Livigno. Și vraja Engadinei

Lunga Vale Engadina din cantonul Graubünden continuă să crească în topul preferințelor mele din Elveția. Nu doar că e frumoasă, dar are ceva liniștitor ca peisaj, prin proporția echilibrată dintre înălțimile ascuțite și curbura ocrotitoare a văii, presărată cu localitățile mici și pitorești de pe malul Innului. Astfel că drumul spre Livigno (Italia) a fost o plăcere în sine, bucurându-ne totodată de ultimele zade galbene.

Și cum spiritul locului se simte mai bine la drumeții sau în alergare, am făcut multe băi de soare apreciind lipsa ceții sub care continuăm să ne ducem zilele în Altstätten… Și de care fugim de câte ori se poate.

*

1 – 3 noiembrie 2024, Munții Livigno, o grupă destul de mare a Alpilor ce se învecinează cu Bernina, Albula și Valea Engadina.

Cu o săptămână înainte, Ștefan și Monica ne-au întrebat dacă mergem și noi la Livigno, dacă tot e liberă vinerea de 1 noiembrie. Deși mă simțeam foarte obosită, iar joi seara eram invitați la prima noastră petrecere de Haloween, tot aveam chef de o plecare. La fel și Andrei, Miruna e oricum încântată de compania lui Victor, iar posibila cazare cu șemineu a punctat decisiv.

Harnica weekend-ului prelungit a fost Monica, ea alergând în fiecare dintre cele trei zile, restul ne-am bucurat de soare ceva mai… static. După atâtea zile de ceață doar să stau la soare și să văd priveliștea mi s-a părut îndestulător. Mai mult, având maratonul pe 17 noiembrie, am calculat ca volumul kilometrilor să se mențină moderat; înainte aveam acest obicei de-a îngrășa porcul pe final, dar la bătrânețe funcționează mai bine odihna.

Așadar, vineri ne-am pus la drum și am tot oftat trecând prin Engadina cea frumoasă, dar am făcut totuși o scurtă oprire (Ova Spin). Dacă copiii au avut chef de jucat în râuleț, drumeția s-a transformat în „baie de soare” și căutat pietre prin grohotiș. De la un punct încolo am simțit cum se instalează relaxarea în creier și mi-a păsat și mai puțin să îmi pun și mușchii la treabă. Nu aș face altfel, e genul acela de amintire tihnită la care să apelezi sub hipnoză (sic!).

*

Sâmbătă, după o dimineață lentă, au plecat Monica și Andrei la alergat, iar noi am rămas cu copiii. Să mă plimb prin oraș a fost destul de obositor per total, fiind și multă lume, dar și multe tentații, eu cu ochii după echipament și Miruna după… plușuri.

Livigno (alt. 1816m) însă, e locul unde armonia dintre munte și antropizare e un exemplu că se poate să ai și turism puhoi și schi până în buza trotuarului și poteci de toate felurile, dar și creste ce par de neumblat. E de ajuns să urci 100m ca toată agitația să dispară, iar stațiunea să se reducă la grupuri răzlețe de acoperișuri: toate la fel, din piatră.

La capitolul arhitectură, mi-a plăcut mai mult ca alte stațiuni pentru că au reușit să păstreze casele vechi, unele ca locuințe, alte cu roluri moderne, mercantile, iar construcțiile noi au urmat stilul. Cert că nu ai senzația aceea de haos și autorizații date la kilogram.

*

Când ne-a venit rândul la alergare (14km, 930m+, 2h20), mie și lui Ștefan, eram deja obosiți, dar totuși motivați să ajungem cât mai sus spre creste într-o cursă cu înserarea, atât de rapidă pe final de toamnă…

Partea bună, cel puțin în cazul meu, e că după vreun kilometru picioarele și-au revenit treptat și moleșeala s-a scuturat de pe umeri. E incredibil cât de praf sunt la capitolul plimbare versus alergare, chiar și când alerg la deal e mai ușor… Mă dor tălpile și mă lasă spatele (aici probabil platfusul își dă în petec), mă gândesc doar la sete și foame deși nu am poftă de ceva anume, și, cel mai important, la final simt frustrarea deciziilor proaste (cu cei mici mai bine ochești un parc și pui tabăra…).

Revenind la alergarea noastră, primii kilometri am fost de încălzire și totodată de observare a văii Livigno de sus. Nu am prins cel mai bun moment al zilei, dar tot m-ar tenta să vin și la schi, atât de ochioasă mi se pare!

Chiar și lipsite de soare, potecile au arătat superb, fiind genul acela fără pietre, pe care acele de larice adaugă în această perioadă un covor continuu și pe care ai spor din plin, inclusiv la deal.

Fără să-mi propun prea multe pentru o primă tură în zonă, mi-a plăcut să descopăr munții de aici – pe cât de domesticite sunt pantele din Livigno, pe atât de brusc se schimbă abordarea când intri pe o vale unde râurile de grohotiș macină necontenit versanții (nu degeaba se numesc Torrente Valle del…), de te și miri cum rezistă potecile.

Urmând indicațiile lui Ștefan spre un lac de sub un vârf de 3000m (Chaschauna / Cassana), am bifat și un pic de „nemarcate” urcând de-a dreptul o pantă suficient de lungă cât să scoată untul din noi. Dar a fost cu noroc, apucând să vedem și soarele la chip pentru câteva secunde.

Lacul a rămas pe altădată, amândoi am considerat că întoarcerea pe lumină și fără excese ne va fi de ajuns. Pe coborâre am interceptat un traseu marcat și mi-am făcut și pofta de alergat la vale, deși mă simt cam ruginită la capitolul ăsta.

Ultimii km prin oraș au fost confirmarea că stau bine cu antrenamentul, mai aveam energie să continui pe plat mult și bine. Doar de asta m-am și înscris la maraton, ceva din mine „o cere”.

*

Pentru duminică m-am gândit să oprim pe Valea Engadina la o drumeție, acolo unde zadele încă erau galbene, după cum văzusem la venire. Astfel fragmentam și drumul cu o pauză, nu neapărat lung prin cele 3h, dar destul să se plângă Miruna…

Zis și făcut, am oprit la Zernez pentru un scurt circuit prin pădurea de deasupra localității (4km), suficient cât sa ne facem o idee și să ne bucuram de frunze colorate. Mai sus se vedeau tare ademenitor versanții pietroși și mi-am pus în plan să revin cu trenul și să fac niște traversări (în orice parte aș apuca, există un tren de întoarcere, doar că e nevoie de o zi lungă de vară sau hai, una matinală de septembrie).