meet the sun
Martie a început prea intens și s-a terminat prea molcom. Dar așa sunt primăverile, capricioase. Ele au toane, iar oamenii așteptări și astenii. Câteva zile am purtat mărțișor. Poate el mi-a adus noroc, schimbarea mult așteptată, sau poate chiar există echilibru în univers. În ceva trebuie să cred și eu.
Decembrie se încheie nesperat de bine și „scapă turma” anului. E incredibil cum o mână de ajutor, venită de unde nu te aștepți, îmbunătățește starea mentală, motivația, hărnicia, optimismul. Iar luna aceasta am avut parte de mai multe mâini întinse și sunt foarte recunoscătoare. M-au ajutat foarte mult și comentariile de pe blog, conversațiile de pe email sau chat-uri, și vă mulțumesc pentru că sunteți alături de mine, chiar dacă ne cunoaștem personal sau nu. N-am putut să nu observ că blogul continuă să fie un spațiu în care oamenii pot scrie ce simt și vă asigur că așa va rămâne și în 2024.
Și pentru că veți citi la anul, eu publicând la mijlocul nopții, la mulți ani! Un An Nou cu adevărat nou!
Veni și vremea pragului dintre ani, între două zile identice, ca și cum ai trece dintr-o cameră într-alta. Totuși, firea omului cere resetare, companie, petrecere, speranță, luminițe aruncate-n cer, îmbrățișări și introspecție. Eu una mi-aș dori să pun degetul pe ce a mers bine (cele bune să se adune) și ce n-a mers în 2022 (cele rele să se spele), să îmi pun speranțe în planurile încă nefăcute ale lui 2023, dar blogul nu e vreun loc magic unde mintea să mi se deblocheze instant și să aflu răspunsurile ce teoretic se află în mine, dar practic… sunt plecate cu sorcova.
Apropo de sorcovă, vă urez un An Nou în care să știți ce vă doriți, să aveți cu cine vă încuraja la greu și cu cine împărtăși bucuriile, dar mai ales, să vă aveți bine cu voi înșivă!
Mi-am dorit mereu să am un Acasă, dar pereții, orașele, potecile se pare că îmi rămân mereu în urmă. Cu un bagaj sumar și cu mult dor, acasă e acum peste tot acolo unde stau la masă cu oamenii dragi, indiferent de codul poștal. Când privesc din avionul ce zboară peste munți, acasă devine un cumul de amintiri, un colaj de mâini, ochi, cuvinte, râsete, mirosuri, îmbrățișări, mâncăruri. Casele sunt case, pădurile păduri, le regăsesc, le părăsesc, le reinventez, dar oamenii dragi îmbătrânesc concomitent cu mine și timpul ne leagă mai mult decât poate spațiul să despartă.
Avem cu toţii, aproape fără excepţie, lucruri vechi de care nu ne atingem cu lunile, cu anii sau chiar cu zecile de ani, asta dacă excludem momentele când facem curăţenie sau reorganizăm spaţiul de depozitare. Unii avem mai puţine, alţii mai multe, nu cantitatea fiind subiectul interesant, ci calitatea lor, valoarea utilitară, financiară şi desigur, intenţionat lăsată la urmă, valoarea sentimentală, umană pe care multora dintre ele o atribuim cu sau fără temei.
Că vine o zi când povestea unora dintre lucrurile vechi se încheie, asta ne e clar şi atunci ajungem la a sta între două verbe, a da şi a dărui, de ale căror sensuri de dicţionar nu ne legăm căci sunt destul de clar canalizate în contextul dat. Şi cu toate acestea se produce o nuanţare ce odată înţeleasă ne-ar ajuta să ne desprindem mai uşor de unele dintre lucruri.
Read more…