O primă incursiune în Madrisa Land

Stau cu mâinile în șold și simt o arsură pe brațe și pe spatele ud de sub rucsac. În sfârșit, mi-e frig. Un soi de frig. Sunt la 2600m, într-o șa nu foarte largă, dar unde se întâlnesc patru poteci și patru zări. Încep să fac o pasiune pentru șei, pasuri, curmături etc. (germ. Pass, Sattel, Joch), locuri pe unde poți trece pe partea cealaltă a muntelui. Asta și pentru că în Alpi totul e la o altă scară, iar vârfurile nu mi se par ademenitoare, cele mai multe nefiind accesibile pentru drumeție/alergare. Însuși Madrisa, de exemplu, nu are un traseu marcat.

Proptesc telefonul pe o piatră nu foarte înaltă, abia pot intra cu totul în cadru, și insist până scot o serie de selfie-uri. Nu mereu am chef de astfel de ego-amintiri, înălțimile nu garantează automat serenitatea, tocmai de aceea apreciez când se întâmplă.

🏃🏽‍♀️

• Duminică, 22 iunie 2025, Alpii Rätikon
• Traseu: Klosters (1100m) – Madrisa gondolă / Madrisa Land (1884m) – circuit prin Pasul Rätschajoch (2601m) – Madrisa gondolă (1884m)
• Date: 15.5km, 1600m+, strava, 3.5h

🏃🏽‍♀️

De data aceasta au fost Monica și Ștefan cei care au ales destinația de weekend, inițial nu plănuiam să mergem și noi acolo, ci doar să-mi fac eu alergarea lungă pe undeva mai aproape, dar uneori lucrurile se aranjează din mers. Eram interesată direct de tot ce sună a Madrisa, căci nu mai fusesem niciodată.

Andrei și Miruna au urcat cu telegondola la Madrisa Land, un fel de parc alpin cu loc de joacă destul de mare și complex, lac, trambulină, țarc cu căprițe de mângâiat și desigur, restaurant. Iarna, toată zona e dedicata schiului, însă nu mă pot plânge că vara s-ar vedea prea multă intervenție antropică. Ori că sunt Alpii mari, ori se lucrează discret. Ambele, la care adaug că fiind multe astfel de locuri în Alpi, nu se ajunge la aglomerația și la multiplicarea de poteci ca pe platoul Bucegi… (și cred că nici instalațiile nu costă cât la Bușteni).

Povestea. Madrisa e un nume cu vino-ncoace

Am tot auzit de „Madrisa” – e o cursă de trailrunning în zonă care-i poartă numele. Dincolo de asta, nu sună deloc nemțește, e drept, cantonul e Graubünden și limba retroromană e specială. Cert e că m-a făcut adesea curioasă, nu într-atât cât să urgentez să cunosc zona, dar era deja pe lista scurtă.

Revenind, am parcat în Klosters Dorf și ai mei au luat gondola. Eu, am început să bâjbâi după o potecă pe care să o prind cât mai roșie, adică marcată ca fiind montană și să evit drumurile. Nu de alta, dar potecile au parte de mai multă umbră. Asta nu m-a ferit de cald. Și de abrupțenie. Și de pajiști cu flori, minunate, dar umiditatea combinată cu polen mă moleșește grozav.

Pentru că orientarea nu a mers grozav în prima parte, am pierdut mult timp și mai ales, energie. Am băut multă apă și îmi făceam griji pentru cum e mai sus, că voi rămâne fără (plecasem cu un litru combinat cu isotonic).

Dar surpriză, pe aici oamenii împart apa, scena din cătunul Flue impresionându-mă. Casele păreau pustii, doi măgari într-un țarc, dar dintr-o căsuță iese o doamnă cu un pahar mare de sticlă, cam de 750ml așa, și-și ia niște apă de la țeava din imaginea de mai sus. Ia o gură, face o pauză, apoi mă vede și îmi zâmbește. Până la urmă, să bei apă rece vara transcende timpurile, locurile, națiile.

Am tras ceva de mine să ajung la stația de gondolă, însă mi-a prins bine să mă revăd cu ai mei. Erau și Ștefan cu Victor, Monica deja de dimineață pe poteci, dar cum nu erau șanse să mă alătur ei, mi-am propus să mai urc maxim o oră și jumătate și văd apoi dacă se leagă ceva sau nu.

Cu adierile vântului de partea mea și cu crestele dinainte, motivația a crescut simțitor, iar după prima orhidee Sângele Voinicului, greul a dispărut. Deși nu am găsit flori noi, să am de-a lungul potecii când orhidee, când gențiene galbene (Gentiana punctata), mi-a ținut mintea ocupată, încântarea la cote ridicate iar pulsul… cine l-a mai băgat în seamă?!?

Poteca spre Pasul Rätschajoch pe care nu-l distingeam exact la orizontul crestei, dar îl ghiceam, a avut porțiuni de jgheab, pe unde abia aveau loc ambele picioare, dar și părți faine, de fals plat, pe un soi de luncă glaciară unde șerpuia printr-un covor de flori albe.

Urcușul final a fost greuț, destul de cald, dar motivația n-a lipsit. Sau poate sunt destul de antrenată. Nu că m-aș simți pregătită pentru concursul din 5 iulie, nu am pus în practică multe idei bune, doar le-am tot amânat… Asta e, mereu știu ce e de făcut, organizarea lasă de dorit.

Ajunsă în Pasul Rätschajoch, satisfacția a fost mare. Vântul ceva mai întețit și cu fuioare reci aduse de deasupra ultimelor zăpezi. Priveliștea cât mă lasă miopia s-o cuprind. 2600m. E ceva pentru doar un pas, nu?!?

Aveam așa o fericire simplă, o ușurință, o eliberare. Unele rafale îmi făceau pielea de găină, se strecurau prin părul prins sub șapcă, mă răcoreau brusc ca un gâdilat. Am zăbovit o vreme. N-aș fi plecat. Am stat la selfie-uri, m-am privit în ochi. Momentan nu era nimeni, dar sentimentul nu era de singurătate. E uimitor cum în unele locuri de pe munte mă simt așa, iar în altele nu… Parcă ar avea o energie a lor, dar eu nu cred în asta. Piatra e piatră, omul însă își duce valiză interioară…

Și m-am tot gândit cum să continui din moment ce prima opțiune începea cu traversarea unei limbi de zăpadă. Nu cine știe ce, dar nu aveam chef de câcâit, iar apoi creasta urma să fie lungă și sigur tehnică. Am trecut la a doua opțiune. Fără zăpadă și aparent, foarte puțin cu pietre, mai scurtă (îi spusesem lui Andrei că nu fac tură prea lungă, un pic peste 3h)

Pentru continuare am ales a doua variantă, cea care trece pe sub vârful Madrisa de peste 2800m. Bun și așa. Nu am regretat, deși mă gândeam că trecând pe lângă instalații de schi va fi cam antropic și prea umblat. Da de unde! Pietre ca-n Retezat, casa marmotelor (deși am văzut doar funduri fugind) și o mică căldare ca o bijuterie.

Partea frumoasă, aceasta cu pietre și floricele alpine, a fost potrivit de lungă, dar tot s-a terminat repede și am ajuns la zona unde chiar erau drumuri și stâlpi. Nici acestea foarte multe și nici foarte deranjante ochiului. În plus, urmărind flora (rododendron și alte plante) și găurile de marmote, chiar dacă se schiază iarna, natura nu prea să fie afectată.

Cu marmotele, aveam deja un of, cum să fie atât de multe găuri și eu să nu pozez nici una. Dar câinele cuiva a scăpat din lesă și a alergat după una, spre disperarea stăpânilor care nu au reușit nici cu comenzi, nici cu fluierul să o aducă pe Maia înapoi. Li se auzeau strigătele pe tot muntele și Maia pace. Marmotele, au început să fluiere a avertizare de peste tot. Așa am dat și eu de una care aștepta în gardă să dea semnalul de pericol. Mi-am făcut pozele. Bun așa 🙂

De aici, am dat-o cât mai rapid la vale. Andrei cu Miruna erau la restaurant, astfel că am picat la fix să mă alătur la o înghețată. Cum coborâtul în alergare încă 4km până în Klosters nu ar fi contat la antrenament, ci doar la uzura genunchilor, am luat și eu gondola.

Acesta se presupune că a fost ultimul antrenament lung dinainte de Bernina Gletcher Marathon. Putea fi mai consistent, mai tehnic, mai…, dar așa a ieșit. Nu-mi rămâne decât să am încredere în ce am făcut până acum și să mă bazez pe ce știu sigur: muntele o să-mi placă, traseul și mai și!