Centrul copilăriei mele. Locul preferat de joacă. Primul loc de dus musafirii, la fântână-n deal. (Al doilea fiind cimitirul, pe dos). Dacă fântâna ar avea grai, s-ar lăuda cu perioada de glorie când copiii se întreceau cu joaca în jurul ei, porcii alergau vara să se scalde, iar vacile făceau coadă la adăpat. Fântâna a avut mereu Nucul, deși mai sunt alți doi lângă, însă doar el, Nucu ăl Mare, cu câteva rădăcini pe jumătate afară, a stat umăr la umăr cu acoperișul ei, parcă ocrotind-o, într-o simbioză perfectă: ea cu apa, el cu umbra. Iar dacă toți ai bătrâni din mahala s-au dus, iar noi nepoții avem fire albe deja, n-ar trebui să mă mire că și copacii copilăriei mor…
*
Pentru satul meu natal, Tehomir, e nevoie de curs de introducere în ale orientării în spațiu. Oltenia de la vest de Jiu e oricum un loc inedit, nici ca la Caracalul de la Olt, dar nici ca la Severin, unde începe Banatul. Despre în deal și-n vale care-s diferite de la deal și la vale, am scris mai de mult, tare demult, în 2014, când am primit o fotografie cu fântâna de la o vecină și m-a luat inspirația.
În acest aprilie, am avut un adevărat șoc să văd nucul căzut…
N-a fost dată să revin acasă și să nu mă duc măcar până la fântână, asta dacă nu am ieșit la o alergare pe deal, iar dacă fântâna îmi amintea de joaca în apă, nisip, spălat frunze, decorat cu flori etc., pentru nuc aveam rezervată o aceeași singură impresie dintotdeauna: că-i un uriaș de când lumea, că se va înfunda fântâna, că va aluneca dealul și el tot acolo va fi. Inabordabil, de neclintit.

Chiar dacă în ultimii zece ani, dacă nu mai bine, locurile s-au schimbat foarte mult, natura cotropind potecile neumblate, poienile necosite, nepăscute, terenurile nearate. Mărăcinii, salcâmii, pălămizile rezistă mai bine secetei de peste vară și n-au prădători. Nimeni nu le consumă, nimeni nu le taie.
În mintea mea, harta copilăriei a continuat să se suprapună peste realitatea unui sat unde nu se mai cresc animale, unde oamenii nu mai colindă dealurile. Și e incredibilă puterea memoriei.
Așa că eu, cea care mai trec din an în Paști, revăd ce mi-a fost dor să văd, căci ce este… nu pot schimba.
Iar acum am găsit un ciot uscat, frânt, de creanga căruia nu o să se mai dea huța ca maimuța vreun copil. Am găsit un uriaș prăbușit, căci toate se năruie într-o zi, nu când suntem noi pregătiți, ci atunci când le vine clipa.
Când a îmbătrânit în așa hal? Ce l-a slăbit? Ce l-a durut?
Nu voi știi niciodată, n-am fost acolo, nu pot spune care-a fost ultimul an în care-a mai făcut nuci sau când am adunat vreuna; am plecat de prea mult timp, acesta-i adevărul.

N-am încheiere pentru această frântură de poveste. Tristă, pentru că era „nucul meu”. Normală, pentru că așa merg lucrurile, doar colind atâtea păduri, atâția munți și știu că până și pietrele se macină, și cele mai falnice stânci se fisură, dapăi copacii…
Din toate câte-am văzut și simțit când am fost în România, cu o lună în urmă, imaginea fântânii rămasă fără nuc nu mi-a dat pace. Ceva din univers s-a descompletat.
Am realizat, odată cu frângerea nucului, că nu-i va lua nimeni locul. Nici la propriu, la poalele râpei de nisip, unde doar pluțile și salcâmii răzbesc, nici la figurat, în mintea mea, în amintirile mele.
Așa cum nici alți copii nu se vor mai juca în vălăie, iar părinții nu-i vor certa, alerga, pedepsi, de frica posibilelor răceli sau, pur și simplu, pentru că au fost trimiși cu treabă și s-au luat cu joaca, și nimeni nu avea vreme de înțeles…
Așa cum și firicelul de apă, tot mai anemic, va seca poate într-o zi, vâna de apă dintre straturile de humă și cele de nisip nemaiavând putere să ajungă sub râpa noastră; apropierea carierelor de cărbune a afectat pânza freatică de suprafață și apa e, în fiecare vară, tot mai puțină în tot satul.
Dar atâta timp cât m-or ține picioarele, cât voi continua să copilăresc, o să-mi revăd și fântâna și ciotul, chiar de vor fi ruine, chiar dacă va fi o adevărată aventură să răzbesc printre plante, toate neprietenoase, cu spini, de parcă s-au vorbit să închidă capitolul pentru oameni. Iar acum că nici nucul nu le va mai umbri…


Ah, ştiu ce spui, şi eu m-am ataşat de arbori bătrâni pe care i-am văzut apoi răpuşi, dar mai rău, de mâna omului.
Uite că aveai un copac al tău, ar trebui să-mi dai o poză mai veche (ai?), să încerc să-l desenez.
Am trecut prin toata copilaria mea cand am citit aceste randuri, deoarece am avut si eu parte de un peisqaj asemanator.
Ce frumoase amintiri !