Circuit Riffelberg – Gornergrat. Când vezi Matterhorn-ul toată ziua, dar te vrăjesc ghețarii

Mersul pe munte, atât de natural, atât de provocator sau de eliberator, după cum e sufletul omului, mai depinde și de munte, nu doar de om. Și chiar de mă încântă toți, indiferent de mărime sau de specific, și chiar dacă în sufletul meu doar pentru Carpați e loc deocamdată, în lumea munților mari, mintea mea e ca de copil uimit, dar reținut. Aș zburda, dar nu cunosc jocul, m-aș aventura, dar intuiția îmi cere răbdare. Ce noroc pe mine că n-am ambiții de-a fi peste tot, pentru că mi-aș roade unghiile cu atâtea vârfuri neurcate! Deocamdată, vreau să ajung în cât mai multe colțuri din Alpi și sunt sigură că va veni și vremea pentru mai mult de-atât. Când m-oi mai obișnui.

Până atunci, un nou jurnal cu multe poze faine (n-ai ce să greșești la așa peisaje!), cu un scurt video și cu alte detalii interesante de care m-am bucurat și merită împărtășite.

• Marți, 18 iulie 2023, Alpii Pennini
• Traseu: Riffelberg (2583m) – ↗️ traseu roșu – stația/vârful Gornergrat (3089m, respectiv 3135m) – ↘️ traseu albastru – ghețarul Gorner / intrarea în traseul spre Monte Rosa (~2600m) – ↗️ traseu roșu – Riffelberg.
  Bucata Zermatt-Riffelberg-Zermatt (1000m+/-) am parcurs-o cu trenul cu cremalieră, Gornergrat Bahn care ajunge până la 3089m, sub vârful omonim Gornergrat (3135m).
• Date: 14km, 850m+, 5h, strava
• Drumeți: Claudia și Andrei

Notă. Ca idee, parcurgerea în circuit Riffelberg – Gornergrat aș indica-o în sens invers, mai întâi spre ghețar și apoi urcat spre vârf, căci poteca de pe versantul sudic al Gornergrat-ului, marcată cu albastru, e mult mai sigură/confortabilă pe urcare. La vreme bună, fără nămol/zăpadă, e ok în ambele sensuri. Urcarea are vreo 400m+, dar nu e de speriat, cel puțin nu te ia „amețeala” de la serpentinele foarte scurte. Altfel, nu recomand bucata Riffelsee – ghețar Gorner celor cu sensibilitate la pante mari înclinate, poteca are între 50-100cm, dar când vezi câta-i hăul… pare mai îngustă.

E fain cu trenul pe munte… după ce cobori „la prima”

Am coborât doar câțiva din trenul plin, și ne-am și împrăștiat imediat. Pe poteca ce urcă pe lângă șinele cu cremalieră eram doar noi. Era încă devreme, iar vârful Gornergrat încă sus (acolo unde e și stația finală a trenului), de aceea majoritatea au rămas pe scaune. Se vedea el Matterhornul și din trenul cu geamuri spălate, dar de afară se vedea și mai bine. Scopul era să scutim primii 1000m+ de urcare și să ne bucurăm de golul alpin cu priveliști cu adevărat alpine în toate direcțiile.

La început eram cam „fără tragere”, Andrei nu prea putea scăpa de preocuparea pentru mașină (care a cedat prin Italia de-am ajuns în Zermatt cu trenul și fără mai nimic echipament), iar eu mă uitam după marmote și ibecși și desigur flori, ceva mai relaxată (motivată să-mi iau revanșa după o zi de luni pierdută lângă telefon…), căci uneori nu poți rezolva nimic cu îngrijorarea, iar pe un munte ca acesta nu ajungi prea des.

Din fericire, am dat și de câteva marmote nu foarte sperioase care au stat la poze și ne-am mai animat. Și eram încă în zona joasă, a pârtiilor, dar mai târziu aveam să descopăr că marmotele de pe traseele nu foarte umblate sunt destul de discrete și se ascund imediat ce-ți simt prezența (nu știu de ce mă așteptam să fie invers…).

În curând aveam să realizăm că ne-am poziționat perfect în stânga șinei, să vezi trenurile urcând și coborând cu Matterhorn-ul pe fundal e mult mai interesant decât să fii în tren 🙂

Pe la stația Rotenboden am trecut pe dreapta șinei și traseul a devenit tot mai pietros, stâncăriile luând locul pajiștilor cu floricele, iar Matterhorn-ul fiind eclipsat de salba de vârfuri de peste 4000m, dar mai ales, de ghețari.

Peisajul devine brusc foarte spectaculos, cu toată seria de patrumiari „de peste drum” (Breithorn, Pollux, Castor, Liskamm etc.) plus masivul Monte Rosa (cu Dufourspitze și Nordend, cu peste 4600m, locuri doi și trei dintre vârfurile Alpilor) ca o insulă înconjurată de impresionantul ghețar Gorner și afluenții săi, unul dintre cei mai mari ghețari din Alpi – doar 12km lungime și până la 1.5km lățime -, imens și hipnotizant pentru ochii mei ce n-au văzut destule.

Cum am observat că există o potecă și mai aproape de ghețar, mai jos pe versant, mi-a intrat în minte că ar putea fi o variantă de întoarcere pe acolo, în locul planului inițial ce prevedea o potecă aflată pe domeniul schiabil, pe versantul stâng al masivului Gornergrat. Și chiar dacă e o mare de creste și vârfuri de jur împrejur, ghețarul și masivul Monte Rosa par de pe altă lume.

După stația Gornergrat (pe unde am dat o tură cât să ne facem o idee, am savurat o cola și apoi ne-am strecurat din mulțime), ne-am făcut o idee spre traseul spre vârful Stockhorn (cu doar prima parte marcată), o creastă formată din lespezi, destul de lungă și fără prea multe variații, ca o culme de acoperiș. Planul de-acasă includea un dus-întors până la Stockhorn, dar la fața locului nu a mai fost la fel de atrăgător.

Cât mai aproape de ghețar

A existat un moment în care ne uitam când la creasta „acoperiș”, când la ghețar și nu ne-a fost greu să alegem coborârea spre ghețar, un traseu albastru, care nu părea să aibă alt „defect” decât panta înclinată cu o potecuță îngustă șerpuind des: dacă te împiedici, te faci minge până jos în valea ghețarului, deloc primitoare: râpe, crevase, morene, pietroaie de toate neamurile.

După o coborâre fără grabă în care am admirat milioanele de floricele și m-am uitat degeaba după măcar un singur ibex (știam că în zona Gornergrat sunt, dar în ziua aceea au stat toți ascunși..), am decis să mergem spre ghețar atât cât putem.

Recunosc că asta a fost cea mai intrigantă parte, oare cât putem înainta. Dacă aveam colțari, erau condiții bune de mers până la cabana Monte Rosa pe care o vedeam deasupra verzuliului lac Gornersee. Și deși am visat să ating și eu gheața, poteca ni s-a întrerup brusc în fața falezei abrupte a unui lac gri în care apele se adună înainte să formeze unul dintre acele pâraie foarte tulburi și învolburate ce vuiesc mai departe prin văi.

Întorși la indicatorul cu săgeți, am analizat puțin intrările spre Monte Rosa, din moment ce sunt cataroaie imense și „poteca” nu are pe ce să se contureze. Am găsit unul dintre cele două trasee, observând stâlpișori roșii menționați în descrierile de pe net, marcajul bandă albastră fiind destul de rar și nu foarte vizibil. Pe ceață, ar fi ceva probleme de orientare pe acolo având în vedere că vadul ghețarului are niște „maluri” destul de abrupte – e clar că nu sunt prea multe căi de acces pentru traversare.

Înapoi spre platoul Gornergrat

Ne-am întors pe poteca văzută inițial de sus ca fiind „plată” și care s-a dovedit o veritabilă curbă de nivel suspendată, uneori ca o brână. Iar cu Matterhorn-ul mai mereu în față, eram de-a dreptul răsfățați vizual, mai mult decât anticipasem: cât să te tot uiți și la Matterhorn?!? (tot timpul!)

În apropiere de stația Rotenboden ne-am reîntors la „civilizație”, la rețeaua de potecuțe și grupuri de turiști, însă nu ceva de speriat, lumea fiind mai mult adunată în jurul lacurilor. Și nu trebuie să mai spun, dar tot o spun, era liniște și nu erau gunoaie. Și nu stătea nimeni smirnă ca la biserică, ci era fix definiția civilizației: să nu deranjezi pe ceilalți care, la rândul lor, nu te deranjează pe tine 👌

Cum se tot auzeau tunete și norii negri se adunaseră peste patrumiari, am grăbit pasul spre tren, și l-am luat din aceeași stație Riffelberg. Pe când a sosit trenul, s-a iscat și un soi de vijelie cu stropi mari, oarecum din senin, căci norii erau încă departe. S-a potolit câteva minute mai târziu, dar a fost un exemplu de cum se poate schimba instant vremea pe munte (cu jumătate de oră mai devreme, ne plângeam de arzimea soarelui și lipsa vântului răcoritor…).

În tren, trecând prin revistă ziua ajunsă abia la prânz, încercam să-mi explic de ce mă simt ca după o zi întreagă. Și nu mă refer la oboseală, care era moderată, ca după cinci ore pe munte. Probabil e de la senzația continuă că totul e un tablou și nu un peisaj real, creându-se nevoia de timp/odihnă pentru a asimila ce s-a privit… Un fel de: ce-i prea frumos uimește, ce-i prea mult copleșește! Dar cum să fie muntele prea mult?!? O astfel de porție, oricând, cu plăcere!