Știu vorba „nu există vreme rea, ci echipament nepotrivit” și sunt de acord cu ea în cele mai multe cazuri, doar că asta nu înseamnă să vânăm intemperiile doar pentru că avem haine cu membrane speciale, că purtăm lână și că avem o formă fizică peste medie care ne permite să fim zmei în cea mai mare parte a timpului. În cazul nostru, ne doream o drumeție după o ninsoare recentă, pe o vreme încă tumultoasă, înnorată, cu vânt puternic, bașca temperaturi negative pentru care, psihic vorbind, nu mă simțeam pregătită. Circuitul din Plaiul Foii este accesibil tot timpul anului, fără riscuri de avalanșă de pildă, cu priveliști spre Iezer și spre Crai și cu un „trafic” relativ redus.
Marți, 30 noiembrie 2021, Munții Piatra Craiului
Traseu: Plaiul Foii – bandă galbenă – Poiana Runcului – bandă roșie – Vârful Tămașul Mare – Curmătura Foii – bandă albastră pe Muchia Plaiul Mare – Plaiul Foii.
Date: 11.5km, 900m+, 3h20min
Trupa: Mike, Claudia, Cristi (cu Radu bonă Mirunei)
Profitând de mini vacanța Sf. Andrei – 1 Decembrie și de vizita lui Cristi, ne-am mobilizat la o mică plimbare aproape de Brașov, nu prea lungă că vremea oricum nu îmbia la prea mult stat pe-afară și nici nu voiam să abuzăm de bunăvoința lui Radu de a sta cu Miruna.
Nu mai fusesem pe sensul de urcare al acestui traseu, prin Poiana Runcului, astfel că nu prea vizualizam pe unde ar putea fi începutul. M-a surprins să văd că e foarte aproape de Plaiul Foii, imediat pe stânga după ce se merge înainte pe firul Bârsei Groșețului (și nu pe mult mai celebra direcție care duce la Refugiul Șpirlea, pe Bârsa Tămașului, pe unde va fi coborârea).
Pădurea, în ciuda frigului și a atmosferei posomorâte, arată destul de fain prin aceste locuri (comparativ cu traseul de întoarcere), iar pe măsură ce înaintam, acele de gheață o decorau feeric.
După ce am intersectat banda roșie ce vine tocmai din Făgăraș, dinspre Comisu, am intrat pe Culmea Tămaș. Vârful Tămașul Mare (1735m), după cum ne-a povestit Mike, urma să fie ascuns în pădure și marcat cu ceva construcție din lemne. Ca înălțime se apropie de cea a Postăvarului și, vă pot mărturisi, că cele mai surprinzătoare urcușuri sunt de obicei pe „munțișori”, probabil și pentru că e firesc să îi subestimez și nici nu au zone interactive care să angreneze tot corpul (cum e zona La Lanțuri din Crai, unde nu-mi amintesc vreodată să mi se fi părut solicitantă).
Pe vârf am făcut o scurtă pauză de poze și ceai, dar nu ne-am lungit pentru că la unele rafale aducătoare și de fulgișori, simțeam cum îmi îngheață toate cele. Nu știu dacă era la fel de frig ca în prognoză, dar a fost suficient cât să îmi amorțească degetele în mănuși și să am nasul bocnă.
Pe de altă parte, Culmea Tămașului e cunoscută pentru tăieri, și căzături aș adauga eu pentru că unii arbori sunt frânți totuși de furtuni, astfel că mă așteptam să dăm de astfel de zone mai puțin plăcute ochiului. Doar că încremenite de ger și mistificate de ceață, cărările munților sunt fără cusur cu tot cu poveștile mai mult triste ale arborilor…
Marcajul în schimb, refăcut de curând de Asociația Montană Carpați, e foarte bun, chiar și în acolo pe culme unde poteca șerpuiește printre trunchiuri mari, imposibil de urnit din drum, treaba de care se vor ocupa mucegaiul, ciupercile, insectele, dar să mai avem niște zeci de ani răbdare. Vara cred însă că e mai dificil prin jungla de lăstărișuri, zmeuriș, ierburi înalte, toate fiind acum reduse la simple bețe vibrând la rafale.
Evident, cel mai spectaculos moment al turei a fost când ni s-a deschis priveliștea spre Piatra Craiului. Nu că am fi văzut prea mult, dar sincer, nu ne așteptam să vedem ceva, ci să fim complet în nor. Și totuși, au existat câteva momente când soarele s-a ițit ca un glob stins, când raze palide au luminat câte un versant sau vreo poiană, când am putut distinge Marele Grohotiș sau Umerii și ne-am simțit răsplătiți pentru efortul nostru.
Deși inițial ne gândeam să mergem până la Umeri și de-acolo să coborâm spre Refugiul Șpirlea, să lungim circuitul, extremitățile au cerut la căldură, iar picioarele afară din bocanci, astfel că între Șaua Tămașului (de unde mai pornește o bandă albastră) și Curmătura Foii ne-am decis că e suficient pentru această zi și am coborât pe banda albastră.
N-am făcut nicio poză pe coborâre, traseul e un pic cam anost, un drum care și-a mai tocit tranșeele față de ultima oară când am mai mers pe el (vara îmi amintesc că avea mure și aceasta cred că e singurul lui atu). Dacă până aici nu mai întâlnisem pe nimeni, am dat și de un prim drumeț care urca, iar mai apoi, aproape de firul văii, de alții.
Ajunși acasă totul era bine, Radu nu părea obosit și chiar a ieșit să alerge, Miruna tot Miruna, ceea ce m-a bucurat foarte tare că deh, când plec brambura și Miruna rămâne cu altcineva în afară de taică-su, am un mini stres să fie totul în regulă… cu cine e pe post de bonă 😀
p.s. Cred că mi-a luat o oră să scap de amorțelile din degetele mâinilor. A fost tura în care am observat că mai întâi îmi îngheață picioarele, iar după ce mănânc picioarele se încălzesc, dar încep să îmi înghețe mâinile și foarte, foarte greu își mai revin.
