[Drumeții cu copii] La zmeură la Cabana Mălăiești

Am început cu mure în pădurea de cum treci puntea peste Valea Glăjăriei. Numărate: două tu, două tu, două tu. Am continuat cu zmeură împărțite din ochi și, în apropiere de cabană, cu frăguțe. La întoarcere, ospățul cu zmeură a pierdut orice numărătoare: cât cuprinde!
Cea mai lungă drumeție a Mirunei s-a datorat și companiei nu doar fructelor, căci altfel se îndeamnă la mers când mai are pe cineva de vârsta ei.

Marți, 24 august 2021, Bucegi
Traseu: dinspre Râșnov pe DC101 apoi pe forestier Valea Mălăiești – Glăjărie – marcaj turistic bandă albastră – Cabana Mălăiești și retur.
Date: 9km, 630m+, ~7h40min din care în mișcare 4h30min (urcarea cu totul ne-a luat 4h).
Trupa: trei femei cu trei copii (de aproape 5, respectiv aproape 3 ani).

Traseul nostru dus-întors. Punctul verde este locul unde am lăsat mașina. Dacă e vară, ajungeți mai târziu și e plin de mașini, puteți continua pe forestier căci la o sută de metri după o curbă e un fel de „parcare”.

Info. Pentru cei interesați de dificultatea traseului, sunt două pante care pot încerca răbdările: prima începe pe la kilometrul doi, după intersecția cu traseul ce vine de la Diham (cruce albastră) și e destul de susținută, iar a doua e fix sub cabană și e ceva mai omenoasă. Între ele e o porțiune lungă unde alternează zone de plat cu urcări ușoare, uneori cu potecă ceva mai stâncoasă sau cu multe rădăcini. Ca reper, veți traversa două poienițe din care se poate admira amfiteatrul stâncos al văii. Iarna, cea de-a doua poieniță are expunere la curgerile de zăpadă ale unui vâlcel de pe stânga, astfel că trebuie analizată situația la fața locului (traversat rapid și pe rând, nu tot grupul deodată, sau chiar deloc).

Am avut un fluier prins de rucsac în care am mai suflat uneori, preventiv, când copiii erau suspect de tăcuți (de fapt, suflam când schimbam zona pentru că atunci există riscul să iei prin surprindere vreun animal).

Ca sfat pentru copiii care vor la fiecare minut câte ceva (ca fie-mea): țineți sursa de apă pe exterior, eventual să se poată bea din ea fără să fie desprinsă de pe rucsac (eu am avut un flask de la Decathlon și doar mă aplecam), iar o punguță de M&M poate face minuni dacă le dați copiilor doar câte o bombonică de fiecare dată.


Deși ar trebui să fie ușor să ne vedem, să ieșim cu copiii, lucrurile prea rar se aliniază. Oricât de nostalgic ar suna, timpul era mai îngăduitor pe vremuri. Aproape că nu-mi venea să cred că eu și Paula am reușit să ne urnim și să ne vedem în acea dimineață perfectă la un capăt de traseu și că ziua, oricât ar urma să fie de obositoare, va rămâne o amintire frumoasă, de referință: în sfârșit, pe munte cu copiii!

Fiind marți (ne-am luat o zi de concediu din scurt ca să reușim asta), foarte umblata potecă spre Mălăiești urma să fie probabil mai liberă. Într-adevăr, forestierul a fost liber și am găsit loc de parcare în buza traseului fără probleme – nu că îmi doream musai, dar când ești cu copii la final de tură orice sută de metri va conta…

Și e drept că a fost puțină lume pe traseu, cu excepția unui grup foarte mare de adolescenți în ceva tabără, care mai și cântau la chitară și multe voci în timp ce mergeau, dar norocul nostru a constat în acustica pădurii și a muntelui, la câteva minute după ce ne-au depășit orice sunet a dispărut și ne-am simțit, din nou, singuri.

Miruna a fost foarte entuziasmată tot drumul (primul mai lung cu mine la volan și ea în spate alături de mama Paulei), a vorbit într-una despre cum o să fie și multe altele imposibil de ținut minte la câte debitează.

Mie-mi place mult de D și E, că ei mă iau la joacă imediat, nu mai stăm să ne salutăm, direct la joacă!

Picii noștri s-au (re)împrietenit instant deși nu se văd prea des, s-au îmbrățișat de multe ori, s-au ținut de mâini, și-au împărțit fructele. Cu multe pauze, dar și momente de mers întins, am început până și eu să cred că vom ajunge până la cabană: eram sceptică, de ce să n-o recunosc…

Pe serpentinele primei pante serioase inventăm “locomotive” și orice mai e nevoie ca să îi motivăm să meargă cât mai mult singuri – nu că ar avea încotro, doar cea mai mică dintre ei poate fi cărată, restul sunt pe cont propriu.

Din chestiile memorabile – desigur, nu pot reda tonul – Miruna, după o sesiune de mure care-i deschise apetitul, până să ajungem în zona cu zmeură:
De ce te duci mami pe-acolo, prin pădure?
Mă mai uit după flori, îi răspund, ăsta fiind adevărul căci profitând de ritmul lent speram să mai găsesc vreo plăntuță nepozată.
Mai bine te-ai uita după niște fructe!

După ce-am dat de zmeură lucrurile au fost ceva mai simple, noi ne-am mai oprit să culegem, ei s-au mai odihnit în potecă. Mirunei și lui D le-au plăcut mult porțiunile cu obstacole și se antrenau unul pe altul să le depășească, fără să primească ajutorul nostru.

Dacă vă întrebați de urs, cred că nu agreează coloana sonoră asigurată de copii, vocea Mirunei traversând o perioadă în care ar putea sparge pahare – nici chiar așa! – dar sunt anumite maaa-miii! maaa-mii! care mă fac să-mi astup urechea și să păstrez distanța 😀

Cele mai mari plăceri: escaladarea rădăcinilor și pietrelor și pumnii de zmeură

Ursu! ursu! singura metodă să ții copilul în raza vizuală pe potecă. Nu de alta, dar până la urs sunt multe alte pericole pe care ei nu le văd, șanțuri, mici prăpăstii, lan de urzici 😀

De obicei pe aici eram mereu în trecere, cu copiii însă e rost de oprit și de băgat în seamă pietrele 😀

Ia uite, cabana! Toată trupa e fericită, fiecare cu motivele lui…

La cabană am luat prânzul mult așteptat înăuntru, ca să nu ne procopsim cu vreo insolație, iar apoi ne-am găsit un locșor pe izopren, nici acela cu umbră, dar cât să bifăm ceva odihnă pentru tot grupul.

Oricât ar suna de frumos și de ce cum se vede în poze, ca părinte poți fi relaxat în astfel de momente, dar cu siguranță ești obosit! Mereu cu simțurile în alertă, mereu în picioare – dacă ai ca mine platfus, te termină mai ceva ca un maraton. Te bucuri și te agiți într-o dualitate firească, îți clătești ochii cu peisajul și apoi tresari: unde-i copilul, apreciezi fiecare moment trecut cu bine căci știi că tura nu s-a terminat și oricând o sesiune de mârâială poate să zgândăre limitele.

Un pic de odihnă nu le strică 😀

Cum nu urcăm spre Omu, ne limităm doar la poze cu Hornurile și căldarea Mălăiești

Coborârea începe cu multe pauze, nu ne găsim ritmul, copiii mai vor la toaletă, evident, pe rând, apoi se pierde o pălărioară și mă întorc după ea, însă fără succes. Era și culmea să o găsesc din moment ce o avea E în mână, de supărare că o pusese Paula la somn în sistemul de purtare. Ne reglăm abia la locul cu zmeură multă care fusese „deschis” de mulțimile din weekend, dar fructele roz avuseseră timp să se coacă până în marțea noastră norocoasă.

Un adevărat ursuleț culege zmeura una câte una, nu cu tot cu frunze 😀

Pe coborâre, în zona abruptă, avea să obosească și Miruna, o vedeam cum i se cam împleticeau picioarele. Toți trei erau obosiți și încercam diverse combinații cu ținut de mână, doar doar să mai parcurgem o serpentină. Dacă era cu taică-su sigur ar fi cerut pe umeri, dar așa, mie și cu rucsac în spate, nu prea avea ce să-mi ceară. Și totuși:

– Mamii, dacă mă țin strâns, strâns de tine ca să-ți fie ușor, mă iei cinci minute în brațe?

Am luat-o de vreo două ori și, sincer, mi-a convenit, pentru că ea se ținea ca o maimuțică cu mâinile după gâtul meu și picioarele în jurul șalelor și la cele nici 15kg era decent de grea, iar eu am putut să cobor mai ușor decât să-mi lungească brațele smucindu-mi-le din umeri, chestie care chiar mă epuizează.

Mic ierbar de august, deși e greu să mai pozezi și floricele când ești cu copiii: Norocel (Hylotelephium telephium), Gențiană (Gentianella austriaca), Zburătoare (Chamerion angustifolium), Șopârliță sau Floarea studentului (Parnassia palustris) și una dintre multele specii de Clopoței (Campanula glomerata).

Arc peste timp: august 2017 versus august 2021. Scaunul-buturugă a îmbătrânit și el…

Povești de viață.

Am ajuns cu bine la mașină și drumul spre casă a început cu aceleași povești nesfârșite ale Mirunei. Doar că la un moment dat a adormit, ceea ce reprezintă succesul deplin al părintelui de copil de trei-cinci ani, vârsta la care refuză să mai doarmă pe principiul „dacă dorm, nu mai am timp să mă joc!”. Just.

4 Comentarii

  • Servus Claudia,

    Ce drumetie si poveste incantatoare!. Voi sunteti adevarate mame “chill”, nu-i usor sa pleci la o astfel de aventura cu copii intre 3-5 ani, care mai si aleraga incoace-incolo dupa mure si zmeura! Dar voi chiar le-ati zis “Ursul, ursul”:)?
    Fericiti sunt copiii care se joaca in natura, liberi sa zburde pe poteci, sa-si imagineze chiar ca sunt intr-o poveste! Ha! Ha!, si eu auzeam asemenea ganduri de la fata mea, sunt prea multe de facut ca sa pierzi vremea cu somnul de dupa-masa!
    Dupa somnul bine-venit din masina banuiesc ca Miruna era gata din nou de joaca cand ati revenit acasa!

    Intrebare despre flori: inteleg “Soparlita”, dar de ce i se mai zice si “Floarea Studentului”?

    • Bună Monica, a fost frumos tare…
      Mie mi-a fost mult mai ușor având-o doar pe Miruna, Paulei i-a fost ceva mai greu, dar ea e și un fel de mamă-atotputernică. Ba chiar și neînfricată, eu fiind cea care a mai fluierat să „anunț” ursul sau cea care îi spuneam Mirunei ceva de genul „nu mai pleca singură, dacă iese ursul în potecă ce te faci?”. Altfel nu am cu ce să o sperii și riscurile sunt riscuri (în câteva locuri poți cădea din potecă suficient cât să o mierlești…)
      Nu i-am strigat chiar ursul! ursul! pentru că ar fi întrebat: unde? vreau să-l văd! 😀
      Cu somnul avem încă show-uri pentru că noi acceptăm să nu doarmă, dar ea nu acceptă că fără somn devine foarte obosită și… obositoare. Evident că și după cinci minute de ațipit se resetează și o ia de la capăt cu energia. De-altfel, nici nu trebuie să doarmă, ceva dulce sau prezența altui copil o reactivează instant.

      Cu floarea… nici eu nu știu! Vreun student la biologie o fi făcut ceva memorabil în timpul determinării 😀

  • Felicitari pentru excursia cu cea mica! Intr-o lume in care vedem (vai!) atatia parinti care isi lasa copiii sa traiasca aproape exclusiv in lumea jocurilor video,a tabletelor si telefoanelor, este de admirat.

    • Mulțumesc! Miruna nu e străină de telefon (cont creat separat, de copil, sub supravegherea mea) sau de desene fără reclame pe Netflix, dar când vine vorba de natură îi place mult mai mult, e mai dinamică, mai interesantă. Am ales varianta asta în care telefonul să fie ceva normal și nu o tentație. Uneori, când am treabă, nici de o rog să se joace puzzle-uri pe telefon sau să asculte povești nu vrea! S-a prins că telefonul meu e mai „șmecher” dar nu o deranjează, acceptă la același nivel cu chestiile de genul „adulții beau cafea sau vin, pentru copii nu sunt bune”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.