meet the sun
Cu prietenii aproape și cu doza de munte, orice moment cu potențial dificil devine o amintire dragă. E și păcat de pădurile colorate să fie neadmirate, neumblate, nefolosite în scop terapeutic, chiar dacă cerul e posomorât, iar apusul colorat… o dorință. Tratamentul cu poteci de munte dă imediat roade, potențat de fiecare urcuș susținut, cum în Piatra Mare sigur găsești, și de povestitul cu cea mai bună prietenă.
Turele cu Miruna nu sunt cine știe ce drumeții mărețe, dar asta nu înseamnă că nu avem parte de aventură. Pe cât posibil încercăm să nu, vrem doar să ne bucurăm de natură și, uneori, când dă norocul, de prieteni. În ultimul an, de când ne-am căpătuit cu corona pe planetă, lucrurile s-au schimbat destul de mult social vorbind, iar în plus viața aduce schimbările ei. Nu viața în sine, oamenii, iar eu se pare că sunt unul la care schimbările trag invariabil o dată la cinci-șase ani. De aceea punctez cu acest mini jurnal un episod al bucuriei revederii cu oameni dragi.
Am început cu mure în pădurea de cum treci puntea peste Valea Glăjăriei. Numărate: două tu, două tu, două tu. Am continuat cu zmeură împărțite din ochi și, în apropiere de cabană, cu frăguțe. La întoarcere, ospățul cu zmeură a pierdut orice numărătoare: cât cuprinde!
Cea mai lungă drumeție a Mirunei s-a datorat și companiei nu doar fructelor, căci altfel se îndeamnă la mers când mai are pe cineva de vârsta ei.
O drumeție cu copil de cinci ani în Ciucaș, după afine. De la Cabana Muntele Roșu până sub vârful Muntele Roșu și înapoi.
Drumeția e prima și marea dragoste când vine vorba de munte, alergarea și florile au venit după, în mod firesc, fiind mereu preocupată de a vedea mai mult și de a ști ce văd. Chiar și atunci când urc la Omu în plin sezon turistic în Bucegi, eu aleg să văd muntele și nu-mi doresc să am potecile doar pentru mine, o exclusivitate cât se poate de egoistă când vine vorba de trasee clasice, foarte cunoscute. Oamenii de munte sunt egoiști în marea lor parte, pasiunea aceasta cere mereu mai mult și dacă se poate doar să primești, dar foarte rar să împarți și/sau împărtășești (vorbesc de oameni de munte, nu de turiștii care fac două drumeții pe an, una la Omu și alta pe Moldoveanu). Poate tocmai de aceea, am parte de poteci frumoase și cu puțină lume sau chiar deloc, cum a fost și în drumeția de față.