Două prietene prin Alpi – printre lacuri spre Pasul Grimsel

Cel mai des prețuim fericirea când se duce. Câteodată însă realizăm fix când o trăim. Că e chiar acolo în simplitatea unor momente în care sinele primește ce și-a dorit. Lispită de tam-tam: natură la superlativ, prietenie, libertate.

Dar ce mare libertate e aceia care ține trei zile prin munți??! Ei bine, îți alegi pașii, conversațiile, contemplările. Izvoarele din care să umpli sticle de burdușit rucsacul. Urcările ce sfințesc legături pe viață. Potecile nu prea umblate în plin iunie. Să fii martor a zeci de marmote dolofane, să admiri fuga caprelor, să asculți sunetele neobișnuite ale găinușei de munte luându-și zborul. Și desigur lacurile pe jumătate înghețate ce te expulzează afară după câteva secunde, ca pe-un neinițiat ce ești! Noroc cu florile rare ce mai stau la o poză! Sau cu faptul, că deși ai văzut multe din frumusețile pământului, capacitatea de-a te bucura, de a prețui, nu s-a ofilit, nu s-a pierdut în viteza zilelor.

Nu am numărat câte din cele nouă lacuri am văzut până în Pasul Grimsel, dar ne-a uns pe suflet acest colț din Alpi. Dincolo de topuri, intuiția poartă pașii în locuri cu adevărat speciale, cele pe care le descoperi chiar tu. Dar când suntem două! 🙂

☼

Reiau informațiile din primul jurnal, unde puteți găsi toate datele mini călătoriei noastre:

Sâmbătă, 13 iunie 2026 
Traseu: Obergesteln, până la altitudine maximă 2627m de unde am intersectat ruta celor 9 lacuri / „9-Seen-Weg”(și de unde am văzut Üelisee aflat la 2.565 m), Lacul Rotund / Rundsee (2.475 m) - Pasul Grimsel (2164m) 
Date: (2.5km +) 13.5km, (325m+ +) 1125m+, 5h în mișcare, strava
Foto & personaje: Claudia & Mike

Jurnalul lui Mike – Into the wild, Chietal și Grimselpass

Printre brazi, soarele a dat trezirea

Deși eu alunecam spre stânga și Mike spre dreapta, somnul ne-a fost lung și destul. Ba chiar la o trezire nocturnă era cât pe ce să-mi sară de la prea multă liniște: cum să nu foșnească nimic într-o pădure?!? Căpușele de pe pânza cortului nu se pun. Sau cea de pe picior găsită la lumina zilei.

Printre două pâlcuri de molizi rămași în picioare, soarele bate drept pe cort și trebuie să mă eliberez din puful pufoaicei și al sacului. Am dormit cu ele deschise, dar deja e prea de tot. Afară e însă plăcut, rămân repede la tricou și pantaloni scurți.

Căpușa e mică, dar de treabă, s-a înfipt la vedere, că altfel mâncărimea mi-ar fi dat de veste mult prea târziu. Mike are pensetă și o îndepărtez până să mă prind cum să o extrag – deși umplu des prin iarbă după flori, culeg destul de rar căpușe.

Dimineața decurge cu ceai, cafea, caise, biscuiți, mâncare deshidratată – omleta e chiar pe gustul meu, deși nu neapărat arătoasă. Igiena ne-o vom face la prima trecere peste pârâu, cu argumentul să mă spăl de crema veche de soare înainte să mă dau cu un strat nou. Crema lui Mike e mai bună pentru față, crema mea e mai spornică la uns în rest. După ce ne-a înroșit soarele cu nori de vineri, nu mai pregetăm cu protecția…

După urcarea din seara precedentă, să continuăm serpentinele e ceva firesc. Și intră bine de dimineață, mai ales că nu prea mai avem apă – în cazul meu asta înseamnă și cu 2kg mai puțin. Dăm de o stână bine întreținută, dar încă fără animale. Apoi de ceva adăposturi unde tot așa, furtunele sunt în zonă, dar apa lipsește. Duduie pâraiele munților, vuiește cascada, dar apa de băut întârzie să apară.

Notă: floarea galbenă este Dedițel galben (Pulsatilla alpina subsp. apiifolia). Nu crește și pe la noi, de aceea e adăugată în pagina mea cu Flori din Alpi, neîntâlnite în Carpați

Peisajul se deschide tot mai mult, dăm de un drum, găsim ceva apa care iese și din pământ peste praguri de iarbă și ne convingem să ne facem rezervă. Dar când să fim mulțumite, dăm de un izvor captat printr-o țeavă și înlocuim apa de mai devreme. Acum chiar stăm bine, ziua e abia la început, vremea e perfectă, grijile pentru cei de-acasă lipsesc, astfel că simt relaxarea mentală cum mă cuprinde și o las, căci nu e o stare cu care să mă întâlnesc prea des…

Deasupra lumii, dar fără lume

Traseul nostru, deși o vreme ține un drum pe curbă de nivel ce leagă mai multe stâne, e cel puțin pitoresc. Când poteca începe să urce, zările ni se deschid și mai mult, iar apropierea de zăpezile netopite încă se simte în iarba uscată de anul trecut, în floricelele de primăvară târzie.

Un pâlc de capre negre ne simt și o iau la goană. Aveam să le mai vedem o dată, mai sus. Iar urmele lor aveau să fie singurele pe zăpadă.

Traseul ce urcă pe culme e curat, iar orice pată de zăpadă poate fi ocolită, mai ales că fiind uscat, terenul mi se pare foarte aderent. Chiar dacă abia trecem de borna lui 2600m, putem zări în căldările glaciare de-o parte și de alta a culmii/șeii.

Analizăm traseul pe unde am fi venit dacă făceam integral Ruta celor Nouă Lacuri și da, traversările pe la 2700m ne-ar fi pus ceva probleme. Probabil reușeam să ne strecurăm fără să riscăm prea mult, dar suntem împăcate cu decizia.

Oricum, pe unul dintre lacuri, Uelisee (2565 m) îl putem admira de sus și la vreme aceasta culorile chiar merită. Spun culori pentru că nu mă așteptam la așa o combinație interesantă între albastrul apei, albul-albăstriu al gheții și rozul datorat algei microscopice de gheață (Chlamydomonas nivalis).

Continuându-ne traseul pe direcția Pasului Grimsel, dăm de o limbă de zăpadă ce nu poate fi ocolită, dar de traversat pe drept, se poate. Ca și până acum, știm ce poate, pe la margini, zăpada e mai moale și piciorul intră adânc, adesea printre pietre. Nu scăpăm fără zăpadă în încălțări și dacă nu o scoatem repede, se topește și stăm ude. Cu greutate în spate și presiune pe tălpi, udatul devine cumva… marea grijă 🙂

la un moment dat zăresc o pasăre pe o grămadă de pietre. Mi-e greu să o disting căci are culoarea stâncilor. Țip la Mike că uite o găinușă de munte. Mike probabil răspunde încet că o vede, pentru că eu mai țip o dată. Pasărea e mai curioasă ca mine, așa că nu zboară încă. Aud răspunsul lui Mike: o văd! Mă prind că mi-a mai zis o dată, nu mai e nevoie să țip. Apuc să observ că pasărea perfect camuflată e frumoasă, că suntem norocoase să o vedem așa de aproape. Găinușa se hotărăște să zboare peste întinderea de zăpadă, iar sunetele ei ca de toacă îmi sunt total neauzite: chiar e posibil să nu mai fi fost vreodată în preajma uneia??!

Coborâm la frumosul lac Rundsee (2475m) și, chiar dacă ne încadrăm cu timpul să prindem autobuzul de 14:30 din Pasul Grimsel, o pauză mică tot facem. De poze, de „scăldat”, de mâncat un baton. Mike se așază strategic să mă filmeze, eu mă descalț. E foarte plăcut mersul pe iarba veche, ușor înțepăcioasă, dar terenul e totuși moale, plăcut. Întâlnirea cu apa… au și aoleu!

Comunicând cu lacul pe care încă plutesc sloiuri de gheață, e un soi de băltoacă. Apa e rece, dar susține viața (sic!) pentru că e o broască în ea care, la intrarea pașilor mei, vine spre mine. E prima oară când o broască nu se ascunde instant, dimpotrivă, mi s-a părut un pic ciudat. Mă retrag pe un dâmb cu iarbă.

Fac un pas în Rundsee (Lacul Rotund) și la al doilea deja nu-mi mai simt primul picior. Încă un pas și parcă mi-au fost tăiate. Durerea de la linia contactului cu apa urcă spre creier. Într-o secundă sunt scoasă din apă de parcă aș avea sinuzită în tot corpul, durerea mă chircește. O aud pe Mike: filmarea asta nu se poate folosi! Parcă eu nu știu…

Mă refac un pic pe margine și mai vreau să fac o încercare. Masochistă. Tot ce îmi propun e să fac câțiva pași prin apă, să suport durerea și să ajung pe mal în picioare, demnă. Reluăm. Aceeași chestie, n-am cum să controlez reflexul corpului. Apa e atât de rece că ajung instant pe dâmb fără să mai simt picioarele, nici nu-mi explic cum de mă susțin, iar acolo iar mă schimonosesc și mă încovoi de spate. Îmi ia secunde bune de durere pură până să-mi revin. La naștere durerea era puternică, dar mai localizată, asta e un fel de curentare, am simțit sângele răcit și-n creier.

Un lucru mi-e clar: dacă pici într-o astfel de apă, apuci și să mori și să te vezi murind.

Înapoi printre oameni, spre Pasul Grimsel

Până în Pas traseul e o întoarcere lentă la civilizație, la potecile tot mai umblate, la lacuri tot mai dezghețate. Porțiunile cu zăpadă sunt destule de ocolit sau de traversat, toate având aceeași poveste: chiar și unde sunt urme, te poți afunda. Până peste genunchi adesea, iar pericolul e julirea de vreo piatră, că altfel ne-ar ține pe oricare dintre noi rucsacul la suprafață (sic!).

Grija de-acasă fusese de la a nu aluneca pe zăpadă, să evităm pantele expuse (și fiecare șa are una în soare și alta în umbră), de aceea am avut cu noi gheruțe, dar pe teren a devenit grija de-a nu ne afunda prea mult, adesea foarte justificată, zăpada fiind peste grohotișuri cu pietre mari, pe care de-altfel pășești din piatră în piatră peste tot felul de găuri și crăpături.

Mersul ne e de-acum hotărât, țintit, iar conversațiile mult mai rare. Cumva și pentru că lăsăm în spate sălbăticia muntelui, frumosul încă netulburat, vara încă neinstalată. Căci uneori turele se termină chiar dacă mai sunt câțiva kilometri. Pe final, ne izbește vântul destul de neașteptat, dar suntem într-o trecătoare peste munți. Și ce liniștit a fost totul în căldarea lui Rundsee…

Încep să apară și oamenii, unii puși pe drumeție, alții doar la o recreere din Pas. Prea multe poteci, încerc să țin direcția lacului și clădirilor. Mi-ar fi plăcut să văd de sus lacurile spectaculoase de pe partea dinspre Meiringen a Pasului, dar unghiul nu permite. E incredibilă infrastructura cu lacuri de baraj „suspendate”, pline cu apă glaciară de o culoare cel puțin ciudată, gri-verzuie.

Ajungem mai devreme, găsim stația de autobuz și ne putem pe așteptat. Lume multă, parcările pline, terasa restaurantului la fel, agitație ca de weekend cu soare și totuși liniște. Mi-ar fi plăcut o tarabă cu clătite sau gogoși, dar n-ai să vezi. Pofta se educă, dar uite ce curat e muntele fără cotoare de porumb fiert, coji de pepene, ambalaje…

Timpul trece repede căci avem de plănuit: unde să coborâm ca să avem legătură la tren și care să ne fie următoarea destinație. Iar despre asta, în jurnalul următor.