[Cozia] Muchia Scorțaru, de fiecare dată altfel

Cozia. Scortaru - Vladesei

Uneori din „fă-mi o poză pentru blog”, rămâi cu o amintire (și o senzație) de suflet…

De când stăm la Brașov, Cozia înseamnă departe. Mi s-a făcut dor din când în când, recunosc, dar nu cât să pun țara la cale. Întâmplarea a făcut ca Miruna să vrea la București la bunica, noi să o ascultăm și chiar să o lăsăm la bunica pentru prima dată, iar apoi să începem un concediu în doi. Andrei propune o revenire în Cozia pe unde a umblat de multe ori prin tinerețe (sic!) și îl cooptăm și pe Andrei T., care nu mai fusese. Traseul îl alegem la fața locului și va fi o combinație de marcaj turistic și de bălăureală, cât să surprindem frumusețea și sălbăticia unui munte mic, dar cu personalitate și cu mai multe prăpăstii decât se întrevăd de pe Valea Oltului.

harta cozia scortaru vladeasa [Cozia] Muchia Scorțaru, de fiecare dată altfel

Chiar dacă pe hărți apar și alte poteci înafara celor marcate oficial turistic, e mai bine să nu le urmați dacă nu sunteți însoțiti de cineva care a mai fost sau nu aveți un track gps al unei ture deja efectuate

Duminică, 6 septembrie 2020, Masivul Cozia
În drumeție: Claudia & Andrei P. & Andrei T.
Traseul: Mănăstirea Turnu – bandă roșie BR – intrarea pe Muchia Scorțaru, traseul marcat + continuare pe traseu nemarcat – Refugiul Turneanu – BR- Cabana Cozia – bandă albastră BA – Mănăstirea Stânișoara – Mănăstirea Turnu.
Date traseu: 18-19km, 1500m+, 7h30m (din care pauze cumulate 1h30min), strava, harta (caracter orientativ):

Info: Cozia este un munte spectaculos, având multe zone prăpăstioase și solicitant, cu o diferență de nivel deloc de neglijat dacă nu ai condiție fizică și încălțări potrivite. Urcările și coborârile sunt abrupte și continue (mai puțin potecile ce înconjoară muntele pe la poale, excepție făcând Muchia Turneanu care e abruptă încă de la M. Turnu și cele din zona de „gol alpin” care sunt plăcute și… scurte).

Ture anterioare în diverse combinații și anotimpuri:

Cozia meetsun 2010 2020 [Cozia] Muchia Scorțaru, de fiecare dată altfel

Zâmbeam mai mult când eram mai tânără…

Din București plecăm cu soarele răsărind în retrovizoare, iar spre Brașov vom reveni cu el apunând în lunetă. La mijloc, vom trăi o zi plină, dar tihnită, fără grabă. Traseul începe de pe drumul din fața Mănăstirii Turnu (unde lăsăm și mașinile parcate) și după primele două-trei serpentine mai înfipte, liniștea dimineții de duminică se lasă peste peisajul pre tomnatic, ducându-ne adesea cu gândul la culorile ce vor cuprinde generos pădurea la început de octombrie.

Cozia. Scortaru - Vladesei

Încălzirea se face până la Troiță, pe unde drumul lat nu înseamnă neapărat și… plat

Părăsim drumul ce duce spre Mănăstirea Stânișoara și facem stânga pe poteca îngustă și abruptă marcată cu bandă roșie. Peisajul se schimbă brusc și sălbăticia se ascunde în lumea copacilor tot mai scunzi printre care stâncării de tot felul intrigă ochiul iscoditor. E ceva din stâncăriile sudice ale Măcinului, ceva din arididatea unei insule grecești, e însoritul Cozia, locul unde munte nu înseamnă neapărat răcoare, cel puțin nu spre miazăzi, unde poți face setea privind… Oltul.

Mi-am amintit fără probleme „intrarea” pe muchie deși un anume copac nu mai e. Iar de acolo înainte am ținut la liber profilul culmii, uneori stâncoasă, alteori cu arbuști mărăcinoși sau, dimpotrivă, copaci rari, fotogenici. Cam orice obstacol l-am depășit pe stânga, mai ales eu care n-am insistat să cațăr tot ce era de cățărat, deși Andrei insista că traseul e pe muchie, nu pe sub muchie. Am mai deschis și jurnalul vechi pe telefon ca să citesc indicațiile scrise atunci cu dedicație pentru mine cea de acum. Ca de obicei, dar mai ales pe vremea aceea, voind să nu divulg mură-n gură, am preferat descrieri mai ample prin care să te poți… pierde.

Cozia. Scortaru - Vladesei

Primele stâncării de pe Muchia Scorțaru de unde peisajul ni se deschide la picioare

Cozia. Scortaru - Vladesei

Urcând pe Muchia Scorțaru, foto: Andrei T. 

Cozia. Scortaru - Vladesei

Părinți „liberi”. Foto: Andrei T.

Cozia. Scortaru - Vladesei

Clima face ca speciile de stejar, dar și teii și alți arbori să se chircească. Iar unele stâncării să ne oblige la ocolit pe stânga.

Cozia. Scortaru - Vladesei

Potecile ocolitoare sunt ori evidente ori „marcate”, însă nu peste tot la fel vizibil

Cozia. Scortaru - Vladesei

Locurile de belvedere sunt dese și vor fi spectaculoase în culorile toamnei

Cozia. Scortaru - Vladesei

Încă un calup de stâncării – o creastă de poate mai bine de o sută de metri lungime – care se cere ocolită mai pe larg tot prin stânga, pe felurile cărări (de animale, evident)

Cozia. Scortaru - Vladesei

Părea că am ieșit la ceva potecă clară fix pe muchie, într-un loc tare frumos cu mesteceni, însă mai aveam puțin până să răzbim la marcajul turistic

Îmi place foarte mult partea aceasta a muntelui, între poale și platou, cu vegetația mixtă, cu foioase versus pini, cu stepă uscată versus iarbă abundentă, cu pâlcuri de mesteceni, dar și cu jungla potecuțelor de animale în care sfârșești iremediabil după ce culmea își pierde profilul și panta se uniformizează. Cu aplicația de la Munții Noștri pornită, Andrei ne ține direcția spre stânga, dar când cărarea devine foarte umblată și urma e de urs, schimbăm puțin sensul că n-am vrea să-l deranjăm la bârlog. Mai urcăm o vreme și revenim la ideea cu stânga strecurându-ne prin poienițe mici și umede printre molizi, dând într-un final de marcaj. De trei ori am fost pe aici și de trei ori de-aș reveni, ieșirea de pe Muchia Scorțaru rămâne unică de fiecare dată.

De aici încolo vom urma doar marcajele turistice, fără probleme de orientare, dar cu interes pentru identificarea altor locuri interesante din abruptul masivului.

Cozia. Scortaru - Vladesei

Refugiul Turneanu și tot felul de priveliști spre Colții Foarfecii sau spre muchia de unde venim

Cozia. Scortaru - Vladesei

Un exemplar „gras” de Ciurul Zânelor (Carlina acaulis)

Cozia. Scortaru - Vladesei

Spre Cabana Cozia (releul din stânga imanii), panoramă de pe curba de nivel.

Cozia. Scortaru - Vladesei

Natura nu e bună sau rea, frumoasă sau urâtă, e doar… supraviețuire: ce e falnic și frumos cade și putrezește, ce crește înalt rămâne câteodată pitic (ca această Rușuliță de câțiva centimetri), iar ce e bun… e mâncat (ca merișoarele din palma mea).

Pe la cabană nu e foarte multă agitație, câteva mașini, câțiva oameni ce se fâțâie pe potecile din apropiere fără un scop anume, un singur grup stricând liniștea – fac un grătar la fundul mașinii și nesuferitul bucătarul-șef are o boxă portabilă. Noroc că i se defectează atât de des încât îi mai trimit și eu un gând rău, poate ajută (sic!). Am analizat puțin cum se vede Făgărașul (iar a doua zi voi privi dinspre Făgăraș spre Cozia). Apoi am intrat să cumpăr apă și o cola (având cel mai la îndemâna masca) și ne-am continuat drumul în căutarea unui loc bun de pauză la umbră și, evident, în liniște. Îți lasă totuși un gust amar cum e suficient să fie un măr stricat ca să tulbure atmosfera… De ce ascultă unii oameni muzică tare pe munte nu voi putea înțelege niciodată!

Cozia. Scortaru - Vladesei

De pe Muchia Vlădesei pe care începem coborârea. Spre nord vedem Făgărașul și muchii probabil puțin umblate ale Coziei, spre sud și sud-vest admirăm cursul Otului și profilul Builei (unde eu nu am ajuns încă…)

Cozia. Scortaru - Vladesei

Panoramă cu stâncării, cu hăuri… Sunt multe asemenea unghiuri, cele mai multe mascate de vegetație și, privite de departe, suprapuse „convenabil”

Cozia. Scortaru - Vladesei

Partea superioară a traseului are câteva locuri prevăzute cu lanțuri/cabluri, apoi mult, mult praf (lipsa ploilor plus traficul intens de turiști în vara pandemiei…). Floricica e o specie de Omag galben (Aconitum anthora)

Cozia. Scortaru - Vladesei

Vipera cu corn și cu ceva în burtă – nu se văd prea bine aici nici cornul și nici umflătura abdomenului, dar se mișca greoi și nu i-a plăcut interesul nostru

Pe coborârea (foarte abruptă aproape integral!) am întâlnit câteva grupuri, în unele dintre ele zâmbetul lipsind… Cum să le răspunzi la întrebarea „cât mai e?” când erau cam palizi la față?!? Și nu vorbesc de oameni echipați, ci de oameni cu un băț în mână și un pulover legat la brâu și care, de-or fi avut o sticlă de apă, sigur au aruncat-o după golire, că nu cred că au pornit la drum pe un traseu anunțat de cca 4h doar cu… aer. Andrei îmi repetă că sunt cârcotașă și că e treaba selecției naturale, dar pe de altă parte știm cu toții că aceste exemplare o scot cumva la capăt, sunt ca știrul din grădină, îl tai, îl smulgi, crește ca vai de el și tot produce minim o sămânță pentru la anul.

De toți și de toate uit când ieșim în poienița de deasupra mănăstirii și găsim mure. Hai să mâncăm! îndemn și băieții cu gândul că turiștii de weekend or fi ras tufele de mai jos, dar de unde! am mâncat pe săturate, cu pumnul. Până chiar am simțit că mi s-a umplut stomacul, lucru neîntâmplat din copilăria pe dealuri cu vitele la păscut.

Cozia. Scortaru - Vladesei

coborârea pe la Mănăstirea Stânișoara ne oferă festin cu mure și priveliști spre crestele sălbatice și aride ale Coziei de la care mi-am luat, pentru iar nu știu câtă vreme, la revedere…

Cozia. Scortaru - Vladesei

Trupa. Și zâmbetul lui Andrei care a descoperit un munte nou unde îi dorim multe ture frumoase și interesante

Ajunși la mașină am descoperit că praful a invadat toate fibrele și picioarele arată ca la prășit de porumb… prășit manual, nemecanizat. Mă simt grozav să le scot la aerisit în sandale, astfel că puțin pământ tatuat pe glezne devine acceptabil. Simt că m-am cam dezobișnuit de munți călduroși și prăfoși, adaptarea la răcoarea Brașovului are iată și dezavantaje, am început să fug de căldură. Cum degeaba trecui la Olt că nu mă pot spăla, profit de vremurile ce le trăim, pun masca și intru în benzinărie să iau câte o înghețată. Nu știu de ce, poate de la mască, poate de la codițe, poate de la starea de bine de la finalul turei, dar mă simt invizibil de fericită așa… neobservată 🙂

2 Comentarii

  • Am vazut prima poza de sus si intr-o secunda m-am gandit „arata ca stanca aia de la Cozia!” Trebuie sa il anunt pe sotul meu ca a avut dreptate. Chiar stiu pe de rost fiecare piatra de pe munte 🙂

    P.S: Iti citesc blogul de ceva vreme dar niciodata nu am comentat. Iti ador postarile.

    • Mulțumesc pentru comentariu, Cristina, apreciez „curajul” 🙂

      Mi se întâmplă și mie adesea să recunosc muntele după profilul unei stânci, uneori nu foarte emblematică. Culmea, îmi iese și pentru munții unde nu am ajuns încă, dar tot răsfoind albumele altora…
      Ba mi s-a întâmplat să ghicesc muntele doar după o selecție de flori în care nu apăreau elemente de peisaj, dar combinația mi-a dezvăluit locația 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *