Centrul copilăriei mele. Locul preferat de joacă. Primul loc de dus musafirii, la fântână-n deal. (Al doilea fiind cimitirul, pe dos). Dacă fântâna ar avea grai, s-ar lăuda cu perioada de glorie când copiii se întreceau cu joaca în jurul ei, porcii alergau vara să se scalde, iar vacile făceau coadă la adăpat. Fântâna a avut mereu Nucul, deși mai sunt alți doi lângă, însă doar el, Nucu ăl Mare, cu câteva rădăcini pe jumătate afară, a stat umăr la umăr cu acoperișul ei, parcă ocrotind-o, într-o simbioză perfectă: ea cu apa, el cu umbra. Iar dacă toți ai bătrâni din mahala s-au dus, iar noi nepoții avem fire albe deja, n-ar trebui să mă mire că și copacii copilăriei mor…
*
Pentru satul meu natal, Tehomir, e nevoie de curs de introducere în ale orientării în spațiu. Oltenia de la vest de Jiu e oricum un loc inedit, nici ca la Caracalul de la Olt, dar nici ca la Severin, unde începe Banatul. Despre în deal și-n vale care-s diferite de la deal și la vale, am scris mai de mult, tare demult, în 2014, când am primit o fotografie cu fântâna de la o vecină și m-a luat inspirația.
În acest aprilie, am avut un adevărat șoc să văd nucul căzut…
N-a fost dată să revin acasă și să nu mă duc măcar până la fântână, asta dacă nu am ieșit la o alergare pe deal, iar dacă fântâna îmi amintea de joaca în apă, nisip, spălat frunze, decorat cu flori etc., pentru nuc aveam rezervată o aceeași singură impresie dintotdeauna: că-i un uriaș de când lumea, că se va înfunda fântâna, că va aluneca dealul și el tot acolo va fi. Inabordabil, de neclintit.
Chiar dacă în ultimii zece ani, dacă nu mai bine, locurile s-au schimbat foarte mult, natura cotropind potecile neumblate, poienile necosite, nepăscute, terenurile nearate. Mărăcinii, salcâmii, pălămizile rezistă mai bine secetei de peste vară și n-au prădători. Nimeni nu le consumă, nimeni nu le taie.
În mintea mea, harta copilăriei a continuat să se suprapună peste realitatea unui sat unde nu se mai cresc animale, unde oamenii nu mai colindă dealurile. Și e incredibilă puterea memoriei.
Așa că eu, cea care mai trec din an în Paști, revăd ce mi-a fost dor să văd, căci ce este… nu pot schimba.
Iar acum am găsit un ciot uscat, frânt, de creanga căruia nu o să se mai dea huța ca maimuța vreun copil. Am găsit un uriaș prăbușit, căci toate se năruie într-o zi, nu când suntem noi pregătiți, ci atunci când le vine clipa.
Când a îmbătrânit în așa hal? Ce l-a slăbit? Ce l-a durut?
Nu voi știi niciodată, n-am fost acolo, nu pot spune care-a fost ultimul an în care-a mai făcut nuci sau când am adunat vreuna; am plecat de prea mult timp, acesta-i adevărul.
N-am încheiere pentru această frântură de poveste. Tristă, pentru că era „nucul meu”. Normală, pentru că așa merg lucrurile, doar colind atâtea păduri, atâția munți și știu că până și pietrele se macină, și cele mai falnice stânci se fisură, dapăi copacii…
Din toate câte-am văzut și simțit când am fost în România, cu o lună în urmă, imaginea fântânii rămasă fără nuc nu mi-a dat pace. Ceva din univers s-a descompletat.
Am realizat, odată cu frângerea nucului, că nu-i va lua nimeni locul. Nici la propriu, la poalele râpei de nisip, unde doar pluțile și salcâmii răzbesc, nici la figurat, în mintea mea, în amintirile mele.
Așa cum nici alți copii nu se vor mai juca în vălăie, iar părinții nu-i vor certa, alerga, pedepsi, de frica posibilelor răceli sau, pur și simplu, pentru că au fost trimiși cu treabă și s-au luat cu joaca, și nimeni nu avea vreme de înțeles…
Așa cum și firicelul de apă, tot mai anemic, va seca poate într-o zi, vâna de apă dintre straturile de humă și cele de nisip nemaiavând putere să ajungă sub râpa noastră; apropierea carierelor de cărbune a afectat pânza freatică de suprafață și apa e, în fiecare vară, tot mai puțină în tot satul.
Dar atâta timp cât m-or ține picioarele, cât voi continua să copilăresc, o să-mi revăd și fântâna și ciotul, chiar de vor fi ruine, chiar dacă va fi o adevărată aventură să răzbesc printre plante, toate neprietenoase, cu spini, de parcă s-au vorbit să închidă capitolul pentru oameni. Iar acum că nici nucul nu le va mai umbri…
Ah, ştiu ce spui, şi eu m-am ataşat de arbori bătrâni pe care i-am văzut apoi răpuşi, dar mai rău, de mâna omului.
Uite că aveai un copac al tău, ar trebui să-mi dai o poză mai veche (ai?), să încerc să-l desenez.
N-am… Nucul a fost dintotdeauna prea mare pentru cuprins cu totul și nici loc de privit din perspectivă, într-o parte livada cu meri, în alta salcâmi, în alta dealul cu tufișurile lui. Acum douăzeci de ani ar fi fost altceva, dar pe atunci nu aveam aparat foto.
Pentru că în ultimii ani am trecut mereu fugitiv, imaginea lui e tot cea din copilărie. Din păcate, nu pot desena ca tine…
Am trecut prin toata copilaria mea cand am citit aceste randuri, deoarece am avut si eu parte de un peisqaj asemanator.
Ce frumoase amintiri !
Mulți din generațiile noastre au avut, ori am locuit la țară, ori ne-am petrecut vacanțele la bunici. La mine a fost cu primii 12 ani integral la țară, iar până la 18 cu vacanțe integral, cu fiecare weekend și, adesea, și in timpul săptămânii, după școală.
Deși aveam multe lipsuri și un univers limitat, imaginația și dragostea pentru natură au compensat.
Si din pacate nu sunt doar copacii care dispar. Cu declinul demografic actual este doar o problema de timp ca sate intregi sa inceteze sa mai existe. Ne place sau nu, lumea in care am trait si copilarit noi acum 30-40 de ani cam inceteaza sa mai existe.
Iar declinul demografic merge mână în mână cu schimbarea peisajului. Într-un sat fără copii, fără nevoia de lapte (cum era pe vremea mea, nu lipsea vaca din gospodărie), locurile ajung de nerecunoscut…
Radacinile sunt puternice si impresionante! Felicitari pentru evocarea lor. Cu stima MG.
Mi-ai rascolit amintirile… Acum sunt in vizita la tara la soacra mea, unde noul a luat locul vechiului, caci casa veche a fost inlocuita cu o casa noua, dar pentru mine tot cea veche e in suflet. Dar inca nu am ajuns la locul unde am copilarit eu. Am emotii caci acolo casa e cea veche si presimt ca o sa am niste senzatii cam cum bine le-ai descris tu aici. E trist…
Știu ce spui, la fel am simțit când ai mei au înlocuit prispa de lemn cu beton. Oarecum e normal să se întâmple așa, e foarte greu să mai găsești meșteri, să refaci sau să menții arhitectura veche. Pe de altă parte însă nu e doar nostalgia noastră după spațiul copilăriei, casele vechi cu odăile lor mici dar eficiente, prispele, podurile etc., ci unii dintre noi realizează valoarea pe care o aveau, frumusețea, a felului cum oglindeau povestea vieții satului și suferim după înlocuirea rapidă cu materiale care nu se încadrează în peisaj, beton, plastic, etc, și care, culmea, nu au ajutat la o viață mai comodă, mai tihnită.
Zona de echilibru e oricum subțire, viața la sat a fost dintotdeauna grea și suferințele oamenilor mascate de următoarea muncă de făcut. Mereu ceva de făcut, mereu la mila vremii, mereu fără bani și încercând să strângi orice resursă posibilă, plângând în pumni după orice pierdere, mică, dar semnificativă…
Acum poate că oamenii trăiesc mai bine, dar și mai superficial. Majoritatea nu are niciun fel de preocupări intelectuale sau meșteșugărești, iar muncile pământului au fost înlocuite de timp la tv sau pe telefoane.
Cam pe oricine întrebi, vechiul e urât, e semn de sărăcie.
Iar legătura cu natura… inexistentă. (asta mă întristează cel mai tare…)
Foarte aproape de Tehomir, peste niște dealuri, era și satul bunicilor mei, Găleșoaia. Acest sat a fost ras de pe fața pământului prin anii 90, pentru exploatarea de cărbune. Citind ceea ce ai scris tu, am retrăit cu durere dispariția unei lumi irepetabile, distrugerea totală a unei comunități valoroase din care s-au salvat doar o casă din lemn, un cuptor de olărit și o moară, aflate acum la Muzeul Astra din Sibiu… sunt fabuloase, dacă mai ajungi vreodată acolo merită să le vezi! Din păcate, cred că suntem ultima generație care vibrează în rezonanță cu această lume stinsă, atât de profundă, de armonioasă și de autentică, duioasă și imperfectă. Mă bucur mult că lumea asta mai trăiește și prin tine! Mulțumesc!
Și satul Știucani și o parte din Miculești (vecin cu Tehomirul) au fost complet demolate, sau mai bine zis, înghițite de halta de steril. În afară de niște salarii plătite câtorva generații care vor avea pensie, nu cred că a meritat cărbunele scos de acolo (nu de bună calitate, tehnologii de extracție vechi, lipsa investiții etc.).
Sunt convinsă că nu s-a salvat mai nimic de pe acolo, mulți din sat numesc portul popular „trențe”, dacă nu e la tv sau pe ecran, în viața reală nu se pune…
După Revoluție, toți oamenii valoroși s-au retras din zonă, majoritatea au fost detașați cu forța, dar cât au stat au încercat să schimbe, să lumineze populația, însă nu prea s-a reușit, părerea mea. În față „Bună ziua, dom Profesor!”, în spate bârfă și lipsă de respect… Acum nivelul intelectual e atât de jos (cu facultăți „absolvite” la Herculane și Tg Jiu…), încât educația nu are cum să se propage. Nici cea a exemplului personal și nici cea formală.
Personal, probabil am prins cea mai interesantă perioadă:
– oameni care mai povesteau cum a fost dinainte să vină comuniștii, rușii, – cum a fost sub comuniști,
– cum au fost promovați oameni pe criteriul „care-i mai al dracului!”,
– 9 ani de comunism (a fost suficient ca să pricep frica sătenilor, sclavia și munca la Colectiv, sărăcirea și exploatarea continuă fără scrupule, furatul pentru supraviețuire, crescutul copiilor…),
– viața de după Revoluție, cu șmecherii de rigoare dar și
– inadaptații, generații născute în comunism care nu au înțeles că gata, nu mai dă statul serviciu, apartament etc., trebuie ca fiecare să ia decizii…
– viața de după 95 când am decis că trebuie să plec de acolo și tot ce trebuie să fac e să învăț carte, era singura cale, căci satul și Motru au devenit instant un loc unde doar banii și relațiile contau, iar revolta lipsea cu desăvârșirea. Toată lumea fierbea, dar accepta tacit, ba chiar admira descurcăreții.
Ce a fost profund acolo în sat a supraviețuit ca formă de rezistență pe vremea comunismului (probabil singurul lucru bun de pe atunci), dar după 89 a fost repede spulberat de plecarea oamenilor de valoare, de apariția turcismelor, a chinezăriilor, de programele tv tot mai proaste, iar desăvârșirea a adus-o telefonul.
În copilărie, când citeam tot ce prindeam, deși ai mei aveau puține cărți și alea de propagandă, nu mi-aș fi imaginat că accesul la lumea întreagă o să aducă prostirea și nu iluminarea…