Duc mâna greșit spre sertare, pipăi peretele greșit când caut întrerupătorul, mă învârtesc pe călcâi când mintea caută ceva și automatismul pășește în direcția opusă. Mă întreb dacă am o formă ușoară de demență sau pur și simplu zilele ce-au trecut, toate pline, au nevoie de o perioadă de decantare: aici și dincolo, dincoace și acolo.
Sunt între două case și într-o perioadă în care nu aparțin nici uneia. În una mă poartă dorul și-n cealaltă traiul.
Probabil asta simt, o vreme, toți cei plecați. Cei norocoși spun ca vecinii de pe rândul din spate din avion: hai că mergem acasă, să ne liniștim! Din avionul spre Germania. Norocul nu se numește țara în sine, ci sentimentul de a merge acasă, oriunde ar fi acest loc pe care fiecare om și-l caută în stilul său. Acasă = liniștirea. Sau rutina. Sau regăsirea. Fiecare și-o știe.
Drumurile se termină și ajung acasă, ferindu-mă o vreme să-i spun Acasă. Mă întristează. Ba nu, mă frustrează. Oamenii trag ușor concluzii: a plecat și cutare, s-a integrat, gata, să ne vedem de-ai noștri de-acasă. Cutare, invidiat poate, își poartă în tăcere perpelirea. Pentru el „gata” nu există.
Mă simt din nou Omul fără Acasă. Temporar sau definitiv, e senzația de déjà vu pe care o plimb printre pereți, uși, dulapuri. Deschid, închid, până mă (re)obișnuiesc. Apoi o iau de la capăt cu celelalte stări, totul se repetă pe un circuit deja știut, dar încă neacceptat, căci zâzania cu sinele ține sângele în mișcare.
Viața între Acasă-uri e însă ca oricare alta, ecuația vieții fie că e în a, b, c,… sau x, y, z,…, e aceeași. La unii, mulți coeficienți sunt zero și pare mai ușoară. Cu prea mulți coeficienți nenuli, viața e complicată. Și cu toți zero, viața e la final. Korrekt?!? (ca să citez ticul verbal, de moment, al Mirunei)
Acasã e acolo unde dragoste e. Acolo unde te simti indragostit in fiecare zi. Poate ca eu sunt printre cei fericiti, dupa o Viata de ”neacasa”. La 51-52 am simti, in sfarsit, ca sunt Acasa. Cand incepi sa porti sentimentul asta in tine, prin toti porii, atragi implinirea personala. Care este in esenta ei o constanta, dar asta nu inseamna ca nu mai sunt dealuri, cratere si munti de urcat, vai de coborat. Te salut din Alpii austrieci azi, am 4 zile de munte, cu urcat si coborat si iar urcat… avem 89 de vaci La 2.000 care isi asteapta portia regulata de sare 🐮😇🥰🌞
Uau Anka! Mă uimești și mă inspiri! Mă bucur mult pentru tine, ai avut și tu „perpelirea” ta destul de mult timp și meritai să ajungi la capătul liniștit al lucrurilor 🙂
Claudia, m-am întors din Canada acum 2 ani, cu speranța că am venit acasă. Aveam și eu un rost acolo la Toronto. A fost o greșeală destul de mare, nu știu cum să o mai repar acum. Pentru mine e clar că în Canada e acasă, aici în România am gasit după 25 de ani o ciudățenie numită țară europeană, cu oameni ciudați, frustrați nici ei nu mai știu de ce, fără sistem de sănătate, fără justiție, cu legi strâmbe care oricum nu se aplică. Nu există termen de comparație cu Canada, aici este încă Evul Mediu, o țară săracă, sărăcită și mai rău de hoții de la guvernare.
Abia aștept să ma întorc acasă, în Canada și nu mai calc pe aici niciodată. Mă bucur însă că am încercat și m-am convins. Altfel poate mi-ar fi părut rău.
Acasă este acolo unde trăim cel mai bine și nu ne umilește un stat defect, eșuat. Rămâi cu bine România, păcat de țara asta, dar nu e vina mea.
Greu de zis ceva, îmi pare foarte rău, îmi dau seama că ai avut parte de experiențe oribile de ai ajuns să simți asta… 🙁
Iar în ce privește reîntoarcerea în Canada, nu fi descurajat, o să reușești să reiei de unde ai rămas, mai ales că ai totuși 25 de ani acolo. Deși, poate că asta e cheia, dacă simți nevoia de „reparat”, poate că nu trebuie să repari ci să începi ceva nou, „pe curat” cum se spune. Faptul că te-ai gândit la revenirea în România e un semn că nici acum 2-3 ani lucrurile nu te mulțumeau în Canada, iar între timp probabil ai realizat ce nu mergea și ce ai vrea să fie altfel. Dacă tot dai „restart”, poți continua cu mai puține ca înainte (lucuri/oameni în viața ta), dar mai bune, mai potrivite!
Nu, n-am avut experiențe oribile, aș fi plecat demult de aici. Nici asteptări nu am avut prea multe. Sunt acelasi om care a construit atâtea in Canada și a reușit acolo.
Aici nu am probleme materiale sau de sanatate, dar fereasca sfântul să aiba cineva.
În casă sau pe munte da, ma simt bine, insă când cobor în oras, in strada, chiar și la Brasov, mă loveste negativismul și frustrarea oamenilor. Este o stare de „rău” si „răutate” fara sfarsit. Da, am câțiva prieteni, incearcă ei să se prefacă, să pară in regulă, dar sunt cocoșați de griji, pentru copilul care a terminat facultatea și nu găsește nimic de făcut aici, pentru bunica bolnavă pe care nu o bagă nimeni in seama la doctor fara sa dea bani, vacante pentru care strânge bani cu anii, apoi merge la mare prin orient (arabi, turci, greci) cu toate parantezele de rigoare.
Si el amicul meu câștigă 6-7 mii de RON, deci un salariu bun pentru RO. Avem aceeasi vârstă dar el arată cu zece ani mai mare, are părul alb, îi lipsesc dinți în gură, are multe riduri. Îmi spune că eu nu m-am schimbat deloc, că arăt ca atunci când am plecat, și că toți care am plecat arătăm altfel decât cei care au rămas.
Nu este in regulă România, sunt locuri frumoase de văzut în trecere dar îmi lipsește stabilitatea și bunul simț din Canada
Mihai am mai auzit lucrul asta ca cei plecati arata ceva mai bine decat cei ramasi. Ca sa fiu sincer o gasesc doar partial adevarata in sensul ca imbatranirea prematura la multi tine de stilul de viata. Din pacate in Romania se bea foarte mult alcool(mai mult decat in majoritatea tarilor pe unde am fost) iar multi nu se gandesc ca anii trec si excesele bahice vor incepe sa isi arate efectele. Cat despre „negativism” cred ca face parte din cultura noastra. Asta imi povestea un portughez care fusese in vizita in Romania – ca „la voi toata lumea este incruntata si foarte putini zambesc”. Iar in privinta bunului simt din Canada,mie mi s-a parut mai mult ca o forma de politete de suprafata decat ca ceva veritabil.
Eu as spune sa te mai gandesti inainte de lua o decizie. Daca iti permiti,poate merita sa incerci sa stai 6 luni in Europa si 6 luni in Canada(insa eu unul nu as alege Ontario ca sa fiu sincer).Romania trebuie comparata cu cea de acum 20-25 de ani si fata de Romania acelor ani, cea de astazi s-a schimbat indiscutabil in bine.
De acord cu ce spune Călătorul legat de comparație. Și pentru că am revenit de trei ori pe an în țară, pot spune că sunt evoluții pozitive și evoluții negative. Dar e drept că eu mă reîntorc la prieteni și la poteci, nu la instituțiile statului, nu construiesc chestii, nu am firmă etc. Doar cu CFR-ul am un mare uof!, că e pe ducă, dar cam depind de el când fac „turneul” pe la toată familia 🙂
Notiunea de „acasa”,odata plecat, incepe sa fie destul de confuza odata cu trecerea anilor. Pentru multi „acasa” inseamna de fapt lumea de atunci de cand erau tineri. Cum timpul nu mai poate fi dat inapoi, pentru ei nu va mai exista niciodata un „acasa” tocmai pentru ca lumea pe care au lasat-o in urma, demult, a incetat sa existe de ani buni. Discutam mai demult cu cineva care plecase din Romania in anii ’80. Singurul obiectiv al respectivului,ajuns deja la o varsta apreciabila(eram pe atunci prin 2009), era sa se intoarca acasa sa mai joace sah in Cismigiu si sa stea cu prietenii. Cand i-am spus ca este naiv sa creada ca va gasi in Romania lumea asa cum o lasase el in urma cu zeci de ani, nu a vrut sa ma creada. L-am reintalnit peste inca cativa ani, dupa ce se intorsese si mi-a zis doar atat :”ai avut dreptate”
Când m-am mutat la București, Tehomir-ul – satul copilăriei, era acasă. Când eram în Canada, acasă era toată România. Când m-am mutat la Brașov… am simțit că mi-am găsit acasă-ul meu. Sentimentul de-a fi acasă nu ține de țară, ci de găsirea acelui loc cu care te identifici, indiferent de rădăcini, de mutările succesive care te mută și sufletește.
În ce privește întoarcerea „în trecut”, nu trebuie să fii emigrant ca să descoperi că lucrurile nu mai sunt la fel. Satul meu nu mai e deloc la fel ca-n copilărie/adolescență. E o iluzie să cred că atunci oamenii erau mai buni, mai „frumoși”, erau doar mai legați de glie și mai veritabili. Unii chiar erau încă țărani în sensul prim al cuvântului.
Să-ți faci o iluzie din amintiri de demult e destul de periculos.