O drumeție emblematică pentru muritorii de rând este până în punctul unde începe adevărata ascensiune pe Matterhorn, la celebra cabană/hotel/restaurant Hörnlihütte. Așa am început și noi și chiar dacă a fost acea zi când vârful a stat ascuns în nori, să urci și să ți-l tot imaginezi, să-l simți acolo imens, dominând totul în jur, indiferent la orice, e un sentiment aparte.
Și dacă prima mea drumeție la 3000m nu s-a simțit cu nimic diferit de cele la 2000, să pășesc prin lumea rocilor modelate de ghețari m-a impresionat de-a binelea. Lacurile glaciare au fost toate gri de la torenții învolburați, dar coloritul și varietatea pietrelor m-au luat prin surprindere, pășind printr-o altfel de frumusețe pământeană care, spre deosebire de flori, nici în poze nu poate fi surprinsă. În ce privește suvenirurile, m-am mulțumit cu pietricica de sub Matterhorn, aleasă și aceea tare greu…
- Duminică, 16 iulie 2023, Alpii Pennini
- Traseu: Zermatt (1.608m) – Stafel – Hirli (2889m) – traseu albastru, cu ceva zone expuse, dar suficiente amenajări – Hörnlihütte (3260m) – Hirli – Trockener Steg (2929m). Ca idee, Matterhorn are 4478m.
- Date: 23km, 2100m+, 8h
- Drumeți: Claudia și Andrei
Înainte de a povesti pe larg, recomand traseul făcut de noi pentru că oferă perspective lărgite, dar și pentru că prima parte a urcării Stafel – Hirli este printr-o pajiște plină de flori, iar apoi relieful glaciar din porțiunea Hirli – Trockener Steg e fascinant. Trebuie să fii de piatră ca să nu te miște pietrele de acolo (sic!).
Din Trockener Steg am coborât cu telecabina până în Furi, de unde am continuat pe jos până în Zermatt încă 3km anti-înțepenire, scutind astfel 1000m- de potecă abruptă, ca să mai avem picioare de umblat și în zilele următoare.
Legat de mijloace de transport, accesul în Zermatt se face cu trenul cu cremalieră dinspre Visp, iar mașina se poate lăsa cel mai târziu în penultima stație, Täsch, unde există parcare acoperită cu plată (se poate face rezervare).
Furnicile nu gâdilă Matterhorn-ul, oamenii nici atât
Iubesc munții și drumețiile, dar nu mi-am propus niciodată să-i văd și să-i urc pe toți. Nu știu dacă mă mulțumesc cu puțin sau dacă sufletul mi se umple repede de frumusețe și măreție și nu cere mai mult. Aș fi putut bifa multe locuri emblematice din lumea alpină fără să zgândăr adrenalina, am pregătirea fizică s-o fac, dar îmi lipsește dorința de a impresiona și/sau de a descoperi locuri „unde merge toată lumea”.
Să drumețim pe lângă Matterhorn a fost propunerea lui Andrei, iar eu nu pot spune Nu unui munte, cu atât mai mult unei legende. De-altfel, așa reacționează soțul meu de fiecare dată când propun să mergem pe munte fără să nominalizez un masiv anume: pentru tine nu contează unde, munte să fie!
Prima parte a vacanței Mirunei a fost cu destul de multe peripeții ca să îmi mai stea gândul la munte, inclusiv drumul spre Zermatt când am crezut pentru o clipă că nu mai ajungem, astfel că abia când am intrat pe vale și tot urcam cu trenul și ne uitam la cascade, pereți și canioane, abia atunci am realizat că urmează să am parte de momente deosebite, cum nici n-am visat.
În același timp, zilele în Zermatt aveau să fie acel timp în doi, destul de rar și de greu de strecurat în programul cu un copil devreme acasă și locuitul în altă țară, departe de bunici. Cu tot stresul motivat, cu tot cu bagajul insuficient, eram amândoi pe ulița principală din Zermatt, entuziasmați de traseele pe care le vom face și care, oricum ar fi, la această scară, ne vor bucura indiferent.
Iar legat de stațiunea aceasta elvețiană, scumpă prin definiție și perindată de toate națiile pământului, mă bucur că am ajuns acolo la o vârstă a maturității, când aspectele avuțiilor mă impresionează cel mai puțin și nu îmi provoacă nici o râvnă.
Din fericire, pe stradă treceau din când în când și cei prăfuiți și arși de soare, alpiniști, drumeți sau alergători, cu oboseala aceea plină de mulțumire în privire, a încă unei zile petrecută pe munte, oameni cu care rezonam instant și care, indiferent de câte terase s-ar îndesa pe metrul pătrat, sunt spiritul viu al acestui loc.
Din Zermatt la Hörnlihütte
Am pornit spre munte pe la un opt, după un mic-dejun relaxat, când nu era multă lume nici pe Straße, darămite pe poteci. Andrei a desenat o rută de care ne-am ținut parțial fiindcă rețeaua de poteci și multitudinea de indicatoare ne-au asigurat că suntem pe direcția bună. De altfel, suntem obișnuiți cu stilul elvețian de poteci galbene cu indicatoare la fiecare mică intersecție, de-ți petreci 1% din traseu… citind 😀
Cum plouase cu o zi în urmă, aburii încă se ridicau de pe văi și norii apăreau și dispăreau de pe versanți. Herr Matterhorn, că deși conține matter-, mie tot a domn îmi inspiră, era învăluit într-o șubă pufoasă, care, după cum mi-a explicat Andrei, tocmai el și-o formează și întreține. Eu eram sigură că se va dezbrăca măcar pentru câteva minute să-l vedem la trupul superior, și ăsta a fost laitmotivul turei, uitatul și rugatul: hai nori, mai ridicați-vă puțin!
Prima parte e numai bună de încălzit picioarele pe poteci largi și amenjate, de clătit ochii cu valea din dreapta vârfului, cea formată de ghețarul Zmutt, ca din Stafel să înceapă prima urcare mai susținută. Dar pe măsură ce urci, versanții și ghețarii se văd și mai bine, nu mai zic de alte vârfuri care mai de care mai ascuțite, plus covorul de flori plin de Sângele Voinicului, prin care potecuța foarte pitorească șerpuiește, de nu știi unde să te uiți mai întâi! Desigur, spre Matterhorn, apoi roată cu privirea și iar Matterhorn.
Există și un drum mai larg care coboară și pe care l-am intersectat undeva mai sus. Pe el aveau acces și MTB-iștii, în caz că sunteți din categoria asta. Și chiar dacă pe măsură ce ne apropiam de Hirli am început să întâlnim turiști, coborând de la telecabină, muntele e atât de mare încât e greu să-l umpli. Altfel, făcând un rezumat al perioadei state aici, pe poteci chiar e puțină lume față de micul Alpstein de lângă Altstätten (excepție făcând desigur zona din jurul instalațiilor).
În zona telecabinei Schwarzsee am făcut dreapta spre vârf, pe lângă niște lacuri, iar mai sus apare intersecția cu traseul albastru spre Hörnlihütte. Până aici vom face dus-întors. M-am tot întrebat cât de tehnică va fi următoarea porțiune, dar pe vreme bună, uscată, cere doar atenție ici-colo și ceva noroc (unele grilaje erau strâmbate de pietrele căzute).
Printr-un vânticel rece ce a pus gecile pe noi, fiecare cotitură și serpentină ne purtau mai aproape de țintă. Și se simțea incredibil această apropiere, ca intrarea într-un templu și avansarea spre ceva ce nu știi cum e, dar te atrage tot mai înăuntru.
Din loc în loc erau vetre compacte de floricele, mici buchețele albastre de gențiene sau mov de linariță de munte, având un iz neverosibil în solul aparent steril. Iar munții vecini și ghețarii se vedeau tot mai impresionant de sus.
Parcă și rocile erau altfel și chiar aveam să realizez până la final existența unor straturi alternate de rocă roșie – densă și rezistentă, cu cea verde – sfărâmicioasă, friabilă, iar printre ele o rocă negru-lucioasă ce pare să fie parte din „coloana vertebrală”. Nu mă pricep la geologie, dar trebuie să fie fascinantă când ajungi în astfel de locuri unde te simți mai aproape de Facerea lumii, unde realizezi că avem mare noroc să trăim într-o perioadă pașnică ale Pământului.
Și cu toate că Matterhornul continua să se înfășoare în șuba de nori, bucuria de-a fi o furnicuță pe la glezna lui creștea. Nu s-a simțit gâdilat cât să strănute pufoșeniile pe care vântul le tot agita, dar păreau prinse cu scai. Și nu eram singurii care ne uitam și așteptam, doar doar!
Am mai urcat puțin până acolo unde drumeții se transformă în alpiniști și am stat o vreme să-i privim. Atât cât se vedea, muchia părea că urcă în cer.
Nu am avut vreo revelație, nici nu așteptam una în toată încântarea ce-mi bubuia în piept, dar pentru prima oară mi-a trecut prin minte că pe la 50 de ani și un an-doi de pregătiri specifice, aș putea să fiu dintre cei care urcă. Imboldul și-a făcut loc acolo unde nu exista nicio intenție. Să vedem dacă și trece proba timpului.
Ne-am reîntors la cabană și am intrat să luăm o cola. Am sfârșit mâncând 🙂 Prețurile, părerea mea, mai bune ca în Zermatt, adică tot măricele, dar măcar aici eram la trei mii de metri și cu o super priveliște! Din când în când, laolaltă cu alți oaspeți, ne îndoiam gâturile cât să privim în sus prin ferestrele mari: se vede? tot nu!
Cu regretul că n-am poza clasică fix de sub Matterhorn, am început coborârea. Porțiunea cu amenajări cere și mai multă atenție acolo, dar nu e nimic de speriat după ce zăpada e topită în totalitate.
Spre Trockener Steg
Pe hartă, zona cu lacurile promitea un peisaj mai pitoresc decât în realitate: multe griuri, ape sau „nisipuri” măcinate de ghețar. Dar plănuisem să ajungem la Trockener Steg ca să luăm o telecabină pe coborâre, astfel că ne-am urmat ruta. În tot timpul acesta, pe fundal răsunau vuietele pâraielor și cascadelor, iar mai apoi sunetele înfundate ale apelor subterane, pe sub podurile de gheață.
S-a întunecat a ploaie, vântul s-a întețit, așa că ne-am luat de tot gândul de la Matterhorn – poate o să ni se arate mâine! Poteca ce șerpuia printre pietrele de tot felul era însă o experiență în sine. Din loc în loc erau panouri care prezentau fiecare tip de rocă, după culoare și tărie. Turiștii au construit și ei de-a lungul timpului tot felul de momâi. Dar acolo unde ghețarii încă trăiesc, tărâmul încă le aparține și e un soi de bucurie să-i privești și să știi că cei mai mulți sunt inabordabili.
Iar eu tot luam câte o pietricică în mână, o țineam o vreme, o abandonam pentru alta. Care-mi plăceau până la uimire… erau prea mari de luat acasă. La tălpi se simțeau foarte aderente, textura se simțea fain la atingere, îmi venea să țopăi pe ele. Un imens loc de joacă, înțeleg perfect apucăturile oamenilor – unii chiar au sortat pe culori niște grămăjoare 🙂
Pe lângă ultimul lac ne-a picurat cât să grăbim pasul, dar nu ne-a plouat. Nu mai țineam minte orele de funcționare, dar cum gondolele de mai sus încă mai curgeau pe cabluri, ne-am liniștit, sigur prindem o coborâre.
Iar în timp ce drumeția ni se încheia la o sută de metri de stația Trockener Steg, am observat cum oamenii se întorc spre Matterhorn și, pentru câteva clipe, norii s-au dat în lături ca un cerc prin care vârful s-a zărit, negru și solitar, imens. Fix cum mi-l imaginasem și pe care pozele n-au cum să-l redea. E atât de mare față de orice în jur încât percepția trece dincolo de a fi doar vizuală.
Cu inima ușoară, am prins telecabina spre Furi și coborând am enumerat ce n-am văzut în tura noastră: flori de colț și ibecși. Capre negre am zărit chiar din telecabină, erau într-o zonă destul de verde pe niște stâncării, printre zade – toamna trebuie să fie superb aici, când îngălbenesc zadele!
De la Furi am mai mers o porțiune pe jos până în oraș, să mai admirăm căsuțele, unele noi, altele vechi și interesant conservate cu pilonii de lemn pe discuri de piatră. Toate acoperite cu lespezi de ardezie (o rocă argiloasă dispusă în foi), o altfel de emblemă a locului alături de Matterhornul care, după cum am văzut în ziua următoare, când se arată, eclipsează orice. Deși, oricât ar fi vârfurile de semețe, când mă uit la ghețari mi se face inima cât un purice gata să devină balenă la următoarea respirație…
***
Epilog. Alergarea de a doua zi dimineața avea să fie cu vedere la Matterhorn.
Felicitari pentru experienta! Urmeaza si la mine. Aproape ca sistematic am lasat Hörnlihütte la final ca pe dulceata, alegand panoramele din jur.
In perioada rece spre primavara, exista sub Matterhorn, la sud fata de poteca catre Trockener Steg o pestera in ghetarul de la baza.
Privelistea dinauntrul pesterii este magnifica; o echipa (National Geographic ?? – nu mai retin) a facut o foarte reusita sesiune foto pe 5 planuri: cerul plin de stele noaptea, matterhorn vazut de la baza cu expunere, bolta pesterii, un subiect-omuletul norocos si gheata din pestera. Poezie, ce sa mai..
Mulțumesc Eugen, cred că știu poza la care te referi, deși am căutat-o și nu am dat de ea (sunt mii de poze cu Matterhon-ul :D). E de revenit în zonă, asta clar, plus că și văile/crestele din jur îl au pe vino-ncoace.
Uau, ce frumos e!
Frumos și inedit – Alpii, deși poartă toți același nume, sunt foarte variați. E drept că și ce trece de 2500m e destul de nou pentru mine 🙂
Foarte interesanti muntii acolo. Genul asta de creasta(Matterhorn) nu prea exista in Carpati sau cel putin eu nu am vazut nimic similar pe la noi.
Nu există și nici nu prea are cum, e relief glaciar recent, încă se văd straturile de rocă (cu ajutorul culorilor), iar soarta încă li se decide: care se macină, care rămâne în picioare 🙂
Super frumos și civilizat.