meet the sun
Pe fondul isteriei cu Valea Prahovei sau Transfăgărășanul bară la bară și masivele montane aglomerate, cu „munțomani” revoltați că i-a apucat pe români dragostea de munte de s-a dus naibii intimitatea conexiunii lor cu natura, iată-mă scriind din postura de turist, nu doar de om ce din fericitul an 2009 tot umblă cărările munților.
Călătoria noastră spre Niagara a început din Montreal, a continuat spre nordul Quebec-ului ca mai apoi să treacă în provincia canadiană vecină Ontario și să facă un mic popas la Marile Lacuri. Aici pusesem ochii pe Peninsula Bruce și pe un parc natural omonim, atrași fiind de niște fotografii care aminteau mai degrabă de țărmurile Greciei decât de-ale Canadei: ape verzi ca de smarald ce-și sparg valurile de faleze colțuroase de stâncă sau se pierd peste plajele de pietre albe îndelung modelate.
Niagara – această Mecca a turismului canadian…
Mi-e greu să scriu despre marea și celebra cascadă. Mi-e greu pentru că nu „m-a dat pe spate”, pentru că trăirile mele s-au limitat fără prea mult tumult la am văzut-o și pe asta. Nu-i vina cascadei că n-ar fi destul de frumoasă, de interesantă sau de mare pe cât se spune că e, nu e vina cuiva, nici măcar a mea, rămâne doar o constatare fermă că „frumusețea e în ochiul privitorului”, că sufletul vibrează după propriile legi și nu după strădania omului sau a locului. Și a vibrat Niagara cu tonele ei de apă reversându-se verzi și nebune și mai vibrează încă!
Mosaiculture a fost încă o expoziție-eveniment de care am putut să mă bucur la Grădina Botanică din Montreal (după fluturii zburând liberi). Cu toate că mi-au plăcut sculpturile vii din plante, aglomerația acelei zile plus tumultul următoarelor mi-a cam știrbit interesul de a relata câte ceva despre. Ceva însă m-a făcut să revin și acesta a fost ”Omul care a plantat copaci”….
Pe zile și pe link-uri, o postare menită să organizeze puțin.
Acum o lună, proaspăt întoarsă din concediu, am scris la cald impresiile unui drum făcut în voia sa și apoi m-am urnit cu greu să scriu mai departe. Am avut impulsul egoist (egoist pentru că l-am conștientizat așa) de a nu fi blogger, de a păstra pentru mine trăirile.
A fost o săptămână minunată aceea și uitându-mă în urmă cele mai faine concedii ale mele au durat puțin, amintesc cu mult drag Bike-Concediul prin Banat de anul trecut de doar șapte zile, dar toate una și una!
Întâlnirea cu Peninsula Gaspésie (sau Gaspé) a fost una de taină pe când soarele apunea roșu peste apele liniștite ale marelui fluviu Saint-Laurent pe care îl traversam cu bac-ul la finalul unei zile cu și așa un supra-plin de încântare căci văzusem balenele și poate încă mai eram sub vraja lor.
sau Cum am dat muntele pe-o piatră
Când am plecat noi în concediu planul făcut suna cam așa: munte – balene – munte – spre casă. După primul munte (n-am scris încă, dar urmează) și balene și având în mâini pliantele luate de la punctele de informare turistică de pe traseu, Andrei a pus ochii pe Piatra Percé (în perechea bilingvă: Percé Rock – Rocher Percé). Muntele unde trebuia să mergem având drept vedetă al doilea vârf din Quebec (doar 1200+ metri, nu vă imaginați vreun doi-miar măcar) a pălit brusc în fața unei pietre solitare ce iese din mare și care bonus, mai are și-o gaură fotogenică. Și oricât mă știți de dornică de munte, în concediul ăsta m-am lăsat în voia drumului, iar drumul a devenit o destinație în sine.
Verdict: cu toată viteza înainte, Percéeee!