Cabana Curmătura. Când viscolul și lipsa cabanelor din Carpați aduc prietenii la un loc…

Eu într-o albastră geacă ce a cunoscut multe ierni și nu vrea pensionare. Foto: Andrei.

Înainte să am un copil și să fiu mai atentă la cei cu copii din jurul meu, nu realizasem cât de acută este lipsa cabanelor din munții noștri dragi. Iarna, realitatea lovește și mai direct căci ai nevoie de un loc cald și primitor unde să faci popas cu cei mici după un traseu de maxim două-trei ore. Ba chiar și celor mari ne place locul cald cu sobă și ceai sau vin fiert, cu ciorbă sau plăcinte, mai ales când viscolul te mână de la spate.

Mai sunt destui care asociază muntele cu lipsa acestui răsfăț – de a opri la cabane în loc să răzbați spre creste – dar mă bucur că nu sufăr de această exigență solitară și cumva superioară. Militez pentru ideea ca muntele să fie accesibil și celor care nu îl iubesc mai puțin doar pentru că nu au resurse (de timp, de curaj, de experiență, de ambiție etc.) ca ale celor ce, prin turele sau realizările impresionante, par să dețină și opiniile importante pe acest subiect.


Clasica tură la Curmătura (urcare pe la Fântâna lui Botorog pe Padina lui Dănișor și coborâre prin Prăpăstii) nu va avea cine știe ce jurnal, după atâtea reveniri pe acest traseu e deja ca o plimbare. Una cu prieteni vechi sau noi, cu revederi și impresii schimbate pe fugă, cu îmbrățișări și zâmbete, cu o grămadă de amintiri din turele trecute: mai știi de revelion? mai știi când era patinoar? mai știi?!

Cu o seară înainte, pe o asemenea vreme în care nimeni nu vrea „ceva pe sus”, ci socializare și mișcare, telefoanele se încing: unde să mergem, la care cabană? Nu sunt multe variante, ba chiar sunt atât de puține că n-ai cum să nu realizezi fenomenul: ne vom forma o gașcă mare de prieteni și cunoscuți. E bucurie că ne revedem, dar și variantele ne sunt limitate. Ca să nu ne repetăm, probabil următoarea ieșire va fi la… Mălăiești?!? Iar următoarea următorii din nou la Curmătura?!?

Am profitat că bunica este la noi ca să mergem fără Miruna; s-ar fi bucurat să vadă zăpada, dar din ultima experiență pe Tâmpa, ne-ar fi spus că e vânt și îi e rece la față din minut în minut. Când nu vorbea și nici nu avea 13kg, se ghemuia în sistem și după o porție de lapte la temperatura perfectă, adormea… La primăvară e mai potrivit să venim cu ea la ghioceii din Poiana Zănoaga și nu să traversăm pitoreasca poiană în viteză ca să ne adăpostim de rafalele reci.

Au fost mulți alți copii mai mici sau mai mari ca ea pe trasee. Nu am regretat că am lăsat-o acasă, pe anumite porțiuni viscolul nu a cruțat obrăjorii fragezi, iar un copil care stă în rucsac și nu face efort, resimte frigul în ciuda hainelor, oricât de adecvate și de performante ar fi.

Pentru noi cei cu mâinile în buzunare a fost un veritabil tur de socializare (vizibilitatea redusă apropie :D). Mi-am făcut timp și pentru privit muntele din spatele cortinei de ceață sau viscol și, desigur, mi-am îngăduit furtul a câtorva amintiri vizuale de pus deoparte pentru vremuri nostalgice. La un moment dat am avut câțiva dintre noi speranța că vom urca pe Piatra Mică, dar viscolul le-a spulberat… foarte repede și ușor.

Din păcate, deși îmi propusem să nu mai vorbesc de copii și să mă detașez măcar pentru câteva ore, nu am reușit acest lucru, cum nu reușesc nici aici. Poate nici subiectele de bârfă nu mai sunt ce-au fost! (sic!)

Plecăm din Răcădău: un pui de viscol. În Zărnești: un pui de soare. Urcăm spre Zănoaga: razele tot mai timide, vântul se aude…

Când prieteniile transcend găștile. Foto: Radu. Mult noroc Lili și Dani, ne vom revedea cu bine!

Traversez Poiana Zănoaga fără nicio poză. Ca niciodată. La câteva minute de ușa cabanei se pune ninsoarea…

În cabană e ca acasă. Rost de vorbă. Afară nu mai ninge, e chiar soare?!? Soare! Mi se joacă razele și umbrele pe chip – fericire! Îmi fac un selfie „de cabană”, o apucătură pe care o resimt puerilă, dar ce amintire…

Prieteni și atmosferă „de n-ai mai pleca…”. Foto: eu și Andrei

Oamenii Munților nu se dezic: ștafeta merge mai departe.

Cuplu. Familie netradițională. Părinți. Cunoscuți acum zece ani pe munte. Foto: Radu și eu.

*

Seara la Brașov am găsit mai multă zăpadă în cartier ca în restul orașului (Răcădăul e cu regim special). M-am culcat cu dorința să ningă suficient cât să o scot pe Miruna la sanie, să mă revanșez. Și a nins. Toți vecinii întâlniți erau bucuroși, strada a devenit ulița bucuriei și-a copiilor colorați pe sănii colorate la care părinții înhămați își schimă priviri mulțumitoare (ce mers la sală! adevăratul cardio e copilul care strigă: mai tare! veau viteză!).

Nu știu cum se va încheia acest an, ce tură sau alergare se mai leagă / strecoară în program, ce revederi plăcute mă vor încărca pozitiv, dar eu mă simt acasă și mă simt mulțumită. Ceea ce vă doresc și vouă, indiferent de locul fizic în care vă aflați, pe munte, lângă munte, lângă familie sau la capătul opus al lumii.

Acasă pare să fie tot mai mult o stare de spirit.
Ca promisiunea unui vin fiert când rafalele zbââr! bârrrr! 😉

O altă familie a mea: prietenii. Foto: Andrei.

6 Comentarii

  • Te invidiez pentru prieteni, sa stii ;)! Si pentru munte si zapada, dar mai ales pentru prieteni. Nu orice prieteni, ci din aia cu care esti liber, esti tu, cum ziceai in postarea trecuta :). Eu mi-am semnat sentinta singura cand am plecat si intre timp am realizat ca vorba aia cu ochii care nu se vad e foarte adevarata din pacate. Aici si la varsta asta… cunostinte, prieteni mai putin.
    Sarbatori cu bine si un an nou asa cum ti-l doresti, Claudia!

    • Când am fost plecată, prietenii mi-au lipsit cel mai mult. Și acum am prieteni dragi cărora le duc dorul… pe lângă dorul turelor împreună, momente cu adevărat speciale și irepetabile.
      Și eu am această senzație că după o vârstă, prieteniile nu se mai leagă așa ușor și sincer și “pe viață”. Sper, și pentru mine, și pentru tine, să avem parte de măcar câteva excepții, e fain sentimentul de împrietenire și parcă tot mai îndepărtat, precum adolescența…
      Te pup, Sărbători cu bine!

  • Tot acasa e mai bine! Eu tot pe aici prin Canada pe la Vancouver de 27 de ani. Am facut un sac de dolari, dar tot nu pot compensa faptul de a fi departe de tara si am ajuns sa ma intreb daca mai exista Muntii Carpati. Acum negociez cu un neamt sa-i vind afacerea, daca o vind, gata ma intorc. De fiecare data cind vine iarna imi amintesc de Decembre a lui Alifantis.
    https://www.youtube.com/watch?v=QXLSxc35yrE

    • Acasă va fi întotdeauna acasă, cu bune și cu rele. Carpații mai există, ei nu se schimbă, mai ales crestele… Nici Stâncoșii nu sunt de lepădat, dimpotrivă, dar dacă sentimentul de a fi pe munte este asociat cu Carpații și nu doar cu mișcarea și natura, vă înțeleg profund…
      Ideal ar fi să veniți să stați o vreme în România, câteva luni legate, să faceți turul cabanelor, masivelor, să „sacrificați” acest timp pentru a afla exact cât dor este real și cât nostalgie.
      Niciodată nu știm cu adevărat până nu facem proba și nu e nicio rușine să dăm înapoi când e cazul.
      La mulți ani și cu decizii fericite!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.