[Jurnal în mișcare 07’23] În zodia vacanței

Iulie a fost o lună lungă, conformă cu planul dar cu iz haotic, cu mult timp petrecut pe drumuri prin Elveția, Italia și România, cu treceri bruște între forme de relief și călduri de toate națiile. Rămân peste timp drumețiile în doi cu vedere la Matterhorn și întâlnirile cu familia și prietenii de acasă, rare și prețioase, după care eu și Miruna tânjim destul de mult.

Strava zice că în luna iulie am strâns doar 15 alergări cumulate în 118km cu 3100m+ (foarte puțin față de 233km în iunie sau 350km în mai). Cu încă 50km cu 3300m+ în drumeții și 36km pe bicicletă, se încheie un bilanț modest, dar agitat.

Planul de antrenament a fost înlocuit de haotica vacanță care dăunează grav rutinei sportive. Nu doar că simt că s-a dus forma (aș vrea eu să fie doar o impresie…), dar îmi este foarte greu să mă mobilizez/motivez, și fizic, dar și mental.

1 iulie. Alergare în Alpstein cu Ștefan și David. Mă credeam refăcută după Scenic, dar n-am prea fost decât pe coborâri (sic!). Am pornit din Wasserauen către Meglisalp (un cătun de vară situat la 1517m), am admirat lacul Seealpsee de sus și ne-am bucurat picioarele pe întoarcere cu două coborâri tehnice și o urcare scurtă dar pieptișă, cât să ne ajungă cei 15km cu 1500m+.

10 iulie. O alergare pe malul Mării Adriatice, un moment aparent banal, dar care pentru mine a rămas ca o emblemă a conexiunii cu marea pe care mi-o doream și știam că poate exista.

De-altfel, în jurnalul Cele 7 nopți la mare care au fost 4 zile la munte, găsiți toată tărășenia vacanței cu Miruna care trebuia să fie integral la mare, dar a sfârșit tot la munte.

(Zbor din Treviso ca să o las pe Miruna cu bunica la București.)

14 iulie. O alergare cu prietenii în București, în parcul IOR, M-am adăpostit de primul potop la Vali și Dana la o cafea. Al doilea ne-a prins în parc și ne-a udat la piele, ca să fie memorabil.

Hopul.

Iar dacă am reușit să revin în Italia cu un zbor neafectat de grevă (la Bergamo), mașina ne-a lăsat când ne era lumea mai dragă. S33, km 98, Verbania. Telefoane, italiana scoasă de la naftalină, tractare, service, program de weekend. Doi rucsaci împachetați pe fugă cu te miri ce. Trei trenuri până în Zermatt. Momentul care trebuia să fie punctul culminant și cel mai frumos și mai activ al concediului a devenit unul umbrit de stres.

16 iulie. Drumeția anului din Zermatt până la Hörnlihütte (cabana situată la 3260m, înainte de ascensiunea pe Matterhorn). Vârful a stat în nori, dar muntele cu totul nu ne-a dezamăgit! Va urma un jurnal, desigur, locurile și impresiile sunt prea pline pentru un rezumat deloc sentimental ca acesta (sic!).

18 iulie. O nouă drumeție faină în zona Gornergrat, în care am urcat doar prima parte cu trenul cu cremalieră și apoi pe jos, cu ocol pe lângă ghețar. De data aceasta Matterhorn-ul ni s-a arătat de „ne-am săturat” de el – vorba vine, n-ai cum să te saturi, nu doar că pare din alt film față de vârfurile din jur, dar are ceva și hipnotizant ca un balaur în fața căruia oamenii broscuțe rămân pironiți 😀

20-21 iulie. Întorși în Altstätten, pe un puseu de caniculă combinat cu ploi, am reușit să ne mobilizăm la câte o alergare și o pedalare în doi, cât să nu ne pară rău că n-am profitat de faptul că suntem singuri – cred că e prima dată pe 2023.

România.

22 iulie, am revenit în București. Și la terasă cu prietenii.

Din 25 iulie am ajuns la țară, adică la ai mei în Gorj, la Tehomir, unde m-am simțit cu concursul pe căciulă și am reluat alergările, însă pe distanțe scurte și în condiții nu tocmai adecvate, pe luncă în lungul Jilțului, pe un drum cu „obstacole”: gropi, gunoaie, paie. Alternativă la: pe deal mărăcini, prin pădure coioți, pe șosea câini și oameni neobișnuiți cu așa ceva.

Bonus, căldura și țânțarii au stat geană pe noi, astfel că n-am reușit prea multe ieșiri și nici treburi prin grădină. Primăvara și toamna sunt clar mult mai ofertante pentru activități cu copiii de la oraș care au nevoie de ceva timp de acomodare.

Miruna a bifat prima ei întâlnire cu bâlciul, cu tiribomba și a primit mult așteptata vată pe băț. Și chiar dacă amintirile din copilărie nu se mai pot retrăi, mai ales după ce-am scos capul în lume și scara s-a modificat iremediabil, a fost drăguț să-mi amintesc emoțiile cu care așteptam cândva „evenimentul verii”.

Din 31 iulie eu și Miruna schimbăm destinația și poate și norocul. M-am înscris din dorință de munte, de revedere și socializare la Făgăraș Rocks!, dar am fost sinceră cu mine și am ales, cu milă, o cursă scurtă (doar 20km cu 1350m+).

Și cum Brașovul va fi ultimul popas mai lung al vacanței în România, recunosc de pe acum că nu maratonul de trenuri, vizite și dormitul în paturi diferite e greu de dus, cât căldura și țânțarii care limitează foarte mult plăcerea de-a face mișcare afară, prin locurile dragi.

Galeria ici-colo