Jurnalul unui nou Decembrie

De curând am fost acasă (la țară – iată că acum am două acasă și nu e deloc rău) și nu țineam neaparat să împart cu lumea din încărcătura cu care m-am întors (și nu mă refer la ce am în… lada frigorifică).

Sunt egoistă cu lucrurile pe care nu le pot dărui așa cum se cuvine.

Acum, ascultând Alexandrina live (grazie mille, Monica!), mă uitam pe poze și am început să scriu despre…

~ cum am o slăbiciune pentru tufănicile (din grădina mamei acum, altădată a mamaiei) care înving brumele toamnei și de multe ori chiar primele ninsori,

~ cum pot exista totodată și soare și ghiață și flori,

~ cum unele legături sunt făcute să dureze doar câteva anotimpuri,

~ cum poți deveni inutil când o parte din tine lipsește și totuși rostul lumii merge mai departe (primăvara nu e amânată pământului),

~ cum nu dispare echilibrul când închizi ochii…

~ și cum e loc de-un ochi dacă e loc pentru lumină.

***

Apoi despre…

~ cum sălbaticul pisoi va înceta să mai vadă în mine un vânător

~ și cum mirosul prăzii îl va învăța să vâneze.

***

Și mai apoi despre…

~ cum deasupra mormintelor se înalță uneori doar cer alb și crengi negre…

***

Pașii se pierd înspre dealuri…

~ trec pe la fântâna atât de dragă-mi,

~ ce-mi deschide de fiecare dată altfel, ochii…

~ și descopăr cerul printre crengi goale de nuc din ochiul dezghețat de apă,

~ iar când nu îmi găsesc întrebarea

~ mi se răspunde…

***

Dealurile alunecă, se schimbă, pe cât crește copilul din mine pe-atât îmbătrânește povestea lor și totuși…

~ printre tulpini de izmă ultima respirație a rămas așteptând

~ în lacuri cât poți cuprinde într-o palmă

~ iar ochii caută aceleași zări dintotdeauna,

~ secretul unei îmbrățisări perfecte în doi

~ sau al delicateții sublime.

***

Seara mă întoarce acasă închizând porțile din urma-mi…

~ impletiturile de fier putrezesc ca și cele din răchită pe care cu atâta grijă le răsuceam… demult,

~ iar doagele au mai îmbătrânit inevitabil, încă o fostă toamnă.

***

Epilog??!

~ sau nu…