La Mălăiești pe cărările iernii

Am fost de-atâtea ori la Mălăiești ( în link e lista jurnalelor) și niciodată amintirile nu s-au suprapus. Un traseu comun, banal, umblat, prea umblat și totuși! Muntele e munte, poți pitona stânca dar nu o poți îmblânzi, iar pereții Bucșoiului și-ai Padinei Crucii se ridică impresionant de-a lungul potecii încât mi-e clar că noi oamenii suntem și vom rămâne, indiferent de numărul cuceririlor, ăia mici. Din partea mea, pot să se scurgă hoarde pe cărare, nu îmi ia nimeni din porția de munte căci asta depinde doar de mine, de cum simt că trăiesc acea zi.

Sâmbătă, 4 decembrie 2021, Bucegi
Traseu: dinspre Râșnov pe DC101 (marcajul turistic bandă albastră apare încă de la ieșirea din Râșnov) – spre Uzina Electrică – forestier Valea Glăjăriei cât se poate înainta, dacă bariera este deschisă – Cabana Mălăiești (1720m) și retur (harta e aceeași de la tura cu copiii de-astă vară – recomand august că e zmeura coaptă).
Date: 10km, 630m+, 4h
Drumeți: Claudia și Ștefan (Miruna a stat cu bunica Gina)

Harta Malaiesti ture copii La Mălăiești pe cărările iernii — Punctul verde este locul unde am lăsat mașina. Dacă e vară, ajungeți mai târziu și e plin de mașini, puteți continua pe forestier căci la o sută de metri după o curbă e un fel de „parcare”. Toponimul este GlăjĂrie și nu GlăjErie cum am scris pe hartă.

Traseul prin Glăjărie spre Cabana Mălăiești este accesibil tot timpul anului și pe orice vreme. Excepțiile sunt când gradul de avalanșă este foarte ridicat, iar traversarea poienilor de la baza vâlcelelor Bucșoiului poate fi problematică – am găsit la prietena mea Mike un jurnal cu o poză care surprinde o avalanșă ajunsă până în poiană, dar, la fel de bine se pot observa și vara trunchiurile frânte sau aduse de sus, lucru pe care doar zăpada îl poate realiza cu atâta… ușurință.

Pentru cineva care numără puține ture pe munte, o inițiere de iarnă, chiar și solitară, este foarte nimerită pe un traseu ca acesta care nu e foarte lung, e destul de umblat și are o cabană pe parcurs (asta e important pentru psihic, mai ales), iar peisajul este spectaculos, căci știm cu toții, începuturile montane stau sub semnul dorinței de a vedea cât mai mult, mai interesant, de a ajunge în cele mai populare locuri. Tocmai de aceea mi s-a părut un moment bun pentru cumnatul meu să aibă parte de o primă tură de iarnă pe o zăpadă recent căzută, pe o vreme nepotrivită de a merge pe creste – vânt, ceață, zăpadă dubioasă pe care colțarii sau pioletul nu ar aduce prea multă siguranță.

Dacă tot am menționat echipamentul, dacă mergi la Mălăiești și e zăpadă, atunci e musai să ai tălpi aderente. Asta se poate rezolva cu niște încălțări potrivite ca semi ghetele La Sportiva ale lui Ștefan (eu am avut bocancii mei greuți Contour, dar talpa lor, deși înflorată, e bună de patinaj) sau cu snowline/gheruțe/colțari ușori care se trag peste încălțările de trail, bocanci, ce-or fi. Așa am și procedat pe coborâre dat fiind că îmi alunecau picioarele și pe urcare, depunând un efort dublu la fiecare pas. Un motiv în plus e și faptul că merg foarte mulți copii care, la coborâre, se dau pe fărașe, sănii, fund, astfel că poteca devine tobogan 🙂

În afară de vremea care ne-a făcut o surpriză frumoasă și s-a îmbunat cu așteptările noastre de câteva ori, tura a fost una de mers constant, conversațional, cu o mică pauză la cabană – am mâncat afară, înăuntru era destul de plin din spusele lui Ștefan care a intrat să ia câte o prăjitură, și retur pe același drum căci nu am continuat traseul în sus spre Hornuri (cum inițial ne gândisem să mai mergem, doar cât să ne bucurăm de „castelul” de stâncă al Căldării Mălăiești) pentru că nici nu se vedea mare lucru, iar starea zăpezii impunea colțari și piolet pe care nu îi aveam.

Deși am fost și în vară cu Miruna, acum am apucat să mă bucur mai mult de peisajul pe care iarna îl înăsprește și îl înfrumusețează totodată. M-a bucurat și entuziasmul lui Ștefan, mi-a amintit de începuturile mele și empatizez din plin cu „greutățile” care răresc întâlnirile cu muntele: jobul, familia, timpul puțin, lipsa colegilor de tură și, de ce nu, drumuri precum Valea Prahovei care descurajează accesul la traseele mai umblate, mai safe, de care un începător e normal să fie atras.

Cu privirea trec de vârfurile încleștate în chiciură ale molizilor, mă opresc o clipă în razele soarelui ce se luptă cu un nor de vată, continui să urc până pe stâncile pudrate unde doar câteva zade scuturate mai viețuiesc și, ca un copil păcălit că există magie, casc ochii la vântul ce răsucește norii pe creastă ca ciulinii pe câmpie, doar, doar aș putea surprinde momentul subtil al trucului. Dar nu sunt într-atât de specială, prefer să fiu uimită de fiecare dată…