ziua femeii

Nu am scris nimic de Ziua Femeii. Am acest sentiment că în zilele „celebre” de peste an inspirația îi vizitează și pe cei care comunică public mai puțin de felul lor și-atunci mi se pare fair-play să fac un pas în spate, să fie mai mult loc. Încurajez exprimarea, e un exercițiu bun, căci deși vedem mulți și pestriți pe facebook, să știți că ăi mai mulți sunt doar cu ochii pe noi/voi (sic!).

Nu am scris nimic de Ziua Femeii și pentru că ziua femeii ar trebui să fie în fiecare zi, așa cum ar fi și a bărbatului, a copilului, a omului în general. Nu sărbătorite cu atenții sau cadouri, ci cu respect și înțelegere, ascultându-ne unii pe alții, ridicând ziduri de încredere. Dar sunt total de acord că mulți dintre noi nu spunem te iubesc în fiecare zi, ne inhibă mersul pe stradă cu o floare în mână, ne emoționează până la stângăcie înmânatul sau primitul lui cadou, astfel că ne ajutăm de o zi festivă pentru a face ca toate aceste gesturi să curgă mai ușor.

Nu m-aș fi hotărât să scriu nici azi dacă nu s-ar fi strecurat în cafeaua fără zahăr băută pe stomacul gol, gustul liniștitor de femeie liberă. Da, sunt o femeie liberă, de câțiva ani tot sunt, și cu toate că e o normalitate, mai am uneori tresăriri „băi, ce bine e!” și apoi sunt invadată de căldura recunoștinței.

Fiind o societate românească în veșnică tranziție spre acceptarea de sine, femeie liberă poate duce cu gândul la o mulțime de lucruri, doar avem o imaginație bogată și un evantai de prejudecăți care reacționează instant și nu ne lasă să ajungem la zenul suprem: „stai să cujet”.

Mă simt liberă și în același timp în stare de continuă eliberare de când am lăsat în spate, una câte una, încătușările mentalităților daco-slavo-mioritice. Nu mai simt obligația de-a fi în rândul lumii și, mai important, înțeleg să nu o transmit mai departe fiicei mele.
Prefer oricând atitudini pro civilizație, gândire, principii, încredere în sine, corectitudine, civism, egalitate de sex etc. decât supunerea implicită de rușine și vină (că sigur ai făcut ceva rău din moment ești atipic în turmă), alimentată de pițigăiata gură a lumii, de datul din cap dezaprobator al celor ce au răbdat de toate (ori tu ești un mucos ce le datorează continuarea tradiției pentru ca tot ce li s-a întâmplat să pară normal), de frica unui individ sau chiar a unei instituții, de pleiada superstițiilor care ține loc de credință în cele mai multe cazuri, aceasta din urmă accentuând dramatic caracterul ipocrit, cu două fețe, al națiunii.

Să dau și câteva exemple. Cel mai bun lucru din prima parte a vieții mele a fost să divorțez, să admit că dragostea fără respect nu se poate, că ce se întâmplă pe lumea asta rămâne pe lumea asta, iar Dumnezeu, dacă există, nu și-ar dori căsătorii nefericite (iar gelozia naște monștri de-a dreptul pentru ambii parteneri, scoate ce e mai urât la suprafață – e primul semn că ar cam trebui să lași baltă o astfel de relație). Și am pierdut enorm de mult timp luptându-mă cu mentalitățile zdravăn înrădăcinate în viața de la țară unde se suferă în tăcere de rușine, cu toate că tot satul știe ce și cum. Al doilea cel mai bun lucru a fost să realizez ce am greșit eu cu adevărat și ce au greșit alții, iar de aici a rezultat și o concluzie: când ne simțim vinovați mai mult decât trebuie, greșim și mai mult.

O altă mentalitate neaoșă păguboasă e că bărbatului i se permit multe, femeii nu. Nu zic să fie invers, ci doar cinstit. Când pornești la drum alături de un om care nu crede așa, ci că suntem egali în fapte și gânduri, abia atunci te lovește în piept aerul proaspăt a ce-ar trebui să fie viața de cuplu. Aici ajung și la netradiționala mea familie a ultimilor opt ani, una care are tot ce îi trebuie, una pe care nici apariția copilei nu a trimis-o la primărie, cum se face, pentru că așa am simțit noi și mi s-ar fi părut de-a dreptul ipocrit să o facem pe bază de motiv. Căsătoria, ca și florile în dar, ar trebuie să fie o formă de omagiere a dragostei și nu să repare o problemă.

Acum, poate urmează un șoc pentru mulți dintre voi, dar nici copila nu am botezat-o. Noi nu mai practicăm ortodoxismul, iar religia mi se pare o opțiune personală, spirituală și nu o înregimentare de mic, eventual o spălare de creier. Poți învăța un copil despre iubirea de semeni, despre cum să nu furi, să nu minți și fără amenințarea ajungerii în iad, chestie care pe bune, nu funcționează, uitați-vă în jur… Apoi, nici oferta bor-ului nu e tentantă, e un univers închis, misogin, unde bărbați cu liceu ajung preoți după o însurătoare grăbită, unde femeia lăuză e murdară, la fel și cea la menstruație (dar venirea pe lume a unui copil e minune curată), unde cazurile de binefacere sunt rare și cu atât mai mult de apreciat, unde pe ruinele bisericilor de patrimoniu suspină ploaia în lipsa acoperișurilor aurite ce preferă coloși de beton, unde politicienii corupți pupători de moaște sunt primiți cu onoruri, unde la școală elevii sunt șantajați emoțional cu ora de religie (cum să lipsești când toți colegii sunt acolo? cum să ratezi o medie de zece?), unde duminici întregi evangheliile strigă surde despre iubirea de semeni, iar creștinul își lasă ultimul ban să cumpere rugăciunea unui acatist – în realitate să cotizeze pentru noua casa poporului, numită și catedrala mân(t)uirii – însă nu mai are pentru un bolnav aflat cu adevărat în nevoie, unde ce să mai, biblia zice una și practica bisericească e alta. Veți zice că sunt pornită pe biserică, dar nu mai sunt, privesc doar cât de mare e caracatița ce influențează tot ce mișcă în țara asta: cultura, educația, socialul, politicul, o arăt cu degetul și nu-mi înrolez copilul. Cum să ducă la ceva bun o religie de tip promisiune: greșești cât vrei, te spovedești și o iei de la capăt! Păcat de adevărații creștini, oameni cu suflet bun și decență, dar atâta vreme cât își tolerează conducătorii spirituali (doctrina le cere asta, în mod convenabil) nu fac decât să contribuie la apusul ortodoxismului, chestie firească având în vedere că până și zeii antici sunt azi statui și pe vremea aceea nici nu era internet.

Cos, spăl, alerg în zilele de sărbătoare – și am avut ceva de luptă cu superstiția asta! Dacă vă simțiți intrigați, v-aș ruga ca la următoarea zi de roșu în calendar să luați o carte despre viețile sfinților, să vă petreceți ziua citind despre „sărbătorit” și să aplicați ce ați învățat bun. Căci așa face un bun creștin, nu?!? Tradiția vă dictează altceva? Accept asta, dar țineți pentru sine, din câte știu nu se face o laudă din cât de credincios ești. Ori tradiție înseamnă și multe alte lucruri deja uitate, cum ar fi un lucru de mână (ciorapi de lână lucrați la cinci ace) sau o mâncare tradițională („rațe” din sfeclă umplută cu nucă) sau făcutul colacilor pentru o pomană (și prescure însemnată cu pristolnic), purtatul unei cămăși vechi cu vâlnic sau oprege la o zi mare (acum le zice „trențe” și zac în poduri în așteptarea unui samsar) etc.

Am eliminat tot felul de superstiții, astea au fost cel mai ușor de înlăturat pentru că nu au o bază științifică, dar care devin gesturi reflex. Apoi au urmat lucrurile pe care le făceam din automatism, că așa am pomenit. A fost suficient să mă întreb „de ce” ca să scap de ele.

În fine, toate astea și multe altele mă fac să mă simt o femeie liberă, mai aproape de timpurile pe care le trăim decât de trecut. Probabil pe vremea comunismului ajungeam la răcoare pentru opiniile mele politice – s-ar fi spus că sunt cu gura mea și-mi merit soarta și aș fi fost ăl mai tare căinată tocmai de turnătorii care dau bună ziua zâmbind. Probabil nu, eventual făceam copii ceva mai repede (că la 35 aș fi fost ori babă ori stearpă) și aș fi avut o non-existență cu maxim poză pe panoul oamenilor muncii și cu caiet de poezii ascuns în ăl mai adânc colț din dulap, unde mi-aș fi notat sumbru și-n vers alb, criptat, la ora aceea din noapte când toate treburile sunt gata și bărbatul e la schimbul trei, lașa luptă interioară.

Poate întrezăriți o oarecare ușurință în aceste rânduri, o aroganță sau o atotsuficiență, nu asta mi-e intenția, ci doar că se poate și altfel (acum e drept că la aproape treizeci și șapte de ani sunt la jumătatea vieții…), să nu credeți că e facil să te dezgolești de niște haine care nu sunt ale tale, dar care ți s-au lipit de carne de la atâta presiune socială. Sunt multe întrebări, multe momente de îndoială, multă frământare interioară. Și nu ești cu nimic mai breaz că îți trăiești viața după cum crezi tu că e mai bine, e doar firesc. Te scutește de multe bătăi inutile de cap, dar și de corvezi sociale protocolare.

Te simți liber și asta dă dependență.
Te simți liber și pentru că în fiecare zi trebuie să faci ceva pentru a rămâne liber.