De când stăm la Brașov, Cozia înseamnă departe. Mi s-a făcut dor din când în când, recunosc, dar nu cât să pun țara la cale. Întâmplarea a făcut ca Miruna să vrea la București la bunica, noi să o ascultăm și chiar să o lăsăm la bunica pentru prima dată, iar apoi să începem un concediu în doi. Andrei propune o revenire în Cozia pe unde a umblat de multe ori prin tinerețe (sic!) și îl cooptăm și pe Andrei T., care nu mai fusese. Traseul îl alegem la fața locului și va fi o combinație de marcaj turistic și de bălăureală, cât să surprindem frumusețea și sălbăticia unui munte mic, dar cu personalitate și cu mai multe prăpăstii decât se întrevăd de pe Valea Oltului.
Duminică, 6 septembrie 2020, Masivul Cozia
În drumeție: Claudia & Andrei P. & Andrei T.
Traseul: Mănăstirea Turnu – bandă roșie BR – intrarea pe Muchia Scorțaru, traseul marcat + continuare pe traseu nemarcat – Refugiul Turneanu – BR- Cabana Cozia – bandă albastră BA – Mănăstirea Stânișoara – Mănăstirea Turnu.
Date traseu: 18-19km, 1500m+, 7h30m (din care pauze cumulate 1h30min), strava, harta (caracter orientativ):
Info: Cozia este un munte spectaculos, având multe zone prăpăstioase și solicitant, cu o diferență de nivel deloc de neglijat dacă nu ai condiție fizică și încălțări potrivite. Urcările și coborârile sunt abrupte și continue (mai puțin potecile ce înconjoară muntele pe la poale, excepție făcând Muchia Turneanu care e abruptă încă de la M. Turnu și cele din zona de „gol alpin” care sunt plăcute și… scurte).
Ture anterioare în diverse combinații și anotimpuri:
- ianuarie 2010, 2 zile, Muchia Scorțaru (nemarcat) – Cabana Cozia – Muchia Turneanu
- iulie 2010, 2 zile, Muchia Vlădesei – Cabana Cozia, Poarta de Piatră – Muchia Scorțaru
- aprilie 2011, Poiana La Mușețelul – Cascada Gardului și retur
- aprilie 2015, Muchia Scorțaru (nemarcat) – Muchia Vlădesei (întocmai ca tura de față, dar fără rătăciri că am consultat jurnalul)
Din București plecăm cu soarele răsărind în retrovizoare, iar spre Brașov vom reveni cu el apunând în lunetă. La mijloc, vom trăi o zi plină, dar tihnită, fără grabă. Traseul începe de pe drumul din fața Mănăstirii Turnu (unde lăsăm și mașinile parcate) și după primele două-trei serpentine mai înfipte, liniștea dimineții de duminică se lasă peste peisajul pre tomnatic, ducându-ne adesea cu gândul la culorile ce vor cuprinde generos pădurea la început de octombrie.
Părăsim drumul ce duce spre Mănăstirea Stânișoara și facem stânga pe poteca îngustă și abruptă marcată cu bandă roșie. Peisajul se schimbă brusc și sălbăticia se ascunde în lumea copacilor tot mai scunzi printre care stâncării de tot felul intrigă ochiul iscoditor. E ceva din stâncăriile sudice ale Măcinului, ceva din arididatea unei insule grecești, e însoritul Cozia, locul unde munte nu înseamnă neapărat răcoare, cel puțin nu spre miazăzi, unde poți face setea privind… Oltul.
Mi-am amintit fără probleme „intrarea” pe muchie deși un anume copac nu mai e. Iar de acolo înainte am ținut la liber profilul culmii, uneori stâncoasă, alteori cu arbuști mărăcinoși sau, dimpotrivă, copaci rari, fotogenici. Cam orice obstacol l-am depășit pe stânga, mai ales eu care n-am insistat să cațăr tot ce era de cățărat, deși Andrei insista că traseul e pe muchie, nu pe sub muchie. Am mai deschis și jurnalul vechi pe telefon ca să citesc indicațiile scrise atunci cu dedicație pentru mine cea de acum. Ca de obicei, dar mai ales pe vremea aceea, voind să nu divulg mură-n gură, am preferat descrieri mai ample prin care să te poți… pierde.
Îmi place foarte mult partea aceasta a muntelui, între poale și platou, cu vegetația mixtă, cu foioase versus pini, cu stepă uscată versus iarbă abundentă, cu pâlcuri de mesteceni, dar și cu jungla potecuțelor de animale în care sfârșești iremediabil după ce culmea își pierde profilul și panta se uniformizează. Cu aplicația de la Munții Noștri pornită, Andrei ne ține direcția spre stânga, dar când cărarea devine foarte umblată și urma e de urs, schimbăm puțin sensul că n-am vrea să-l deranjăm la bârlog. Mai urcăm o vreme și revenim la ideea cu stânga strecurându-ne prin poienițe mici și umede printre molizi, dând într-un final de marcaj. De trei ori am fost pe aici și de trei ori de-aș reveni, ieșirea de pe Muchia Scorțaru rămâne unică de fiecare dată.
De aici încolo vom urma doar marcajele turistice, fără probleme de orientare, dar cu interes pentru identificarea altor locuri interesante din abruptul masivului.
Pe la cabană nu e foarte multă agitație, câteva mașini, câțiva oameni ce se fâțâie pe potecile din apropiere fără un scop anume, un singur grup stricând liniștea – fac un grătar la fundul mașinii și nesuferitul bucătarul-șef are o boxă portabilă. Noroc că i se defectează atât de des încât îi mai trimit și eu un gând rău, poate ajută (sic!). Am analizat puțin cum se vede Făgărașul (iar a doua zi voi privi dinspre Făgăraș spre Cozia). Apoi am intrat să cumpăr apă și o cola (având cel mai la îndemâna masca) și ne-am continuat drumul în căutarea unui loc bun de pauză la umbră și, evident, în liniște. Îți lasă totuși un gust amar cum e suficient să fie un măr stricat ca să tulbure atmosfera… De ce ascultă unii oameni muzică tare pe munte nu voi putea înțelege niciodată!
Pe coborârea (foarte abruptă aproape integral!) am întâlnit câteva grupuri, în unele dintre ele zâmbetul lipsind… Cum să le răspunzi la întrebarea „cât mai e?” când erau cam palizi la față?!? Și nu vorbesc de oameni echipați, ci de oameni cu un băț în mână și un pulover legat la brâu și care, de-or fi avut o sticlă de apă, sigur au aruncat-o după golire, că nu cred că au pornit la drum pe un traseu anunțat de cca 4h doar cu… aer. Andrei îmi repetă că sunt cârcotașă și că e treaba selecției naturale, dar pe de altă parte știm cu toții că aceste exemplare o scot cumva la capăt, sunt ca știrul din grădină, îl tai, îl smulgi, crește ca vai de el și tot produce minim o sămânță pentru la anul.
De toți și de toate uit când ieșim în poienița de deasupra mănăstirii și găsim mure. Hai să mâncăm! îndemn și băieții cu gândul că turiștii de weekend or fi ras tufele de mai jos, dar de unde! am mâncat pe săturate, cu pumnul. Până chiar am simțit că mi s-a umplut stomacul, lucru neîntâmplat din copilăria pe dealuri cu vitele la păscut.
Ajunși la mașină am descoperit că praful a invadat toate fibrele și picioarele arată ca la prășit de porumb… prășit manual, nemecanizat. Mă simt grozav să le scot la aerisit în sandale, astfel că puțin pământ tatuat pe glezne devine acceptabil. Simt că m-am cam dezobișnuit de munți călduroși și prăfoși, adaptarea la răcoarea Brașovului are iată și dezavantaje, am început să fug de căldură. Cum degeaba trecui la Olt că nu mă pot spăla, profit de vremurile ce le trăim, pun masca și intru în benzinărie să iau câte o înghețată. Nu știu de ce, poate de la mască, poate de la codițe, poate de la starea de bine de la finalul turei, dar mă simt invizibil de fericită așa… neobservată 🙂
Am vazut prima poza de sus si intr-o secunda m-am gandit „arata ca stanca aia de la Cozia!” Trebuie sa il anunt pe sotul meu ca a avut dreptate. Chiar stiu pe de rost fiecare piatra de pe munte 🙂
P.S: Iti citesc blogul de ceva vreme dar niciodata nu am comentat. Iti ador postarile.
Mulțumesc pentru comentariu, Cristina, apreciez „curajul” 🙂
Mi se întâmplă și mie adesea să recunosc muntele după profilul unei stânci, uneori nu foarte emblematică. Culmea, îmi iese și pentru munții unde nu am ajuns încă, dar tot răsfoind albumele altora…
Ba mi s-a întâmplat să ghicesc muntele doar după o selecție de flori în care nu apăreau elemente de peisaj, dar combinația mi-a dezvăluit locația 🙂