Bucegii pe răcoare. Cu copiii până la cascada Moara Dracului

Mi-era mai dor de oameni decât de Bucegi, gândesc în timp ce mă uit totuși cu jind la crestele unde nu voi ajunge azi, căci Muntele stă pe locul lui, dar oamenii se tot mută, se schimbă, cresc. Privesc cu invidie pereții Văii Gaura, sunt la fel cum mi-i amintesc de peste zece ani, nu știu ei câtă iarbă crește pe lângă cărările noastre, câți copaci s-au frânt iarna trecută, că așchia desprinsă le scoate la iveală trupul roșiatic de rocă nearsă de soare, și nu-s martorii pașilor mei purtători de gânduri sau prieteniilor rare pentru care nu e niciodată destul timp…

Mă mai uit și la copii, cum deși n-a trecut mult de când îi căram pe poteci, acum alergăm după ei. Aproape că putem termina un dialog, nu mai au atâta nevoie să ne întrerupă. Pe lângă fericirea de-a fi acasă, și eu și Miruna suntem cu prietenii noștri, mari și mici, și e așa un lucru mare să fim împreună pe munte, chit că-i doar o zi! De fapt, suntem norocoși cu toții că ne-am reunit aproape spontan, după o șuetă în seara precedentă în dragul nostru Răcădău.

• Sâmbătă, 13 iulie 2024, Bucegi
• Trupa: copiii Miruna, Marius, D. și E., cu trei perechi de părinți 🙂
• Traseu: capăt sat Șimon – bandă albastră, triunghi galben (traseul de Valea Gaura) – cruce roșie – Cascada Moara Dracului și retur
• Date: 16.5km, 670m+, 8h (4.5h de mișcare), strava 
• Jurnalul lui Radu: evadarea din caniculă, cu observații interesante ca de obicei (vă recomand blogul lui, scrie mai des în ultimele luni, chiar dacă nu își prea share-uiește articolele în social media)

Promisiunea unei bălăciri la Cascada Moara Dracului

Începem ziua cu prăjituri și o continuăm cu stat la margine de râu până se întregește trupa. Față de canicula din orașe, aerul e foarte plăcut, iar ideea de a petrece întreaga zi cu copiii în preajma apelor reci de munte se dovedește foarte bună, doar a propus-o Mike!

De o săptămână am revenit acasă, am dat o raită prin Oltenia și am păstrat Brașovul pentru la final. Dar să ajungem și pe munte, asta era o idee vagă, departe de lista așteptărilor (fiind cu Miruna după mine, maxim o Tâmpa era posibil).

Pornim la drum și lungul forestier se transformă într-un taifas general, care cum apucăm după cum copiii se joacă sau au ceva de împărțit. La cât aleargă mă mai întreb uneori dacă chiar vom ajunge la cascadă. Dar oricum tura nu e despre destinația în sine, ci despre fix acest timp împreună. Și până acum ne iese!

După ce intrăm pe potecă și traversăm pârâul Șimon, realizez că am uitat cum arată urcușul prin pădure. Adevărul e că e susținut și deloc spectaculos, dar tot am teama că uitând potecile de-acasă pierd o parte din mine…

Starea dispare repede, căci copiii nu doar urcă repede, dar îi și apucă împinsul, apoi ceva tras de lemne, răbufniri cumva normale la vârsta lor atunci când li se taie macaroana și la care Miruna s-a sustras diplomatic: „eu nu fac astfel de crize… în pădure” 🙂

Ieșim la prima poieniță din zona Stânei Gaura și crestele ni se arată alături de norii ce ne țin umbră. Dacă o exista oboseală în piciorușe, cu siguranță dispare la apariția primului cataroi pe care se pot cocoța. Nu-i lăsăm chiar pe primul, că-i prea mare, chiar dacă încearcă fiecare pe rând să ne dovedească Nu-ul, dar la următorul au liber să-și facă damblaua.

Ne răsfirăm pe toată poteca și, deși nu ne-am propus să speriem vreun animal, că tot s-a întâmplat nenorocirea de pe Valea Jepilor, cu siguranță gălăgia e mare. E momentul în care sunt singură o perioadă și-mi reaud gândurile. Cum nu am chef de ele, îl interceptez pe Marius să ne facă poza din deschiderea jurnalului și mă orientez spre primul adult cu care pot reîncepe povestitul.

Ne regrupăm mai târziu la intrarea pe firul sterp al pârâului Valea Gaura. Un pic mai jos de cascadă apa intră în subteran, dar probabil ca la ploile mai puternice curge și pe deasupra.

Cascada se dovedește prea mică și prea răcoritoare pentru trupa noastră, apa e puțină și rece, locul strâmt, cu un jgheab alunecos pe marginea căruia fiecare încearcă să stea cât mai pe buză, așadar posibilitățile de făcut trăsnăi… destule.

Cel puțin pentru mine e mai mult stres, că n-aș vrea să se întâmple vreo boacănă în mijlocul concediului. Mă simt ușurată când descățărăm, treabă care ar fi fost grea dacă nu cobora Mike înainte să preia fetele.

Revenind cu picioarele pe pământ, se reiau alergările și cocoțările pe stânci. Iar ne răsfirăm prin toată poiana, iar noi părinții, cu rucsacii, alergăm care cum putem după ai noștri, îi mai prindem, îi mai domolim, ca apoi să-i pierdem iar din vedere. Adevărul e că poteca cere alergare la vale și tare greu reușim să ne oprim la un picnic la care, abia acum!, dăm iama serios în ce-am cărat (când pleci cu copiii, niciodată nu e destul).

Reluăm coborârea, parcă mai domol, dar tot repede după orice standard de drumeție. Mai reușim să strecurăm câte o pauză, parcă mai mult pentru noi.

Dacă ar avea ceasurile lor, cu siguranță ar fi mai mulți kilometri. Tot așteptăm momentul sfârșelii, ici-colo se mai arată câte un semn, cât să-i și țină energia de la atâta agitație browniană!, cocoțat, alergat înainte și înapoi. Dar nici măcar lungul drum forestier până dincoace de barieră nu are ac de cojocul lor. Joaca continuă, cu avioane care zboară fain, dar care aterizează în boscheți sau urzici atunci când ținta nu e vreun cap de părinte (sic!).

Miruna mea, care toată tura a mers pe cont propriu fără să mi se plângă de ceva, prea entuziasmată de însoțirea cu copiii (că nu i se întâmplă prea des!), e sabotată de o bășică. Îi pun plasturele prea târziu, pielea e luată și e o zonă unde știu din proprie experiență că ustură.

Mike merge cu ea în brațe pentru o vreme și imaginea cu fie-mea cuibărindu-se în brațele celei care a ținut-o de atâtea ori când era mică mă înduioșează și mă întristează totodată: oare câte astfel de momente n-au mai fost să fie?!? Pentru o clipă mă transfer și eu în îmbrățișarea lor și încetez să mai fiu mama care-i cere totuși să meargă pe jos… Într-o lume ideală, Mike n-ar obosi niciodată să fie aici pentru noi, iar drumul nu s-ar termina niciodată. Dar asta e o închipuire a mea care nu ar face bine nimănui.

Mă bucur când se văd mașinile și nu sunt singura, turele cu copiii sunt mai istovitoare decât o traversare de munte în alergare. Statul pe loc în picioare, mersul lent, zbughitul la fugă când trebuie intervenit, statul cu gura pe ei când se ceartă sau când le vin idei crețe, întrecerea din orice și forțarea riscurilor fiind cu siguranță și un mod de-a ne testa nouă limitele, că pe-ale lor nu prea le conștientizează oricum.

p.s. Ca un făcut, am fost probabil în singura zonă montană unde au fost nori și astfel răcoare (încă o dată Mike se dovedește maestră în plănuit ture!), cei care au drumețit în Ciucaș sau în alte părți au fost toropiți de căldură și de sete.