Hintertux, conversații într-o peșteră de gheață

În ianuarie pinguinii merg la schi în Austria (sigur, fraza asta are sens în grupul meu de prieteni și e deja un fel de tradiție). Nici „pinguinii de Canada” n-au fost ocoliți, ba dimpotrivă, planificarea s-a făcut din toamnă legând vizita în România cu cea în… patria schiului, în felul acesta înmulțind și zilele petrecute cu prietenii.

În ziua a doua din cele șase petrecute pe Valea Ziller-ului (Zillertall), o zi cu soare, dar cam prea mult pentru mine (o să povestesc în articolul destinat exclusiv schiului), ne aflam în stațiunea Hintertux Glacier (la capătul Văii Tux-ului) denumită sugestiv după ghețarul aflat la 3250m, un ghețar lung de vreo 4km și adânc de vreo 120m, evident acoperit cu zăpadă și pe care se schiază în cam tot timpul anului, inclusiv vara.

Panorama văzută de acolo e impresionantă, la fel și instalația telecabinei pe sub care hăul se cască generos. Vizita în inima ghețarului e destinată și turiștilor care nu au neapărat treabă cu alunecatul la vale pe schiuri sau placă, astfel că șirul celor trei instalații Gletscherbus 1-3 e format doar din telecabine – doar rău de înălțime să n-aveți!

Atracția majoră a zonei este o crevasă a ghețarului, amenajată pentru vizitare ca o peșteră, un Palat de gheață și dacă acum trei ani am ratat să o văd, de data asta mi-am impus. Momentul s-a potrivit la fix și-am rămas singură la capătul instalației, pinguinii lunecând la vale pe pârtiile roșii de care nici gând să mai aud după ce m-am scurs pe una albastră (scurt moment explicativ: pârtiile sunt clasificate pe culori în funcție de nivelul căruia se adresează: albastru-începător, roșu-intermediar, negru-avansat).

Imediat lângă scările platformei de unde se vede întreaga panoramă e o mică gheretă de unde se cumpără biletele pentru turul în peșteră. Accesul se face doar cu ghid, astfel că trebuie să aștepți să se facă ora cu pricina. Mi-am luat bilet și-am început să dau ture de colo-colo că mai era aproape o oră, eu tocmai ratând un grup – și-s destul de fleață cât să nu alerg, să forțez nota pe principiul că dacă am ratat ceva, chiar și la secundă, aia e, aștept rândul următor. Nu-i deloc o idee bună când te grăbești să ajungi la o toaletă care nu-i aproape și tocmai ai prelungit timpul cu o oră!!!

Mda. Cea mai apropiată baie se afla la un restaurant la care trebuia să cobor pe schiuri o pârtie roșie și nu puteam garanta că la ritmul meu am șanse să mă și întorc într-o oră înapoi. Sus era soare cât cuprinde, dar după câteva minute am băgat de seamă că e și vânt. Mulți români pe-acolo, clujeni mai ales, mulți pe cât de ieșiți în lume pe atât de ușor de identificat după purtări.

În fine, intru în vorbă cu unul care contempla ca și mine peisajul și-l întreb cum e coborârea pe roșie, dar cum omul tocmai se accidentase și-l durea genunchiul de numa’, mă sfătuiește să nu cobor dacă nu sunt în formă că el așa a simțit, dar s-a luat după prieteni. Prietenii lui, neaccidentați, îmi zic să mă duc, e ușoară!, dar eu fiind pățită la rândul meu îl ascult pe omul cu durerea, ascult de instincte și să-mi pun nevoia în cui.

După nenumărate priviri la ceas a venit și ora vizitării. S-au perindat destul de mulți pe la gheretă, dar nu se prea forma un grup la ușa ei. Grupul de dinainte numărase cam cincisprezece și mă așteptam să fie și mai mulți având în vedere aglomerația. Au trecut cinci minute peste, zece și nu se întâmpla nimic, ce nemți sunt ăștia??!, așa că mă înștiințez în gheretă și-l abordez pe tânărul de care cumpărasem bilet și care urma să fie ghidul.

– Ah, zice el, am uitat de tine! Cred că ești singura… da, ești singura înscrisă!
(eu mută… de frică că nu se ține turul și de draci că am așteptat atâta și-n ce condiții!!)
– Hai să mergem, va fi o vizită vip, n-am mai avut niciodată o vizită cu o singură persoană!
– Îhîî… să mergem, îngân eu cu o bucurie temătoare că poate se răzgândește.
– Chiar că VIP, insistă el până când reușesc să zâmbesc văzându-l că încuie ghereta, apoi dă prin stație vestea și aud tot felul de exclamații într-o limbă pe care nu trebuie să o știu ca să înțeleg.

Omul, mult mai extaziat ca mine, începe să-mi povestească despre peșteră, ghețar, crevasă și insistă să am grijă la mers – e drept că totul alunecă, iar covorașele de cauciuc nu acoperă chiar tot, dar și pe aspectul că sunt singură, nu mă îngrămădesc cu nimeni, că de obicei se merge greu când sunt peste zece oameni etc. Mirarea lui se traduce treptat în bucuria mea, iar explicațiile despre peșteră curg cu lux de amănunte, dar și fără vreo grabă fiind doar eu cu el.

Uite așa îmi face turul pe larg, răspunzând întrebărilor mele curioase (de felul meu nu pun ghizii la treabă) și facem împreună comparații cu formațiunile din peșterile clasice. La o temperatură de zero grade atmosfera e chiar plăcută, iar iluminatul colorat o sporește cu toate că zonele de gheață albastră sunt ele însele suficiente. Când te gândești însă că totul se află în mișcare, ghețarul alunecând cca un metru pe an și crevasa odată cu el, brrr! (nu doar crevasele, ci și marcajele pârtiilor de la suprafață, locul schimbându-și configurația de câteva ori pe an).

Aflu că amenajarea aceasta a crevasei e destul de costisitoare și că n-ar fi posibilă fără sprijinul unei universități (parcă Innsbruck) ce face cercetări acolo și care la rândul ei, face eforturi pentru fonduri. Din straturile gheții se extrag informații prețioase despre diferite perioade de timp, iar puțul forat în măruntaiele ghețarului este un motiv de mândrie – eu nu m-am abținut să nu-i testez puțin ecoul și am rămas cu impresia că a fost unul destul de slab – nici n-am strigat prea tare e drept.

Tot acolo se fac și diferite experimente, cel mai interesant mi s-a părut acela în care expun zone de gheață la o anumită culoare ca mai apoi să se observe dezvoltarea unor bacterii, colorate diferit și ele. Și erau așa de multe încât se vedeau cu ochiul liber formând niște pete gălbui.

Marele avantaj al vizitei mele de VIP a fost că am avut timp să privesc în voie, să nu stau la rând, chestie pe care ghidul mi-a reamintit-o la fiecare zece minute. Cred că era de-a dreptul șocat de norocul meu și avea să fie și mai șocat de discuția ce s-a înfiripat treptat.

Cum îi spun eu că e al n-lea an când vin acolo (n-am spus și că schiez invers proporțional cu lauda), adaug că tare mi-ar plăcea să vin vara, Alpii au o floră deosebită și pe alocuri comună cu a Carpaților. Omul, un pasionat amator ca și mine (adică pasionat, dar nu obsedat) îmi zice că el toată vara colindă Alpii și că știe flora și atât i-a trebuit… O să pun niște dialoguri aproximative având în vedere că s-au purtat în engleză, iar numele lui e Markus (austriac get-beget, pe la 27 de ani, „trăit și muncit toată viața în zona Zillertal” după spusele lui, „cu excepția liceului”).

M: Cred că știi că simbolul nostru e edelweiss (floarea de colț), e unică în lume, deosebită, specială, vara sunt pline crestele!
C: Edelweiss? (știam desigur numele în germană că-i celebru) Cum să nu! Dar este și în Carpați, traducându-i numele popular de Floarea Reginei sau Floare de colț.
M: Daa? Pe bune?
C: Da, probabil crește ceva mai rar ca în Alpi, dar este. Și la fel, e ocrotită.
M: Hm, eu credeam că e doar în Alpi… afirmă Markus cu o dezamăgire vădită.
C: Păăăi, încerc eu să dreg busuiocul, așa ne-au învățat și pe noi la școală, că doar în Carpați crește. Apoi, cu ajutorul internetului am aflat că mai crește și prin alți munți.
M: Aha, aha, dar nu pare să fie convins, omul chiar s-a întristat… Dar să știi că avem gențiene!
C: Aaa… Știu, și noi avem gențiene! Albastre – cele mai frumoase, violet, galbene…
M: Pe bune? Și-mi arată pe smartphone-ul pe care îl deschisese între timp poze cu ele.
C: Voi aveți cel puțin una despre care nu știu de crește și la noi – gențiana roșie! îi alimentez eu puțin orgoliul că deja îmi părea rău că întunecasem orizontul floral-naționalist al omului.
M: Roșie? Există gențiană roșie?
C: Da! A văzut o prietenă în Alpi.
M: Da, uite, îmi arată el pe ecran, e chiar aici în Alpi! și era deja ceva mai înseninat și vădit mândru. O s-o caut la vară!

Vizita a continuat, discuțiile despre flori s-au împletit cu cele despre evoluția peșterii, despre topirea iminentă, Markus știind de la cercetătorii care vin acolo că peste zece ani nu se va mai putea vizita, doar pe alocuri păstra stațiile de studiu. Că deh, încălzirea asta globală nu iartă.

M: După cum vezi a nins foarte puțin (notă: discuția a avut loc pe 13 ianuarie). Și nici nu e prea frig. Pentru noi asta nu e deloc bine, noi avem nevoie de iarnă, pentru noi iarna e pâinea.

Ne apropiam de final cu o vizită de minim o oră în loc de 45 minute, adică în loc să fie mai scurtă că eram doar eu, s-a lungit, iar atmosfera ghid-vizitator devenise una de schimb de experiență, cunoaștere, tânărul austriac lăsând răceala nemțească de o parte. Și cum eu deja încercam să echilibrez balanța cine are cele mai frumoase flori, culmea e că eu o înclinam în favoarea lui că prea îi demolasem mitul că doar în Alpi cresc flori de colț, gențiene, rododendroni și altele, a venit lovitura de final.

M: Știi, zice el după câteva secunde de gândire, la noi primăvara apare o floare, una albă ca un clopoțel, ne e foarte dragă și știu sigur că doar aici în Tirol crește… trebuie să ți-o arăt! Și butonează și-mi arată ceea ce așteptam: ghi-o-ce-lul!
C: (și mă ia gura pe dinainte cu-o viteză de neoprit) Crește și la noi, e simbolul primăverii! Crește sălbatic pe munte, în păduri, dar și în grădini, mama are chiar de două tipuri!
M: (cu ochii mari pe mine) Nu se poate! Și arată exact ca asta?
C: Mda, bat eu în retragere, ca mai apoi să dau asaltul final ca să nu creadă omul că bravez și-i butonez acolo pe google images cuvântul „ghiocel”.

Cu ecranul plin de ghiocei Markus n-o să uite prea curând vizita mea… VIP. Având o meserie unde spui o „poezie” de șapte ori pe zi, când trăiești într-un mediu relativ închis destul de bine delimitat de dinamica turiștilor, trebuie să fie un oarecare șoc când se demontează ceva banal, dar pe care îl credeai doar al tău. De fapt, am trecut prin asta când am plecat din satul meu Tehomir spre alte zări.

I-am recomandat să vadă filmul The Sound of Music, un muzical tare fain despre o familie austriacă, filmat în Austria în zona Salzburg și unde apare și cântecul patriotic Edelweiss, film de care nu auzise, iar asta m-a făcut să nu insist că cine știe ce mai iese.

Ne-am despărțit „prieteni” dând noroc, eu mulțumindu-i pentru vizită, el pentru discuția interesantă și m-am dus la telecabină toată un zâmbet, nu din vreo îngâmfare, ci de bucurie că am văzut peștera în așa regim plus comicul de situație pentru că trebuie să vă spun că mimica lui Markus a fost de-a dreptul străvezie pe alocuri încât retrospectiv ar trebui să-mi consider afirmațiile ca pe niște gafe în lanț.

Și dacă vă întrebați dacă am făcut pe mine între timp, ei bine nu, am uitat complet, abia când am ajuns la restaurantul unde mă întâlneam cu restul trupei mi-am adus aminte că trebuie să ajung urgent acolo unde și vip-urile merg ca tot omul, de voie de nevoie.

Morala: dacă Markus n-avea internet în peșteră, rămânea măcar ghiocelul cu un semn de întrebare…

Informațiile necesare ajungerii acolo le puteți găsi pe site-ul stațiunii de unde vă menționez ca sursă despre peșteră broșura în germană și engleză, foarte fain ilustrată.

Dacă cumva ați intrat în panică de la atâta lectură fără poze…