[Jurnal în mișcare 07’24] vacanța lui Câte minute mai am?

Deși a început înainte de iulie și se va termina nu-știu-când, etapa întrebărilor legate de timp are și farmec, dar și uzură. Pentru că cele nouă zile ce urmau să fie petrecute în România trebuiau exploatate la maxim, să ne vedem cu toată lumea, Miruna m-a pus dinainte să-i repet de N ori care e planul, iar după ce ne-am pornit la drum, m-a întrebat de sute de ori Cât mai avem? Câte minute mai am până… ?, încât așa i-a rămas numele vacanței.

Și pentru că e jurnalul meu în mișcare, a fost luna cea mai săracă în kilometri, dar cea mai variată în experiențe. Cam cum ai trece de la treieratul grâului, la văzut pe viu un Van Gogh și pășit pe un ghețar.

Strava zice că în foarte modesta lună iulie am strâns doar 10 alergări cumulate în 87km cu 1600m+. Se completează însă cu 37km de drumeții cu 1800m+, două cu copii și două incluzând trasee de via ferrata, 43km de plimbări urbane și o ieșire de 17km pe bicicletă.

*

După doar două luni de serviciu, iată-mă cu două săptămâni de concediu în față, că așa ia toată lumea vara. Chiar nu știam încotro s-o apuc, creierul meu era setat pe jobul cel nou din toate punctele de vedere, iar nu pe plecat în vacanță. Cu toate astea, Miruna are și ea mini „vacanța mare” de cinci săptămâni în care își dorește să plece de acasă.

Până la urmă am încropit un plan convenabil pentru toți trei și din care au ieșit nouă zile acasă, trei zile într-un oraș nou și, evident, doza de munte.

5 – 14 iulie. România dintre trenuri, printre dialoguri

Notă: majoritatea pozele sunt prea personale, astfel că acest capitol va fi mai puțin ilustrat.

Ultima zi de școală, întâia zi de vacanță. Dimineața a avut ultima zi de clasa întâi, apoi ne-am pus pe drumuri de ne-a prins seara, astfel că înțeleg de ce la fiecare minut întreabă cât mai avem. Până la aeroport, până pleacă avionul, până aterizează, până orice. Îi răspund la fel de mai multe ori și nu sesizează diferența. N-o interesează răspunsul în sine, doar să am o reacție.

✈️ Aterizăm. Cu o firească întârziere după ce, pentru prima dată, am văzut un caz de pasager în plus. Gratis nu s-a oferit nimeni să cedeze un loc, dar pentru 400E s-a ridicat un domn. Au urmat aplauze, dar și reverificarea tuturor bagajelor după coborârea „eroului” zilei.

București. Ne-așteaptă canicula (noi venind de la 18 grade) și frate-miu și mergem direct la el (traficul e prea enervant pentru nerăbdarea noastră!), prima oprire fiind la „fișoare” 💛 și la pizza cumnată-mii. Două ore trec repede, abia apucăm să ne spunem una-alta. Miruna primește primul ei machiaj adevărat de la vară-sa.

Ne mutăm la bunica târziu în noapte, abia apucăm să ne vedem, o lăsăm pe dimineața când urmează să plecăm spre Craiova, la verișori.

Cu trenul desigur 🚃. Eu la vară-mea, fie-mea la Tea, Matei și Mira. Căldura nu ne sperie deocamdată, doar trenul care sigur întârzie! Întârzierea e singurul lucru precis legat de CFR.

Miruna, văzând un sat mai aproape de calea ferată:
– Asta-i țara? că arată sărac…
– E un sat, dar nu satul nostru încă. Așa arată satele.
Încă nu înțelege cum de „la țară” nu e țară, ba e sat!

Din întrebările despre copilăria mea, a tras concluzia că am fost săraci tot satul: nu tu telefon, nu tu poze color, nu tu vacanțe la mare și toată ziua treabă, treabă!

Craiova. Vară-mea are și casă la curte, astfel că joaca se încinge aproape fără limite între cei patru verișori de-al doilea 🩵. Timpul trece până coboară umbra și îi culcăm în miez de noapte. Noi ale mari mai apucăm să stăm de taină, lucru mare!

– Iar ai început să vorbești ciudat!
– Cum ciudat? sunt eu nelămurită…
– Tot spui aci, aci!

(evident că vorbesc oltenește cu ai mei)

Ziua despărțirii n-a fost niciodată ușoară, dar joaca prinde conturul unei case din lemne și cartoane. La fiecare zece minute aud întrebarea disperată a Mirunei „câte minute mai am până plecăm?”. Destule, destule, joacă-te! Te anunț eu. Evident că nu apucam, întreba iar…

La prânz avem eclere la desert. A mea nu prea se omoară cu prăjiturile, n-a prea fost niciodată nevoie să le mâncăm pe furiș.
– Vrei ecler? o întreb.
– Ce-i ăla un cler?
– E-cler, ecler!
A luat o gură și mi l-a pasat: – ia, să mănânci și tu!

*

La Tehomir ajungem perpelite după, teoretic, doar 45min până la Turceni cu trenul 🚃 și apoi încă 35min cu tata cu mașina.

Satul e năpădit de vegetație de nu-i mai vezi culmile, grădina e plină de flori, în fiecare vară altă combinație, mama e pe poziții să-și răsfețe nepoata.

Ciorbă de cocoș, sarmale și baie în piscinuța în care bunica îi pune petale de trandafiri 🩷. În casa veche, răcoare.

Cele trei zile trec repede: ea face gogoși cu bunica, eu adun merele căzute cu tata, cu nepotul și soră-mea cărăm grâul din căruță, aprindem și-o lumânare la bunicii mei. Miruna nu stă prea mult pe afară, căldura și insectele mai mult o agită. Primăvara și toamna îi plac mai mult la țară, vara nu îi priește mai nicăieri…

Noaptea, până să adorm, ascult greierii-n vie și, din păcate, șacalii pe luncă și pe un băiat nebun din vecini strigând lumii un of neînțeles, un zdrahon ce umblă peste tot și are apucături de tot felul, un alt motiv pentru care nu m-am mai dus să alerg singură pe dealuri. Altele au fost căldura și mărăcinii ce năpădesc totul în colțul acesta de lume.

*

Plecăm spre București cu un tren de 6:20 🚃. Pe răcoare cică. Prindem răsăritul în gara Turceni și rondul ciorilor de dimineață. Miruna se minunează de așa cârd mare. Trenul pleacă cu avânt, dar devine ultimul milog: așteptăm în câmp să treacă până și marfarele, e drept că sunt noi și pline de cereale, sigur valorează mai mult ca două vagoane de amărășteni.

Se strâng 115 min întârziere și minim tot atâtea întrebări:
– Cât mai avem, mami? Câte minute?
– Poate ore, răspund…
– Nu, nu, tu zi-mi în minute…
– De ce nu se mișcă trenul, mami?

[Aventura CFR pe scurt: ce faci când ești cu copiii și, la peste două ore de întârziere, ți s-au terminat sandvișurile, apa, bateria la telefon?!? (tren IR fără prize…). Nu e cazul meu, eu plec ca la război, dar un tată care a vrut să ofere o experiență de vacanță celor doi băieți ai săi aproape intrase în panică…]

Îi scriu lui Andrei, nervoasă, că pe toată distanța Caracal – București n-am văzut utilaj pornit, iar toți muncitorii stăteau la umbră (e o zonă unde se circulă pe o șină tocmai pentru că, teoretic, se schimbă cealaltă – și în aprilie lucrau la ea…). Am văzut zeci de salopete lungite, „odihnindu-se”, ce mai tablouri ar fi ieșit! Soțul:
– Ai prins tu pauza de la 9 la 13…

*

Singurele dăți din an când fie-mea mai doarme după-amiaza e când mergem la terasă să ne întâlnim cu prietenii.
– prietenii lui mami, vrei să spui? adaugă bunica
– sunt și prietenii mei!

Și a dormit! A mers la terasă, a ciugulit din pastele alea bune la cuptor de care mă întreba cu disperare, și-a găsit și copii de jucat, iar eu am stat la povești cu Pinguinii bucureșteni. Încă o revedere dragă💚

(în Uber/Bolt, chiar dacă vede cât mai e până la destinație, tot întreabă. Lucru valabil pe toată perioada…)

*

Plecăm la Brașov cu Regio 🚃, că după trei drumuri cu CFR-ul mi-a ajuns. Însă mergem la casa noastră și putem ignora orice condiții. Cât mai avem? primește acum un altfel de răspuns: „când începi să vezi munți, înseamnă că ne apropiem, până atunci să nu mă întrebi!”.

Un domn în vârstă povestește unuia mai tânăr pe unde a umblat prin Carpați. La descrierea câte unui traseu, la auzul unei denumiri, mă trezesc lăcrimând. Apoi amintește de locuri unde n-am fost și-mi revin. Doar ce zice Retezat și nodul din gât se strânge brusc… O iau eu pe Miruna la întrebări, ca să nu mai aud.

Ajungem aproape la timp și descoperim noua autogară unde așteptăm degeaba 32-ul afișat. Luăm alt autobuz, schimbăm, și tot ajungem la noi acasă ❤️‍🩹 unde lucrurile sunt cum le-am lăsat.

Luăm magazinul de la bloc cu asalt, ca de fiecare dată, și nu ne propunem nimic pentru restul zilei: doar să ne bucurăm de lumea dintre pereții noștri (cam prea calzi și ei). Dar seara vine la pachet cu „Cât mai e până vine Marius?” și pentru că și prietenii noștri au avut o zi lungă, mergem noi la ei.

A doua zi avem plănuită clasica plimbare prin centru și reușim să ne învârtim toată ziua pe acolo cu treburi, dar mai ales fără, iar seara, în Răcădău, să ne întâlnim cu copiii la noul loc de joacă de la capătul cartierului. Se lasă răcoare ca nicăieri altundeva în oraș și punem la cale drumeția de a doua zi.

13 iulie, Bucegi – o drumeție până la cascada Moara Dracului cu prietenii din Brașov 💓. S-au strâns patru copii ce au mers / alergat minim 16km, iar puterea socializării ne-a ajutat pe toți să avem o zi tare faină.

*

Duminica e zi de plecat, cea mai grea zi. Ritualul curățeniei e mai mult terapeutic. Mike și Radu trec pe la noi, se mai umple un pic spațiul care, din pricina ordinii, pare din nou atât de gol.

Încerc să o păcălesc pe Miruna lăsând-o la desene, dar și ea simte apăsarea zilei. Îmi vorbește despre asta ca un om mare și nu așteaptă o replică de la mine. Închidem ușa cu dialogul după noi:
– De ce nu mai stăm o zi? Hai să plecăm mâine! Câte minute mai am de România?
– De Brașov vrei să spui? Păi cât ne ia până la gară…
(adesea îi spune Brașovului, România…)

Mergem tot cu Regio 🚃, la Astra n-au mai fost bilete și la CFR m-am jurat că nu mai iau atunci când am alternativă. Trenul nu are AC, dar sigur va funcționa după ce pornește, discutăm între noi mai mulți călători.

Garnitura e veche, dar nu arată rău, scaunele refăcute, iar din tavan suflă ceva vânt. Controlorul are grijă să deschidă ambele uși pe jumătate, chestie care mă surprinde, eu așteptându-mă să-l certe pe tipul care deschisese una din ele.

Prin tunelul spre Predeal, trenul trece cu ușile deschise, iar răcoarea și mirosul pământului năvălesc înăuntru. Al doilea tunel e prea scurt și dezamăgirea se citește pe multe chipuri…

După Ploiești, aerul care intră de afară pe geamuri și pe uși e aproape fierbinte. Mi se face pielea de găină la anumite valuri. Ard lucrurile, arde pervazul deși nu stăm pe partea cu soarele, arde apa în sticlă și nu mai putem bea – doar oamenii au rămas reci.

După ce facem împreună primul ei sudoku, Mirunei nici tableta nu-i mai poate ține mintea ocupată. Se vaită, mă întreabă doar ca să întrebe, e mecanismul ei de-a răbda. Întârzierea nu e uriașă, dar căldura întrece orice experiență din ultimii zece ani 🥵

În Gara de Nord, un aer și mai cald ne izbește din plin deși coborâm dintr-un tren unde ne-a fiert apa în sticlă (chiar și după ce am ajuns la bloc și ne-am tras sufletul, încă era bună de ceai…)
– București, cel mai cald oraș! exclamă Miruna vădit dezorientată și suferindă. Am transpirat de îmi bate și inima!

*

E prima vacanță acasă în care nu am alergat deloc. Fiecare zi a fost calculată, fiecare loc a fost canicular, fiecare interacțiune a inclus-o și pe Miruna. Vacanța ei = concediul meu în slujba vacanței ei.

15 – 18 iulie, Amsterdam. Ce să fac eu într-o țară plată?!?

N-am mai vizitat un oraș de foarte mulți ani. N-am simțit nevoia, nu m-a atras nimic în mod special și nu sunt genul care să țină morțiș să bifeze obiective culturale. Altfel, ce să fac eu într-o țară fără munți, într-un oraș mai ales?!? Iar postura de turist de dragul turismului îmi displace cumva…

Acesta era un concediu în doi amânat de vreo două ori, dar care s-a încadrat în planul neplănuit al acestei veri. Cu Miruna rămasă la bunica și un zbor convenabil București – Eindhoven, hai s-o facem și pe asta. Câteva zile doar în doi – asta e ceva ce abia ni se întâmplă o dată pe an.

Îmi doream să vizitez Muzeul Van Gogh încă din gimnaziu, de când profesoara de desen ne-a arătat un album și niciun alt pictor nu mi s-a părut mai vreodată mai aproape de mine ca el. În timp, am citit multe despre omul van Gogh, iar ultima carte, Bucuria Vieții, m-a făcut să și înțeleg de ce m-am simțit mereu apropiată de viziunea, căutările și nefericirile lui.

N-o să vă povestesc în detaliu cum e orașul sau pe la ce muzee m-am învârtit, dar am umblat peste douăzeci de kilometri zilnic pe jos, m-am minunat de miile de clădiri vechi, strâmbe, aplecate, de care zău că nu m-aș putea sătura pentru că detaliile sunt infinite și atât de creative! și mă mir că am supraviețuit: tot uitându-mă pe sus, n-a dat totuși nicio bicicletă peste mine!

Apropo de milioanele de biciclete, e prima oară când văd așa o nebunie și e interesant cum poți deosebi instant olandezii de turiști. Primii, pot transporta un troler cu o mână și vorbi la telefon cu cealaltă în timp ce ghidonează cu cotul.

Ce-i drept, aerul nu se simțea deloc poluat, iar copacii năpădeau casele, nu invers. Dar altfel, Amsterdam-ul e un oraș murdar, căci unde e mult turism sunt și gunoaie – cine ar răzbi să strângă?!?

După câteva ore prin oraș, planul cu închiriatul bicicletelor a căzut – dihăniile alea olandeze or avea tot două roți, dar mersul pe ele prin furnicarul care-pe-care e un alt sport în sine.

*

🚄 În Olanda, trenurile și gările par să fie peste cele din Elveția. Rețeaua de șine e impresionantă. Vagoanele de clasa a doua te fac să te îndoiești că te-ai urcat bine, iar unele sunt destinate pentru cei care-și doresc liniște. Infrastructura s-ar rezuma prin:

Olandezii au tuneluri, dar n-au munte. Noi avem munte, dar nu avem tuneluri.

Iar țara asta e cumplit de plată, să ne înțelegem. Într-o oră de călătorie, am intrat de cinci-șase ori în subteran, am urcat pe viaducte și am traversat intersecții de șine, care culmea, arată tot ca cele de la noi, tot două fiare de oțel prinse pe traverse de beton…

*

În fiecare zi când am vorbit cu Miruna pe whatsapp, pe lângă plânsul de căldura din București, că a prins sărăcuța și peste patruzeci de grade, apărea și întrebarea: cât mai e până ne revedem, cât mai e până merge Andrei să o ia, care-i ziua, a câta zi și tot așa. (întrebările continuă și acum după ce ne-am reunit, legate de orice urmează să se petreacă…)

19 – 21 iulie, Bernina. Două via ferrata și pași pe ghețar

Am avut și eu o fixație, să pășesc pe un ghețar. Deși chiar am fost într-unul în 2014, într-o peșteră de gheață în Hintertux, acolo ajungând cu telecabina ce deservește pârtiile de schi, îmi doream să pășesc vara, când se vede clar contactul dintre pământ și gheață.

Anul trecut în Gornergrat chiar am coborât până la ghețar, dar nu am traversat zona de stâncării ca să pășesc efectiv pe ghețar, astfel că fixația a rămas.

În zona Bernina, cu startul din Pontresina, există chiar un maraton care traversează de două ori un ghețar, astfel că mi-am zis: acolo e de mers! Dacă se poate marca o rută sigură pentru alergare, atunci pot pune și eu piciorul. Că nu-mi doream (încă) traversări, să fie musai echipamentul, ci efectiv să-l simt sub mine, să-l văd, să fiu acolo.

Astfel că, pentru ultimele trei zile ale concediului în doi, pe o vreme nu foarte promițătoare, am luat cazare în zona telecabinei Diavolezza și ne-am pus la drum. Pentru că pe listă era și minim o via ferrata, iar în zonă sunt câteva, am reușit să le bifăm pe toate: puțină cățărare, la peste 3000m chiar, puțin ghețar și, desigur, puțină alergare.

Dar despre asta în jurnalul următor.