Două prietene prin Alpi – Cabana Albert-Heim și la vale spre Andermatt

După două ture în cantonul Wallis, ne-am mutat în Uri, dar tot pe partea văii unde zăpadă găsești de pe la 2500m în sus. Când scriu, e deja o săptămână de când valul de căldură a lovit și-n Alpi, însă și despre asta e muntele: adaptare la condițiile existente, pregătire pentru schimbări „din senin” și bucurie pentru ce vezi, ce experimentezi, un Carpe diem conștient. Cu alte cuvinte, când mă văd în poze cu ditamai rucsacul în spate, văd o adolescentă responsabilă (sic!), puțin plecată de-acasă, pusă pe aventuri, dar în același timp realistă și recunoscătoare.

Îmi era dor de o cabană în inima muntelui, de sentimentul pe care adăposturile din munți mi-l dau, de un loc de unde cei mai curajoși merg mai departe, iar ceilalți își promit că într-o zi o vor face și ei. Cum spune prietena mea, un loc unde se nasc planuri. Iar Cabana Albert-Heim ne-a așteptat, dincolo de spectaculoasa amplasare, cu inspirație pentru viitor.

Nu puteam avea o revelație mai potrivită pentru ultima zi. Una în care am făcut și foarte multe poze, n-am mai economisit bateria telefonului. O zi cu așteptări moderate și totuși, ca întotdeauna, s-au găsit momente speciale de pus deoparte.

☼

Reiau informațiile din primul jurnal, unde puteți găsi toate datele mini călătoriei noastre:

Traseu sâmbătă, 13 iunie, după-amiază: Realp, Tiefenbach, Tätsch
Date: 10km, 980m+, 3h în mișcare, strava
Mobilitate: tren → Oberwald - Realp.

Traseu druminică, 14 iunie: Tätsch, Vf. Schafberg (2590m), Albert-Heim Hütte (2543m), ruta 51 „Furka-Höhenweg”, Andermatt
Date: 21.7km, 760m+, 5h în mișcare, strava 
Mobilitate: tren → Andermatt - Altstätten (3h, 3 schimbări).  

Jurnalul lui Mike – Drumuri care nasc alte drumuri (Albert-Heim Hütte) – dacă vă uitați pe hartă, de lângă cabană pleacă niște poteci albastre stânga, dreapta, spre alte cabane. Ei bine, cu plecare din Pasul Furka, se poate lega o traversare frumoasă din cabană în cabană până hăt departe (nu e cuprins aici pe hartă). Pentru un sfârșit de vară, e o idee care ne surâde.

☼

Realp – Tiefenbach, căutări de amiază

După ce ne lămurim că doar în Realp putem ajunge cu trenul, ruta desenată ne asigură că nu ne vom plictisi de la ora 17 până la apus, și că va mai rămâne ceva și pentru a doua zi. Ne punem pe urcat.

În stilul caracteristic, noi urcăm „cât cuprinde” și uneori asta chiar e o problemă, ajungem prea devreme unde-i bine de înnoptat și avem dilema de a continua sau nu. Doar n-o să ședem prea mult și nici culcatul cu găinile nu-i o soluție, că te trezești în noapte și te uiți sec pe cerul cortului…

După două ore de tranziție din Pasul Grimsel până în Realp, cu stat în gară, în tren, cu mâncat bine, dau vina pe soare că mă moleșește. Știu însă că energia își va reveni, că și aceste momente fac parte din antrenament și încerc să mă mențin hidratată. Din fericire, trecem prin pădure și devine mai plăcut.

Când ieșim în golul alpin parcă nu mai e așa cald, iarba nu mai e așa înaltă dogorind a ceai, iar peisajul îmi/ne ocupă mintea: pe unde or fi traseele, pe unde cabana, câte dosuri de marmote mai vedem și pe aici.

Ajungem la ceva baraj menit să domolească posibilele viituri ale pârâului ce mai sus are o ditamai cascada și, luându-ne după un drumeț avut înainte, deja greșim un pic poteca. Ne întoarcem și regăsim direcția dorită, semn că pe aici încă nu s-au refăcut complet stâlpii de marcaj – mulți sunt culcați și fără plăcuțe indicatoare.

După ce intrăm pe curba de nivel spre Tiefenbach, ne uităm după locuri de cort deși e cam devreme. Dăm de un drum, destul de bun, și deocamdată ne ținem pe el. Când încep să apară mașini, campere și grupuri care clar înnoptează, avem un prim șoc, dar cumva ne prindem că e ceva loc unde e permis genul acesta de campare. Sunt prea mulți și prea amenajate „terasamentele”.

Realizăm destul de repede că locurile cu vedere la răsărit, exclusiviste sunt ocupate, dar mai ales, că nu avem apă. Dacă loc de cort se găsește (unde stau atâtea mașini, să ne punem și noi în regim de bivuac e deja eco), cu apa nu e glumit.

Nu avem încotro și coborâm spre Tiefenbach cu ideea să intrăm pe valea spre cabană, pe acolo curge cel puțin râul, și să ne oprim pe acolo pentru somn. Nu suntem deloc încântate: e o vale îngustă, fără priveliște, sigur răcoroasă, dar mai ales, va trebui să urcăm destul de mult până să găsim ceva drept…

Urmăm poteca de coborâre ce ne cam rupe de picioare (e drept că până acum am fentat mai toate coborârile cu gondola sau autobuzul) și ieșim la șosea la hotelul-restaurant. Evident că nu e nicio cișmea publică, așa că Mike ia taurul de coarne și intră cu sticlele într-o sacoșă de umăr. Iese victorioasă cu o cola și cu apă.

Acum mai avem un singur lucru de făcut: să urcăm înapoi la locul de campat! Suntem deopotrivă de acord că priveliștea de sus și terenul drept merită efortul în detrimentul unei văi înguste.

E seară și urcăm la deal, de data asta pe drum, că de poteca sinuoasă ne-am lămurit, și dacă tot o facem, ocupăm o ditamai parcela – oricum, deja la ora asta, cine era de venit, venise.

[Venind pe drum, am observat că parcarea pentru Cabana Albert-Heim era anunțată încă de la șosea și mai sus se afla parcarea și un aparat EasyParking. Despre Tiefenbach-Tätsch ca zonă pentru campere ce începe după parcare, nu am găsit nimic oficial menționat, dar e clar că existând amenajări și cerere, e ceva cel puțin tolerat. ]

Albert-Heim Hütte, „znüni” la cabana din povești

Ne trezim devreme. Rutina e deja formată. Temperaturile plăcute. Spre deosebire de noaptea în pădure unde n-a fost strop de rouă sau de condens, la 2000m avem. Dar noroc cu stâncăria pe post de mobilă, că scot totul la zvântat și pregătit.

De la o zi la alta îmi aranjez și mai bine lucrurile în rucsac, am rafinat procesul de pus totul în ordinea eficientă. Chiar îmi place sentimentul ăsta de a fi mai pricepută ca ieri.

Mâncăm și ultimele pungi de mâncare deshidratată, iar cafeaua e mai mult de poftă, soarele m-a trezit mai energic ca orice cofeină.

Plecăm spre cabana după ce alegem ruta cea mai spectaculoasă, credem noi, pe creastă. Cumva, după zăpezile întâlnite în zilele precedente, avem siguranța că stratul va fi moale și, desigur, vor fi urme, după ce sâmbătă multă lume va fi fost la cabană.

Într-adevăr, poteca e cât se poate de alpină, însă avem noroc și zonele cu zăpadă sunt toate plate, toate traversările sunt doar despre cât să nu ne adâncim, nicidecum să nu alunecăm. Mă bucur că am luat decizia de a veni pe aici, de unde deschiderea e mult mai largă decât variantele de pe firul văii.

Zărim și cabana (ridicată în 1918, în memoria lui Albert Heim, geolog elvețian), pe un piedestal de piatră, ca ruptă dintr-o poveste cu castele în munți – nici că-mi puteam imagina un loc mai impozant, dar și mai sigur, când în jur ai stâncării de 3000m, iar totul pare așa friabil.

Nu că aveam vreo îndoială, dar și ziua de azi a fost darnică cu noi. Și nici nu trece mult până să ne gândim să-i aducem și pe cei dragi aici – cu plecare din Tiefenbach nici nu s-ar urca prea mult.

Ne iese și un vârf în cale, Schafberg (2590m, Muntele Oii) și ne pozăm pe el, deși pozele cu crucea la cap, după cum spune și Mike, nu prea merg de profil (sic!). E drept, e o cruce de lemn, simplă, simbolică.

Ajungem la baza „fundației” cabanei, unde mai multe trasee se întâlnesc, și urcăm pe o potecă spiralată, ca pe scările unui castel. Mi se pare genială amplasarea, nu mai zic de panorama din jur.

E nouă jumătate, e numai bine pentru gustarea de ora nouă (în elvețiană znüni, de la zu Neun, la nouă). Și cum mă făceam comodă pe terasa cu mese și băncuțe de lemn, apare Mike cu o prăjitură cu frișcă. Păi nu-mi iau și eu una?!? Tartă de foietaj cu caise, perfectă pentru un început de zi în munți.

Prima coborâre a turei. Lungul drum spre Andermatt

Nu ne grăbim, dar trebuie să o luăm din loc, drumul până în Andermatt e totuși lung plus cele trei ore cu trenul până acasă și nu vrem să ajungem prea târziu la Miruna care ne așteaptă.

Cumva, știu, știm, că asta a fost momentul culminant al turei de azi, cea mai spectaculoasă parte și e un pic cam demoralizant. Însă Mike e foarte entuziasmată de traseele albastre din zonă, încât îmi transmite și mie energia dorinței de a reveni aici.

Nici nu plecăm bine că și avem parte de destul de multă zăpadă de traversat. Marcajul pe direcția dorită de noi nu e deloc evident, iar Mike e hotărâtă să își croiască un drum al ei. În zonă chiar sunt grohotișuri cu pietre mari, deci la fiecare pas trebuie văzut dacă e ceva tare sub stratul aparent tasat, dar pe alocuri foarte moale.

Ieșim la potecă și începe lungul scurs la vale. E puțin trist să lași muntele în spate, privesc adesea înapoi, descoperind tot felul de stâncării ce se văd doar din anumite unghiuri. E și starea ultimei zile pe munte, inevitabila tristețe că s-a terminat. Și poate și gândul că nu mai avem de urcat, ci doar de coborât (prima lungă coborâre a turei, până acum menajându-ne cvadricepșii, genunchii).

Ajungem în intersecția prin care trecusem și sâmbătă, doar că acum urmăm poteca pe curba de nivel ce trece muchia și ne poartă departe de aceste locuri. În afară de tufe de bujori de munte înfloriți, parcă nu am alte așteptări. Doar dorința de a nu fi vreo potecă care să ne coboare prea repede, în zona de pășunat.

Și cum întotdeauna e bine să fii surprins plăcut, după muchie poteca continuă să rămână alpină, pe sub pereți de stâncă, cu relief și floră alpină, pe sufletul meu. Unde mai pui că e și foarte frumoasă, plăcută piciorului, să tot mergi, inclusiv cu rucsac mare. E și rută de MTB în același timp, dar aici se opresc visele mele, ale lui Mike continuă, ea ar știi să se bucure.

Și așa de faină e poteca, încât la o pauză lângă un bolovan , îmi las „norocul” să-l sprijine. După alți vreo doi kilometri, realizez că nu am bețele. Aia e, tot nu alergasem deloc în tura asta! O las pe Mike cu rucsacul meu și dau o fugă înapoi la stânca din drum. E tare spornic să alergi fără greutate în cârcă, dar tot e aiurea starea de uitucă…

Și dacă tot sunt cam gata cu energia după cele 30 de minute de alergare, mai mergem un pic și facem pauza de masă lângă un lac micuț, Blausee, dar destul de scenic. Că doar nu coborâm la civilizație cu ouă fierte și cârnați cărate trei zile!

După lacuri, că se dovedesc a fi o salbă pe marginea unui prag, mai dăm o urcare mică și cam acesta e punctul de unde curba de nivel se termină și încep serpentinele coborârii. Aceea de care mă temeam, abruptă, nisipoasă, cu miros de fiertură de ierburi. Pe alocuri nu e așa greu, dar ne găsim subiect de vorbit care să ne țină ocupate.

Ne întoarcem la civilizație într-un amestec de contraste, trecem pe lângă o fânețe superbă cu margarete, parcă anume lăsată de rudă, necosită, iar dedesubt, pe terenul plat al fundului văii, se joacă golf. Noi ne cărăm pe umeri „casa în spate”, alții căruciorul cu crose. Lunca are flori de aprilie-mai, suntem totuși la 1400m.

Cert e că mă bucur să ajungem la gară, să merg la baie și să mă împrospătez puțin. Și drumul cu trenul se va dovedi frumos, vom urca pe șina cu cremalieră prin Pasul Oberalp, la 2000m, iar continuarea spre Chur e plină de munți pe toate părțile. Anunțarea stațiilor în retoromană e ca o reamintire a ce înseamnă Elveția: diversitate în tot ce vezi și auzi, relief, oameni, limbă, ținută laolaltă de o infrastructură aproape perfectă, de care ne-am bucurat și noi în aceste trei zile.