meet the sun
Ceea ce contează este între timpul. Fiecare zi, fiecare plecare, fiecare întoarcere. Nu m-am gândit niciodată la cum ar fi să am întru totul casa sau să o pierd – ce am și nu se pierde este de fapt sentimentul de cămin al multor seri și dimineți.
Sunt întrebată des dacă e bine acasă. V-am zis, acasă e acasă, nu e musai sa fie bine sau rău sau extraordinar ci natural, firesc.
Trăim la capătul unor scări și în spatele unei uși pentru care schimbăm uneori cheile, decorul, orașul, chiar și țara. Dar visăm, iubim, scriem la aceeași adresă. Tot ce căutăm prin lume, tot ce supraviețuiește împachetării-despachetării, tot ce ne spunem în clipa plecării-revenirii, tot ce nu putem sacrifica când totul e de vânzare, e acasă al nostru, acela interior, cel mai de preț, dar fără de chirie sau rată.
Și mi-am amintit una dintre diminețile obișnuite când aveam vreo trei-patru ani și mergeam cu tataia cu vacile căci eram prea mică să merg singură sau să rămân prin curte de capul meu. De parcă aș fi vrut vreodată să rămân acasă când era vorba de dealuri??! Cât mamaia mulgea vaca, eu și tataia mâncam câte ceva, șuncă cu ceapă și pâine neagră fiind meniul obișnuit. Nemaipomenit de bune și n-o spun din pricină că amintirile se îndulcesc cu timpul ci pentru că în viața aceea simplă de la țară nu prea aveai cu ce compara bunătățurile și le apreciai cum se cuvine pe cele pe care le aveai dinainte pe masă.
Și tataia avea un obicei nemaipomenit când era vorba să mergem cu vacile: pregătea un pachețel, învelea o felie de șuncă și pâinea la un loc într-o jumătate de foaie de ziar și le îndesa împreună cu ceapa în buzunarul de la haină. Mamaia însă, ne prindea în fapt și parcă și acum o aud:
Update: Următoarele fotografii traversează curtea unei case de ţară, iar, în final, casa e privită de departe, dinspre cimitir. E iarnă, satul e alb, adultul cu aparat foto venit de la oraş retrăieşte pentru o clipă momentele fericite ale copilăriei sale. Dinspre viață înspre moarte e doar o chestiune de perspectivă și nu e nimic ciudat în faptul că vederea dintre cimitir e cea mai cuprinzătoare…
Pun mult mai rar muzică pe blog, dar casa mea e mai mereu plină de muzică. Poate tocmai de asta.
Astazi, Johnny Cash si un gand: povara omului care este iubit este ca poate rani.
Episodul 7 sau al ultimei zile are mai mult o importanta personala decat una biciclistica. M-am apropiat de casa, am vizitat Motru de pe bicicleta si m-am gandit la multe lucruri vechi cu mintea de-acum.
A fost un concediu inedit, o experienta inedita, dar si redescoperire a sinelui alaturi de trei oameni minunati de la care am avut si am multe de invatat.