Am început cu mure în pădurea de cum treci puntea peste Valea Glăjăriei. Numărate: două tu, două tu, două tu. Am continuat cu zmeură împărțite din ochi și, în apropiere de cabană, cu frăguțe. La întoarcere, ospățul cu zmeură a pierdut orice numărătoare: cât cuprinde!
Cea mai lungă drumeție a Mirunei s-a datorat și companiei nu doar fructelor, căci altfel se îndeamnă la mers când mai are pe cineva de vârsta ei.
Am fost de-atâtea ori la Mălăiești și niciodată amintirile nu s-au suprapus. Un traseu comun, banal, umblat, prea umblat și totuși! Muntele e munte, poți pitona stânca dar nu o poți îmblânzi, iar pereții Bucșoiului și-ai Padinei Crucii se ridică impresionant de-a lungul potecii încât mi-e clar că noi oamenii suntem și vom rămâne, indiferent de numărul cuceririlor, ăia mici. Din partea mea, pot să se scurgă hoarde pe cărare, nu îmi ia nimeni din porția de munte căci asta depinde doar de mine, de cum simt că trăiesc acea zi.
Înainte să am un copil și să fiu mai atentă la cei cu copii din jurul meu, nu realizasem cât de acută este lipsa cabanelor din munții noștri dragi. Iarna, realitatea lovește și mai direct căci ai nevoie de un loc cald și primitor unde să faci popas cu cei mici după un traseu de maxim două-trei ore. Ba chiar și celor mari ne place locul cald cu sobă și ceai sau vin fiert, cu ciorbă sau plăcinte, mai ales când viscolul te mână de la spate.
Puține cabane din Carpații noștri au parte de priveliștea Cabanei Mălăiești, așa se explică și faptul că e una dintre cele mai vizitate și recomandate printre amatorii de drumeții. Acesta e unul dintre motivele pentru care am ales ziua de vineri pentru a urca la cabană, să fie mai puțină lume, dar totodată, și mai multă liniște (și mai puține elogii faptului că-mi port copila, nu că n-aș fi mândră, dar observ că mă cam inhibă genul ăsta de atenție). Și cum nu mă leagă nimic deosebit de cabană, recunosc, îmi era mai dor de Căldarea Mălăiești, o adevărată citadelă de piatră ce reușește de fiecare dată să mă impresioneze.
În clăpari, pe piatra cubică, în colanți și clăpari – așa am ieșit eu în soarele și-n inima Brașovului. Porumbeii zburau împrejur, umbra aliniată a caselor separa negrul de alb, eu pășeam alături de Radu sporovăind una-alta în prima căutare a zilei: covrigii. Aerul mirosea a munte și a curat, apoi a patiserie, apoi a fete parfumate în drum spre biserică sau magazine, cine mai știe… aerul era atât de respirabil, Tâmpa veghea în ușoară pâclă, ceasul din turnul Casei Sfatului a bătut discret. De două ori. Nu știu de ce, dar de două ori. Să fi fost zece jumătate…
