[Jurnal în mișcare 03’26] astenie cu… fulgi

astenie de primăvara flori mov in zapada

Parcă nu era suficient că sufăr de astenie de primăvară cronică, dar iarna care nu știe să plece și primăvara care se face că vine se iau la întrecere cu răbdarea mea. De obicei, astenia mă lovea la vremea ninsorilor din corcoduș, nu a fulgilor, sub soarele brusc arzător și nu sub cel cu dinți…

Martie a început bine, dar a devenit pe parcurs un fel de test fizic și psihic, frustrant deopotrivă. Așteptam de pildă topirea zăpezii să reiau turele pe munte, dar a nins mai mult ca în decembrie. Sau câteva grade în plus ca să nu mai alerg cu mănuși. Știu că e ceva ce ține de clima locului și de activitățile preferate, dar sunt totuși patru luni de iarnă. Ce se simt până la os.

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 02’26] Februarie, luna de rezervă

luna de rezervă jurnal februarie miscare

Februarie e luna promisiunilor, căci indiferent de cum a decurs ianuarie, încă nu e târziu să planific anul. E luna de rezervă, fără pretenții, în care tot ce se întâmplă e ca un bonus. Concursurile scurte m-au ținut în priză, schiul de tură mi-a dat doza de munte de care am mereu nevoie, iar ultimele alergări s-au simțit ca startul oficial al sezonului.

Februarie e și luna mirajelor. Simți primăvara în jur, dar iarna e la orizont. E despre a nu te minți, ca Baba Dochia. E despre realismul dorințelor. Un nou prag de vârstă se apropie și asta mă face mai responsabilă. Pentru orice vreau trebuie să muncesc mai mult ca până acum. Încă mă afectează că am pornit de foarte de jos cu toate, că oricât aș recupera, sunt cine sunt: o evadată.

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 01’26] Început pestriț

început pestriț de an simbolistica

2026 a început pestriț, nehotărât, cu activități diverse dar niciuna definitorie. Continui și în acest an seria de jurnale lunare, tradiție începută din 2022, și pe care o mențin din mai multe considerente: caracter memorialistic, exercițiu de scris, auto motivare.

Sunt jurnale în mișcare pentru că viața cam asta înseamnă, nu neapărat sport, deși sportul pare dominant în cazul meu. Eu nu-mi pot imagina omul modern fără un hobby și, în contra balans cu petrecerea tot mai digitală a timpului, fără un hobby care să-l mențină în contact cu natura.

Și, pentru că întâi de toate mă observ pe mine, ieșitul pe ușă e un leac aproape universal pentru orice problemă care persistă: sănătate, stres de orice fel, lipsă de idei, prea multă muncă, prea multe ecrane, singurătate etc.

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 11’25] Aniversări și primele ninsori

alergare Valea Rinului

Cu excepția mea, în noiembrie le aniversez pe toate: copila, soțul, relația, blogul. Încă învăț să mă bucur de fiecare aniversare, să prețuiesc mai conștient ce am. E luna în care nu plecăm pe nicăieri, în care se simte liniștea, mai ales cea emoțională, dinaintea sărbătorilor. E luna în care îmi permit să n-am niciun plan sportiv, în care devin mofturoasă și fug de primele ninsori, de potecile alunecoase, refugiindu-mă pe lunca însorită. Noiembrie e despre adaptarea la mirosul iernii, ultimele drumeții uscate, dar și despre mobilizări pe final de an: ce mai pot drege înainte de-a accepta că a mai trecut unul?!?

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 10’25] Povești de voluntar

alergare voluntar Valea Rinului

Octombrie a fost jumătate despre România, jumătate despre revenirea la viața din Elveția, ploaia și oboseala fiind numitorul comun. Copacii parcă s-au colorat pe furiș, nopțile s-au dovedit insomniace, zilele dornice de moțăit. O toamnă pe repede-nainte! Să fiu voluntar la cursa locală a fost singurul punct de pe listă. M-am lăsat descurajată de vreme, de zilele întregi sub ceață, depresive fără efort, dar și faptul că urmează monotona „iarnă” de pe Valea Rinului, până în martie, dacă nu, chiar aprilie. Cert e că atunci când n-am parte de destul munte, se simte din plin…

...citește mai departe ↑