meet the sun
Duc mâna greșit spre sertare, pipăi peretele greșit când caut întrerupătorul, mă învârtesc pe călcâi când mintea caută ceva și automatismul pășește în direcția opusă. Mă întreb dacă am o formă ușoară de demență sau pur și simplu zilele ce-au trecut, toate pline, au nevoie de o perioadă de decantare: aici și dincolo, dincoace și acolo.
Sunt între două case și într-o perioadă în care nu aparțin nici uneia. În una mă poartă dorul și-n cealaltă traiul.
Aprilie, cea mai așteptată lună din acest an, a fost despre vizita prietenilor aici, urmată de mini vacanța noastră acasă. Bucurie cât cuprinde, dar și un pic de stres să nu apară ceva care să disturbe ordinea bifelor din calendar. Cu câteva provocări, m-am ținut și de planul de antrenament și mi-am dovedit că și eu pot să fiu obsedată conștiincioasă. Acum, ceva mai liniștită fiind, privesc înapoi și mă simt încărcată de energie; din care îmi propun să consum econom, să-mi ajungă până la vară. Căci mai așteptată decât vacanța ce-a trecut este cea care urmează 🙂
Ceea ce contează este între timpul. Fiecare zi, fiecare plecare, fiecare întoarcere. Nu m-am gândit niciodată la cum ar fi să am întru totul casa sau să o pierd – ce am și nu se pierde este de fapt sentimentul de cămin al multor seri și dimineți.
Sunt întrebată des dacă e bine acasă. V-am zis, acasă e acasă, nu e musai sa fie bine sau rău sau extraordinar ci natural, firesc.
Trăim la capătul unor scări și în spatele unei uși pentru care schimbăm uneori cheile, decorul, orașul, chiar și țara. Dar visăm, iubim, scriem la aceeași adresă. Tot ce căutăm prin lume, tot ce supraviețuiește împachetării-despachetării, tot ce ne spunem în clipa plecării-revenirii, tot ce nu putem sacrifica când totul e de vânzare, e acasă al nostru, acela interior, cel mai de preț, dar fără de chirie sau rată.