Fântâna a rămas fără copii. Iar acum, și fără nuc
Centrul copilăriei mele. Locul preferat de joacă. Primul loc de dus musafirii, la fântână-n deal. (Al doilea fiind cimitirul, pe dos). Dacă fântâna ar avea grai, s-ar lăuda cu perioada de glorie când copiii se întreceau cu joaca în jurul ei, porcii alergau vara să se scalde, iar vacile făceau coadă la adăpat. Fântâna a avut mereu Nucul, deși mai sunt alți doi lângă, însă doar el, Nucu ăl Mare, cu câteva rădăcini pe jumătate afară, a stat umăr la umăr cu acoperișul ei, parcă ocrotind-o, într-o simbioză perfectă: ea cu apa, el cu umbra. Iar dacă toți ai bătrâni din mahala s-au dus, iar noi nepoții avem fire albe deja, n-ar trebui să mă mire că și copacii copilăriei mor…
