să nu ne udăm, am ajuns pe gheață. Sentimentul e pământesc și totodată de pe altă planetă. Dacă pe munții mari omul e un pitic, pe ghețar e un fluturaș care trăiește doar o zi. Și totul e incredibil de efemer, ce azi arată într-un fel, mâine va fi poate de nerecunoscut.

Mi-am împlinit visul meu simplu? Cu siguranță, da. Îmi doresc mai mult? Da. Aproape 100% mă voi înscrie la anul la maratonul Bernina Gletcher Marathon. Iar noul vis nu e nici el prea îndrăzneț, vreau să traversez ici-colo câte un ghețar, să mă simt pietricică în spațiul acela incredibil.

Am reurcat la cabană și ne-am luat o binemeritată pauză. Poate că n-am mers mulți kilometri, dar tot terenul acela tehnic te face să simți altfel distanța. Apoi, vârfurile de peste 3000 și ghețarii te îmbie la privit. Cu orele. Fără limită de timp. Și nu ne grăbeam nicăieri, de coborât tot cu telecabina ne hotărâsem să o facem (nu doar pentru că aveam cardurile pentru gratuitate, dar când poți menaja genunchii, e prima alegere).

Vine și aventura… când ieși la o bere

După o așa zi plină, ne-am zis că ar merge o bere în Pontresina. Astfel că am luat trenul din stația vizavi de hotel, că era și păcat să nu mergem cu RhB-ul. Am dat o tură prin oraș, ne-am comandat pe lângă berile locale și două pizza destul de interesante (a mea avea carne de cerb și ciuperci de piatră, a lui Andrei avea nuci), iar la final, ne-am îndreptat agale spre stația de tren.

Eram pe modul dolce far niente când, am realizat cu uimire, că ultimul tren nu e la ora 20 seara, ci la 8 dimineața. Singurul autobuz trecea peste o oră și jumătate, iar google ne-a estimat 6km de mers pe șosea. Am râs ce-am mai râs de situație și ne-am pus la drum.

Norocul nostru că, deși purtam blugi, încălțările erau de mers pe munte, astfel că am înlocuit șoseaua cu forestierele și potecile, iar mersul… cu alergatul. De-aia e bine să fii alergător, că nu se știe când te poți folosi de priceperea asta: nici nu te sperie 10km și nici nu poți lăsa o porțiune plată nealergată.

Cu ocazia asta am vizitat și cascada fără să dăm de turiști; cu excepția unui singur nene, nu ne-am întâlnit cu nimeni și să ne înțelegem, nu se întunecase. Una peste alta, a fost o experiență tare faină în doi.

Nu puteam să plec fără o alergare: Lago Bianco

Pentru duminică aveam plănuită alergarea de rămas bun, mai ales că la prânz era anunțată ploaie. De comun acord ni s-a părut că ocolul Lacului Bianco e suficient pentru amândoi, fără diferență de nivel semnificativă și sigur cu peisaje faine.

Am lăsat mașina în parcarea cu plată și am pornit mai întâi spre pas, să vedem și priveliștea de acolo, trecând și pe la câteva lacuri fără nume, micuțe, ca mai apoi să coborâm la marele lac, unul de baraj, alimentat de ploi, de topirea zăpezii, dar probabil și de ghețarul de deasupra.

De data asta n-am avut parte de peripeții, doar de frumusețe, căci apele extrem de curate și malurile pline de flori fac întotdeauna casă bună cu potecile fără gunoaie, lucru care în Elveția e valabil și acolo unde e turism. E drept, noi am prins zile destul de libere, sigur începutul lui august e altă poveste (pe întâi e Ziua Elveției și se transformă mai mereu în weekend prelungit).