[Drumeții cu copii] La zmeură la Cabana Mălăiești

Am început cu mure în pădurea de cum treci puntea peste Valea Glăjăriei. Numărate: două tu, două tu, două tu. Am continuat cu zmeură împărțite din ochi și, în apropiere de cabană, cu frăguțe. La întoarcere, ospățul cu zmeură a pierdut orice numărătoare: cât cuprinde!
Cea mai lungă drumeție a Mirunei s-a datorat și companiei nu doar fructelor, căci altfel se îndeamnă la mers când mai are pe cineva de vârsta ei.

Marți, 24 august 2021, Bucegi
Traseu: dinspre Râșnov pe DC101 apoi pe forestier Valea Mălăiești – Glăjărie – marcaj turistic bandă albastră – Cabana Mălăiești și retur.
Date: 9km, 630m+, ~7h40min din care în mișcare 4h30min (urcarea cu totul ne-a luat 4h).
Trupa: trei femei cu trei copii (de aproape 5, respectiv aproape 3 ani).

Info. Pentru cei interesați de dificultatea traseului, sunt două pante care pot încerca răbdările: prima începe pe la kilometrul doi, după intersecția cu traseul ce vine de la Diham (cruce albastră) și e destul de susținută, iar a doua e fix sub cabană și e ceva mai omenoasă. Între ele e o porțiune lungă unde alternează zone de plat cu urcări ușoare, uneori cu potecă ceva mai stâncoasă sau cu multe rădăcini. Ca reper, veți traversa două poienițe din care se poate admira amfiteatrul stâncos al văii. Iarna, cea de-a doua poieniță are expunere la curgerile de zăpadă ale unui vâlcel de pe stânga, astfel că trebuie analizată situația la fața locului (traversat rapid și pe rând, nu tot grupul deodată, sau chiar deloc).

Am avut un fluier prins de rucsac în care am mai suflat uneori, preventiv, când copiii erau suspect de tăcuți (de fapt, suflam când schimbam zona pentru că atunci există riscul să iei prin surprindere vreun animal).

Ca sfat pentru copiii care vor la fiecare minut câte ceva (ca fie-mea): țineți sursa de apă pe exterior, eventual să se poată bea din ea fără să fie desprinsă de pe rucsac (eu am avut un flask de la Decathlon și doar mă aplecam), iar o punguță de M&M poate face minuni dacă le dați copiilor doar câte o bombonică de fiecare dată.

---

Deși ar trebui să fie ușor să ne vedem, să ieșim cu copiii, lucrurile prea rar se aliniază. Oricât de nostalgic ar suna, timpul era mai îngăduitor pe vremuri. Aproape că nu-mi venea să cred că eu și Paula am reușit să ne urnim și să ne vedem în acea dimineață perfectă la un capăt de traseu și că ziua, oricât ar urma să fie de obositoare, va rămâne o amintire frumoasă, de referință: în sfârșit, pe munte cu copiii!

Fiind marți (ne-am luat o zi de concediu din scurt ca să reușim asta), foarte umblata potecă spre Mălăiești urma să fie probabil mai liberă. Într-adevăr, forestierul a fost liber și am găsit loc de parcare în buza traseului fără probleme – nu că îmi doream musai, dar când ești cu copii la final de tură orice sută de metri va conta…

Și e drept că a fost puțină lume pe traseu, cu excepția unui grup foarte mare de adolescenți în ceva tabără, care mai și cântau la chitară și multe voci în timp ce mergeau, dar norocul nostru a constat în acustica pădurii și a muntelui, la câteva minute după ce ne-au depășit orice sunet a dispărut și ne-am simțit, din nou, singuri.

Miruna a fost foarte entuziasmată tot drumul (primul mai lung cu mine la volan și ea în spate alături de mama Paulei), a vorbit într-una despre cum o să fie și multe altele imposibil de ținut minte la câte debitează.

Mie-mi place mult de D și E, că ei mă iau la joacă imediat, nu mai stăm să ne salutăm, direct la joacă!

Picii noștri s-au (re)împrietenit instant deși nu se văd prea des, s-au îmbrățișat de multe ori, s-au ținut de mâini, și-au împărțit fructele. Cu multe pauze, dar și momente de mers întins, am început până și eu să cred că vom ajunge până la cabană: eram sceptică, de ce să n-o recunosc…

Din chestiile memorabile – desigur, nu pot reda tonul – Miruna, după o sesiune de mure care-i deschise apetitul, până să ajungem în zona cu zmeură:
– De ce te duci mami pe-acolo, prin pădure?
– Mă mai uit după flori, îi răspund, ăsta fiind adevărul căci profitând de ritmul lent speram să mai găsesc vreo plăntuță nepozată.
– Mai bine te-ai uita după niște fructe!

După ce-am dat de zmeură lucrurile au fost ceva mai simple, noi ne-am mai oprit să culegem, ei s-au mai odihnit în potecă. Mirunei și lui D le-au plăcut mult porțiunile cu obstacole și se antrenau unul pe altul să le depășească, fără să primească ajutorul nostru.

Dacă vă întrebați de urs, cred că nu agreează coloana sonoră asigurată de copii, vocea Mirunei traversând o perioadă în care ar putea sparge pahare – nici chiar așa! – dar sunt anumite maaa-miii! maaa-mii! care mă fac să-mi astup urechea și să păstrez distanța 😀

La cabană am luat prânzul mult așteptat înăuntru, ca să nu ne procopsim cu vreo insolație, iar apoi ne-am găsit un locșor pe izopren, nici acela cu umbră, dar cât să bifăm ceva odihnă pentru tot grupul.

Oricât ar suna de frumos și de ce cum se vede în poze, ca părinte poți fi relaxat în astfel de momente, dar cu siguranță ești obosit! Mereu cu simțurile în alertă, mereu în picioare – dacă ai ca mine platfus, te termină mai ceva ca un maraton. Te bucuri și te agiți într-o dualitate firească, îți clătești ochii cu peisajul și apoi tresari: unde-i copilul, apreciezi fiecare moment trecut cu bine căci știi că tura nu s-a terminat și oricând o sesiune de mârâială poate să zgândăre limitele.

Coborârea începe cu multe pauze, nu ne găsim ritmul, copiii mai vor la toaletă, evident, pe rând, apoi se pierde o pălărioară și mă întorc după ea, însă fără succes. Era și culmea să o găsesc din moment ce o avea E în mână, de supărare că o pusese Paula la somn în sistemul de purtare. Ne reglăm abia la locul cu zmeură multă care fusese „deschis” de mulțimile din weekend, dar fructele roz avuseseră timp să se coacă până în marțea noastră norocoasă.

Pe coborâre, în zona abruptă, avea să obosească și Miruna, o vedeam cum i se cam împleticeau picioarele. Toți trei erau obosiți și încercam diverse combinații cu ținut de mână, doar doar să mai parcurgem o serpentină. Dacă era cu taică-su sigur ar fi cerut pe umeri, dar așa, mie și cu rucsac în spate, nu prea avea ce să-mi ceară. Și totuși:

– Mamii, dacă mă țin strâns, strâns de tine ca să-ți fie ușor, mă iei cinci minute în brațe?

Am luat-o de vreo două ori și, sincer, mi-a convenit, pentru că ea se ținea ca o maimuțică cu mâinile după gâtul meu și picioarele în jurul șalelor și la cele nici 15kg era decent de grea, iar eu am putut să cobor mai ușor decât să-mi lungească brațele smucindu-mi-le din umeri, chestie care chiar mă epuizează.

Am ajuns cu bine la mașină și drumul spre casă a început cu aceleași povești nesfârșite ale Mirunei. Doar că la un moment dat a adormit, ceea ce reprezintă succesul deplin al părintelui de copil de trei-cinci ani, vârsta la care refuză să mai doarmă pe principiul „dacă dorm, nu mai am timp să mă joc!”. Just.