Engiadina Scuol Trail 2024, semi-ul Enziana

Scuol Engadina trailrunning 11 Engiadina Scuol Trail 2024, semi-ul Enziana

Îmi doream de ceva vreme să ajung pe Valea Engadina (cantonul Graubünden), iar un concurs de alergare a fost mai mereu prilej de mobilizare cu toată familia, adesea și cu prietenii, ceea ce am reușit și acum. În acest an nu mi-am propus curse „mărețe”, dar să-mi mențin totuși motivația și forma cu ajutorul lor, să ajung în zone noi, toate astea alegând pe măsura antrenamentului, iar nu a dorințelor impulsive.

Și chiar eram pregătită pentru 22km montani, însă nu și pentru o Claudie ce a dat totul, nu ca la ultimul vertical, drumul spre podium fiind presărat cu extaz, tras la deal, tras la vale, zâmbete și crampe. Și chiar dacă am adăugat încă un loc patru în „palmares”, o cursă bună e o cursă bună și sunt tare mulțumită că am strecurat tricolorul în seria elvețiană, după două sportive și o localnică.

  • Când și unde: sâmbătă, 22 iunie 2024, Alpii Retici (subgrupa Silvretta)
  • Engiadina Scuol Trail, ediția a 3-a, cu trei curse: maraton, semi și family
  • Cursa Enziana Trail: 21km, 1200m+ (oficial are 22km cu 1300m+)
  • TraseuScuol (1300m) – Jonvrai (2175m) – Motta Naluns (2150m) – Scuol
  • Timp: 2h 29min, strava
  • Isprava: locul 4 open din 40 alergătoare, loc 2 la categoria 40-50 ani (și 23 la general din 97 alergători, fiind o cursă cu un raport foarte echilibrat fete – băieți, 40 versus 57)

Cantonul Graubünden (germ.) sau Grison (fr.) sau Grischun (retroromană) sau Grigioni (it.) sau Rhaetia (latină, de unde și numele Alpilor de aici, A. Rhaetian/Rätischen) este cel mai mare din Elveția și este cel în care se vorbește retroromana (Romansh/Rätoromanisch), o limbă pe care noi românii ne-am putea-o însuși mai repede ca germana, părând la primul contact un amestec de italiană cu latină.

Pitorescul canton este în întregime o mare de munți cu multe vârfuri de trei mii de metri (numite Piz) și are câteva locuri ultra cunoscute precum Davos, Arosa sau St. Moritz, dar majoritatea localităților sunt mici, adevărate bijuterii de arhitectură, rupte din povești. Cum densitatea populației nu e prea mare, castelele, ruinele și cătunele compacte, cu un specific aparte, ies imediat în evidență, la fel ca și infrastructura impresionantă.

Pe Valea Engadina sau Engiadina (în retroromană) curge Innul, același care trece și prin Innsbruck și cu ocazia asta am descoperit ce curs lung și sinuos are acest râu, mai apoi fluviu, ce izvorăște aproape de granița cu Italia și după ce formează valea asta superbă prin Elveția, trece și prin Austria, trece și prin Germania destul de mult până se varsă în… Dunăre 🙂

Și, ca noua experiență să fie completă, am trecut muntele cu trenul transportor de mașini printr-un tunel de 19km – Tunnel dal Veraina (costă 34Fr pe sens, dar măcar o dată merită scutite serpentinele trecerii prin Pasul Flüela la 2300m).

*

Am fost tare inspirată când am ales această cursă, la 2h de casă, dar într-un loc complet nou. Ursăria Helvetica a fost la start cu mine și Monica de data asta, băieții făcându-ne galerie cu copiii, la înălțime (de la cazare am avut cărți de oaspeți cu telecabina inclusă).

Pe lângă frumusețea Văii Engadina străjuită de vârfuri ascutite și aerul de stațiune aerisită din Scuol, vremea s-a nimerit perfectă într-o serie lungă de ploi (de-altfel a plouat în fiecare după-amiază și duminică încă de dimineață).

Și distanța aleasă a fost mai mult decât ok, deși aș fi văzut mai mult munte și treceam de 2500m la tura lungă; fiind într-o perioadă cu multe crampe musculare, un maraton montan mi-ar fi încercat cu siguranță limitele.

Povestea cursei

Eu atâtea flori, atât de variate, n-am mai văzut! Zeci de specii pe metru pătrat! Alerg și mă minunez, privind doar în lateralul cărării. Sunt cu atât mai uimită cu cât nu e un loc alpin, ci o pășune care va fi păscută sau cosită în curând. Și așa arată tot versantul, nu e o un petec păstrat „de sămânță”, cum se practică în Elveția, nu e o întâmplare: e unul dintre acele locuri de pe Pământ unde simți că natura se întrece pe sine.

E incredibil cât de mult se schimbă percepția realității când plăcerea depășește efortul, alerg în continuă urcare și ignor gâfâitul sau arsura gambelor, nu aud, nu simt, nu doare, căci azi e prea mult munte și prea multe flori ca să conteze slăbiciunile trupului.

*

La start, după ce m-am pus în față, am țâșnit. N-am stat prea mult pe gânduri când am făcut asta, n-am avut o strategie, fiind și foarte calmă după un somn neobișnuit de lung, aproape profund, de opt ore. Unde s-or fi dus emoțiile??! Cert e că abia așteptam să ajung cât mai sus, peisajul arăta extraordinar, iar vremea perfectă pentru gustul meu – îmi doream să fie însorită, ca să văd cât mai mult.

Am început cursa cu bucurie, era atât de normal să fiu acolo la start, să pornesc tare, să nu am vreo grijă. Încercam să țin ritmul meu și să îmi aloc cât mai mult timp de privit în jur, apreciind organizatorii pentru cum au ales traseul.

Nici n-am urcat bine câteva sute de metri că a urmat o coborâre destul de intensă, necesară pentru a traversa o vale adâncă, pe o potecuță cu multe curbe peste care pur și simplu am zburat, deși eram abia la începutul cursei.

N-am menajat nimic, m-am simțit mult prea bine fiind eu însămi, necalculată, impulsivă, doar de asta îmi place alergarea montană! E drept că era o voce timidă pe acolo prin căpșor care-mi amintea că „voi plăti” această nesăbuință, însă alta îmi confirma că sunt doar 22km cu totul, sigur rezist și după ce se termină gazul.

Urcarea s-a reluat mai întâi pe o potecă, apoi pe un forestier ce a tot șerpuit printre flori, fiind atât de frumos totul încât nici acum nu îmi amintesc… cum am urcat.

Am mai făcut și poze, că nu puteam să mă abțin! Cred că pajiștile acelea ar fi scos din cochilie chiar și pe cei ce caută doar sport, înverșunare și competiție, n-aveai cum să rămâi indiferent!

Mi-am amintit de geluri și, cum trecuse o jumătate de oră, am luat unul. Pe primul îl luasem dinainte de start cu vreo zece minute. În general, știu că la început de cursă mă mai țin de ele, apoi le amân până ajung să le car degeaba…

Pe aici m-a ajuns din urmă viitoarea locul trei, ea având un ritm susținut și o strategie clară să mă depășească și să mențină avantajul. Spre deosebire de mine care nu am privit înapoi cu totul de trei ori toată cursa, ea privea spre mine la fiecare serpentină.

Înainte de primul punct de alimentare am fost întâmpinați de o casă cu liliac înflorit, pe final de iunie, apariție pe cât de exotică, pe atât de parfumată – nu am putut să nu mă duc cu nasul spre crenguța lăsată mai jos!

De aici urcarea a devenit alpină, pe potecă de munte, dar și cu alte feluri de floricele! Pentru mine, oricum obsedată de ele, era deja o încântare… dureroasă: tare greu să trec fără să fac o poză sau să privesc mai pe îndelete. Evident că unde am întâlnit „una nouă”, am oprit la o poză în regim de tir: scos telefonul, țintit, oprit respirația, pozat, fugit.

Ieșirea la golul alpin mi-a amintit puțin de Bucegi, de potecile de pe Valea Cerbului sau de pe a Jepilor, a Ialomiței. Și deși anumite bucățele de munte seamănă, sentimentele nu se clonează…

Gândurile zboară departe, picioarele zboară sub mine, vuietul apelor acoperă totul și peisajele se amestecă până reajung în prezent. E frumos, îmi tot spun, am fost tare norocoasă când am ales cursa asta fără să am habar de prea multe detalii: dacă traseul e frumos, restul contează atât de puțin!

Tot alergând și țopăind peste pâraie, am început să simt furnicături prin mușchi din tălpi până-n șolduri. Deja?!? Nu privesc ceasul prea des când alerg, dar trebuia să verific: abia km 10 și pe mine pe încercau cârceii 🙁 Nu mi s-a mai întâmplat așa devreme, de obicei pe la km 25 apar. Cum trecuseră 40 minute de la ultimul gel, am mai luat unul, sperând să păcălesc puțin creierul…

Am continuat să alerg pe cât de tare permitea terenul, pe o ușoară coborâre, urmând traversarea unui pârâu destul de mare și învolburat, după care mai venea o urcare pe care mă puteam „odihni”.

Traseul, ca mai toate prin Alpi, e amenajat cu podețe acoperite cu plasă de sârmă prin zonele mlăștinoase, asta fiind cu dublu rol, ca „poteca” să fie una pentru toți, nu șapte cărări nămoloase, iar plantele specifice să se dezvolte în voie (ex Bumbăcariță, orhidee).

Ca dinamică, fiind ceva mai în față, nu eram în vreun pluton, am alergat singură 90% din cursă. Un băiat își păstra poziția la niște zeci de metri în față, uneori mai filma, pe un altul îl depășisem și îl zărisem la un moment dat rămas destul de în urmă. În rest, doar când se vedea mult înainte, mai distingeam câte o alură mișcându-se.

Pe mica urcare după pârâu mă așteptam la crampe musculare, apar mai mereu la schimbarea tipului de efort sau mișcări bruște, dar m-au amânat puțin, așa că am urcat în alergare ușoară până la Jonvrai, unde era și punct de alimentare. Am luat niște apă în pahar, ca și de la ultimul, parte am băut-o, parte mi-am turnat-o în palmă ca să mă „mânjesc” răcoritor pe față.

De aici alergarea mi s-a părut de vis: o curbă de nivel sus-jos unde, după fiecare muchiuță părea că se prăbușește muntele, că urmează o rupere de pantă, ca de fapt poteca să continue blând, după care urma altă muchiuță și tot așa. Aș fi vrut să nu se mai termine, să pot alerga la nesfârșit, ca un hamster într-o buclă infinită a frumuseții muntelui.

După ultima muchie, mă așteptau undeva pe iarbă, Andrei și Miruna. Ce bucurie să-i văd și ce bucurie să nu mă vait ca de obicei, să nu mă vadă crispată, mai ales Miruna! Cum nu erau lângă potecă, nu am făcut ocol pe la ei, nu de alta, dar după urcare, urma coborâre și orice pas ieșit din ritm putea să declanșeze cârceii: nu cu spectatori, vă rog, păstrez supliciul doar pentru mine 😀

La Motta Naluns, stație de telecabină pe un domeniu schiabil, punctul de alimentare era destul de ciudat plasat, întâi am coborât pe iarbă trecând pe lângă Ștefan cu Victor, apoi am ajuns într-o zonă fără stegulețe unde am pierdut câteva secunde bâjbâind, ca de fapt să trebuiască să reurc (m-am luat după gălăgie). În punct, prezentatorul evenimentului m-a întrebat cum sunt, i-am zis că bine, normal, e prea frumos ca să fiu altfel și, luând doar un pic de apă în pahar, am pornit mai departe.

Aici am realizat că nu mi s-a spus a câta sunt, dar nici eu nu am întrebat. Cumva socotisem de la început că sunt a patra, dar mi se părea irelevant în contextul în care cârceii erau iminenți. Singura mea strategie în astfel de momente nu e să scad ritmul, că tot vor apărea, ci să adun minute pe plus pentru când se declanșează criza, să am de rezervă.

Când a început coborârea cea mare, am călcat pedala, cu singura grijă să nu pășesc aiurea, fiind două poteci paralele, una foarte îngustă de MTB și una pe iarbă, dar nu prea tasată. Nu știu nici ce viteză aveam, nici ce se mai întâmpla în jur în materie de concurenți, doar stegulețele/benzile portocalii să se vadă, să nu o apuc aiurea. Și cum unele erau culcate de vânt, probabil de la furtuna din seara precedentă, am avut emoții de câteva ori…

Și-am tot coborât fără să mă menajez mai ales pe porțiunea cu forestier sau de drum pavat, cu toate că îmi cam era milă de genunchi.

Sătucul Ftan mi s-a părut foarte pitoresc și mi-ar fi plăcut să stau la o poză. Voluntarii m-au rugat cu apă și ce mai aveau în punct, dar le-am spus că am de toate (tocmai ce băusem apă din flask și constatasem că era pe la jumătate), le-am mulțumit și mi-am văzut de drum.

După vreo jumătate de kilometru alergat prin soare, pe o porțiune de fals plat, am simțit că mă lasă energia, că ritmul se slăbește. Mi-am amintit că mai am geluri și chiar dacă în mod normal nu aș lua unul la 2-3km de finiș, pe coborâre, am ascultat de instinct și l-am luat. Să zic că peste cinci minute am simțit ceva revenire.

De ce m-am temut nu am scăpat și, ca o „rețetă”, trecerea de la forestier la potecă a venit instant cu cârceii la ambele coapse simultan. De obicei, mă apucă cu rândul, dar de data asta nu m-au mai răbdat. Km 19, aproape de finiș. Grimase, masaj, tras de vârfuri, mișcat ca robotul… ce să mai, deși am trecut de zeci de ori prin asta, durerea e aceeași și totuși unică de fiecare dată.

Și chiar dacă poteca era foarte neregulată, când pe iarbă, când prin câte un crâng cu pietre și rădăcini, am continuat să mă mișc: țopăiam în piciorul mai stabil și-l târam pe celălalt, iar când ceda ăla bun, trăgeam de celălalt și tot așa. Sunt momente de care nu sunt mândră și n-aș vrea să am spectatori, însă pe de altă parte îmi întăresc încrederea în mine că pot suporta și trece peste aproape orice.

Când mi-am revenit, mai era sub un kilometru până la finiș și tocmai se ieșea din crâng. E printre singurele dăți când am privit cu intenție înapoi, să văd dacă m-a „prins” careva și dacă e nevoie să sprintez, chiar și așa faultată. Nu am văzut pe nimeni, dar nici nu m-am putut mulțumi să alerg ușor, ci pe cât de tare îmi permiteau picioarele cât să nu mă apuce iar (cârceii încă mă furnicau de sus până jos ca niște peștișori…).

Finișul m-a bucurat mai mult ca de obicei căci am văzut pe ceas că scot sub 2h30 și am conștientizat ce cursă intensă și bună am făcut (pentru nivelul meu, desigur). Și pentru că ultimii zece metri au însemnat o frânare pe forestier și cotire bruscă pe iarbă, mi s-a pus un cârcel la gamba stângă fix acolo, când ridicam brațele să sărbătoresc „victoria”.

Ultimii pași au fost mai mult o țopăire laterală și o deplasare până la un gard de care să mă țin. Oamenii m-au încurajat și momentul în sine n-a fost jenant, e ceva normal în sportul ăsta; după ceva timp a mai fost un băiat cu finiș similar (sic!). O MTB-istă a sărit să mă țină, iar o tipă mi-a dat un magneziu lichid. L-am luat pe loc, deși la mine nu prea are efect (am renunțat de ceva vreme să le mai car în curse, efectiv nu am simțit diferența).

După, ar fi urmat socializarea, dar cum nu cunoșteam pe nimeni, am stat la… ascultat. Retroromana sună ca o italiană ciudată, corcită cu germana, astfel că uneori aveam senzația că înțeleg tot mai ales că se povesteau impresii din cursă, ce-mi erau familiare. Și chiar erau niște tipi care rememorau zonele cu flori, deci nu eram extaziată de una singură.

Mai târziu a apărut și Monica, încântată și ea de frumusețea traseului, mulțumită că a terminat cu bine după o noapte nedormită. Cum mai erau alți trei români în cursă, ne-am format și noi grupul nostru de stat la povești, ei fiind la început și foarte entuziasmați de virusul numit alergare montană.

Apoi au apărut Andrei cu Miruna ce coborâseră pe jos. La fix pentru fie-mea să-mi mănânce pastele (că de-aia alerg) și să fie prezenți la premiere. Care premiere ar fi fost una banală dacă prezentatorul nu s-ar fi apucat de luat interviuri. Am zis și eu ceva acolo, ba chiar am vorbit prea mult pentru câtă germană știu, dar na, el m-a provocat 🙂

Întotdeauna e loc de mai bine

Privind în urmă, am făcut aproape totul cum trebuie: echipamentul ales (mai puțin centura, care m-a iritat de zile mari), geluri „la timp”, muzică în căști (nu că aș mai și asculta-o la un moment dat, dar mă ajută să nu mai aud zgomotul din urechi când se înfundă…).

Puteam Trebuia să beau MULT mai multă apă, cu tot cu trei jumătăți de pahar luate din punctele de alimentare, din care m-am și spălat pe față, cred că am consumat 0.5l pe tot traseul, căci am terminat flask-ul după finiș…

Și dacă nu făceam poze, tot nu aș fi recuperat cele șapte minute ale locului trei, mai ales că ea fiind chiar din Scuol, a știut bine traseul (au fost mai multe locuri unde mi-a fost neclar pe unde trebuie să o apuc, pe coborâre erau și câte trei poteci, toate în jos, iar marcajele nu erau dese). Avea ceva șanse să mă prindă cea de pe locul cinci, dar am gestionat bine criza cârceilor, continuând să mă mișc, chiar și când aproape mă imobilizaseră.

La somn, Miruna mi-a reamintit că e mândră de mine că am fost pe podium, dar că ea, deși îi place mult numele primei fete, Flurina, nu o place pe motiv… de ce a fost ea prima. I-am explicat cum stă treaba cu sportul și fairplay-ul, că asta e, cine e mai bun câștigă și merită respect. Și, cum face ea de obicei când e curioasă de ceva, m-a pus să o caut pe Flurina pe internet. Așa am văzut că Flurina e de fapt schioare de fond și apare în multe poze de podium. Pe același principiu, m-am uitat și la a doua fată, atletă profesionistă la disciplina orientare. Hai și cu a treia: e o alergătoare chiar din Scuol. Aha, deci am fost „învinsă” onorabil și, deși nu aveam oricum gânduri secundare, mi-am confirmat că am alergat cu adevărat bine, nu mi-am îmbătat ego-ul de la prea multe flori 🙂

Oricum, ca distanță și/sau elevație cursa este peste cele două semi-uri din Brașov, astfel că privind în urmă peste ce am alergat și eu cândva acasă și ce a fost anul acesta, încă scot timp de podium, încă sunt „în grafic” (e drept, competiția feminină în Ro e mult diluată în prezent, cu fetele bune împărțite pe la multe curse interne, plus la cele de-afară).

Un pic despre organizare

O cursă tânără cu organizatori tineri, foarte implicați, primitori, ce au ținut să vorbească și în engleză la start sau când a fost nevoie. Altfel, s-a vorbit în germana standard destul de mult, fiindcă retroromană nu știe prea multă lume, nici măcar elvețienii.

Kit-ul a fost din produse locale, iar punctele de alimentare au avut inclusiv geluri, pe lângă clasicele fructe, dulciuri, cașcaval, cu voluntari care insistau să iei ceva. Taxa nu a fost scumpă pentru ce se mai practică prin CH și a inclus kit-ul, gustarea de după cursă, plus un bon de reducere valabil pe telecabină.

Startul și sosirea au fost la stația inferioară a telecabinei și cumva, datorită locului cu toate utilitățile (toalete, duș, terasă), s-a creat o atmosferă destul de faină, cu public rămas la premiere.

Traseul a fost foarte bine ales, cosit pe unde a fost nevoie și bine marcat, mai puțin pe coborâre unde, părerea mea, ar fi trebuit verificat după ploaia de cu o seară înainte, multe panglici sau stegulețe dovedindu-se culcate când ajungeam în dreptul lor.

Premierea a fost punctuală și animată de interviuri, iar sentimentul meu general a fost unul de ospitalitate, astfel că pe 25 iunie 2025 s-ar putea să iau din nou startul acolo, poate chiar la maratonul ce urcă spre 2900m.

Următoarea cursă?

Nu știu, trebuie să o caut sau să mă găsească ea.

Spuneam acum ceva vreme că vreau la verticaluri, că nu prea mai am timp să mă antrenez cu jobul, dar acum că am văzut cum stă treaba și ce concurență e la ele (schioare de fond, mtb-iste, atlete profesioniste), cred că o să merg pe mâna curselor ce au și coborâre și unde e loc și pentru alergătoarele montane… amatoare.

În loc de epilog

8 Comentarii

  • Super fain ca v-ati mobilizat cu totii si ca ati descoperit o zona noua in Elvetia. Si un mare bravo pentru cursa. Combinatia dintre o zi buna si muntele superb au scris un jurnal chiar fain!

    • Monica cu Ștefan au mai fost, dar pentru noi chiar a fost prima dată, cu toate că am văzut așa multe poze pe strava (iarna merge lumea acolo la schi fond, iar toamna arată foarte fain pentru că e plin e zade care îngălbenesc, pe sus fiind deja zăpadă). Deja am ochit și alte curse prin canton 🙂
      Altfel, da, am prins o zi bună, se pare că tot combinația serviciu + alergări mai rare îmi priește, odihna face minuni. Ar face și apa, dacă aș bea-o!

    • Merci!! Păi dacă consideri opritul la poze ca fiind o mică pauză de revenire pentru câteva secunde și transformi asta în avantaj, eu una chiar repornesc cu zvâc, atunci sunt total pentru poze. De-altfel, mi-ar părea nespus de rău dacă n-aș face măcar câteva! Și așa regret și acum că am ratat niște cadre…

  • Felicitari Clau, ma bucur tare mult pentru tine. Pentru carcei, am experimentat ceva de la Sponser recent si m-am gandit la tine, caut cum arata/se numeste si iti trimit – mi s-a parut fff tare in ciuda gustului de amoniac/otet.

    as fi curioasa privind organizarea – ce a inclus kitul ca si produse locale, in ce a constat premiul si cum se face marcarea traseului

    • Mulțumesc frumos, Oana, printre oamenii cu care aș fi povestit la cald după finiș cu siguranță te numeri! Asta pot spune că-mi lipsește destul de mult…
      În kit au fost: o bere locală, un cașcaval local (făcut într-un cătun prin care am și trecut pe coborâre), o prăjitură locală care se dă mai peste tot (umplutura e un amestec foarte consistent de smochine, pere, nuci, stafide etc.) și am avut, la alegere, un produs Salomon (bandane sau încălțătoare).
      Înscrierea a costat 45Fr în a doua etapă.
      Marcajul a fost cu panglici roșii, stegulețe și săgeți (destul de multe pe anumite porțiuni, aveau scris și numele cursei), astea două din urmă fiind pe tijă metalică (ușor de înfipt, dar totuși, vântul le-a doborât ici-colo).
      Exista și marcaj turistic pe anumite porțiuni, dar traseul nu le urma întocmai, astfel că nu le-am luat în calcul(aici e clar că organizatorii aleargă și ei pentru că au ales tot ce se putea ca trail). Plus că la ei oricum sunt doar romb galben, bandă roșie și bandă albastră, iar în multe intersecții te iei după indicator, toate marcajele fiind… galbene.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *