[Jurnal în mișcare] 11 zile de Brașov ca pe vremuri

Le-am numărat, atâtea sunt: 2 – 12 august. Scriu jurnalul în timp real. Prea intim? Poate. Când tu îl citești, am plecat deja, faptele sunt la timpul trecut, dar emoțiile, întâmplările, gândurile n-au timp.

Dincolo de mine și de Acasă, am scris o odă prieteniei și o dedic prietenilor. De pretutindeni.

---

2 august. Sunt cu Miruna în autobuzul 32 luat de la gară și chițăim de bucurie! Exclamă că abia aștepta să ajungă în România. Îi explic a nu știu câta oară că de când a aterizat e în România, că la București sau la Tehomir tot în România a fost și că acum se află la Brașov. Dă din cap că pricepe, dar eu știu că vom mai avea această discuție. Copilul s-a zăpăcit complet, dar bucuria nu are nevoie de explicații.

Intrăm în casă, emoția e maximă. E așa bine, de nedescris. Totul e neschimbat, dorul ne țopăie dinainte prin fiecare cameră. Miruna face inventarul jucăriilor, le ia la rând cu migală, vorbește cu ele. Eu încă mă plimb prin camere. În dormitor, culeg cu fața un fir dintr-o pânză de păianjen ce unea pereții. Nu am sentimentul firesc de jenă sau repulsie, ci unul de bine-ai venit. Nu dau cu mâna să-l înlătur, îmi continui periplul. Aici am fost și încă sunt cel mai acasă.

Golesc bagajele, scot merele de vară, merele popești, plimbate din grădina alor mei de la Tehomir via București. Soarele aruncă raze aurii peste ele, iar eu fac o poză cu vederea spre fundul Răcădăului. O postez pe facebook scriind fără prea multă gravitate ce-mi vine în minte.

Acasă. Un sentiment, un gust, o priveliște, un freamăt, o amintire, un vis, o renunțare, un fir de pânză de păianjen ce unește pereții. Eu.

În completare, mandarinul, vietatea verde din apartament – că mai sunt și păianjenul din dormitor și probabil câteva molii – trăiește. Rezistă mult timp fără apă. Ca dorul.

Coborâm să ne întâlnim cu Mike, Radu și Marius, să mergem pe sub Tâmpa. Stăm de vorbă cu vecinii. Ne reunim cu prietenii pe care i-am considerat mereu „familia de la Brașov”. S-a făcut târziu, vom merge doar până la La Iepure, să se dea copiii în roata-leagăn. Mă întâlnesc cu Dinu, cu Adi, trec pe lângă noi alergătorii de la „Alergăm prin pădure”. Mă simt de parcă n-aș fi plecat! Încă-mi sunt familiare rădăcinile potecii.

Marius și Miruna aleargă, fac întrecere, râd împreună. Mike îi prinde în brațe. N-ai cum să n-o iubești, iar copiii simt primii asta! Vizualizez pentru o clipă ce-ar fi fost dacă am fi continuat să trăim aici, ce fericită ar fi fost Miruna să aibă un prieten/un „verișor” cu care să se joace. Dar eu!

În drum spre casă trecem pe la Paula să mâncăm paste cu toții. Miruna sare în trambulină, copiii se joacă, noi povestim rapid toate cele nepovestite încă. Și mai avem atâtea!

Ne punem în pat, e abia ora 22 și chiar vreau să dorm. Vecina de la patru e vie, încă tropăie cum face de când ne-am mutat aici. Miruna cedează prima, o aud cu sforăie ușor. Mă resimt după alergarea de 24km cu Oana de la ora șase dimineața când Bucureștiul e liniștit (m-a surprins plăcut zona Lacului Morii).

Dar nu e asta. Vreau să mă contopesc cu casa mea, să mă scufund în ea, să mă odihnesc visceral, emoțional. Nu pun alarma, nu fac planuri pentru a doua zi. Adorm de nu mă văd.

---

3 august. Mă trezesc lumina naturală strecurată prin perdelele galbene și ghionturile Mirunei. S-a proptit cu picioarele în perete și mă împinge cu capul. O mângâi, deschide ochii: am visat și bine și urât. Ambele sunt vise, mama, nu mai contează când te-ai trezit.

Ne gospodărim, am pus la treabă cuptorul și mașina de spălat. Mi-am schițat un calendar în care notez programările, ieșirile, timpul aici e mult mai valoros ca oriunde. Miruna se joacă singură de câteva ore, fără acele mami! mami! ascuțite. Am o făcut o cafea prea tare. Îmi scot laptopul și încep acest jurnal.

Privesc pe geam pădurile Kermenului și ale Tâmpei. Va fi timp de ieșit afară, de drumețit, dar deocamdată îmi priesc aceste ore la interior. Am nevoie de ele, de conexiunea cu pereții, cu amintirile a ce am trăit aici și, iată, încă trăiesc. Cum mă voi putea vreodată desprinde?!?

*

Ne întâlnim la troița de pe Dobrogeanu-Gherea cu Mike și Marius ca să urcăm pe Treptele lui Gabony. Natura e neschimbată, chiar și frunzele scuturate prea devreme. Treptele sunt tot mai ușoare pentru mine, dar și pentru Miruna. Uite așa îți dai seama că a crescut copilul, când aleargă dinainte pe trepte și știe când urmează băncuța sau poienița.

Fiind cu picii, nu avem prea mult răgaz de povestit, mai toate frazele sfârșesc neterminate și fără replică: Marius cu mașinuța, Miruna cu… vorbăraia. Picnicul e musai, invizibila Baba Urzica îi mână de la spate, iar „rereul” îi intrigă o vreme.

Durerea mea de cap crește de la ușoară jenă la disconfort și țipetele mă fac să țip la rându-mi ca să ne acoperim unii pe alții. Tipic oltenesc cum ar zice Andrei care mereu continuă să vorbească încet și calm. Imposibil pentru mine.

*

Mâncăm paste cu sosuri roșii în bucătăria noastră, a mea, din Ursărie. Lipsește Andrei ca să fim cu toții, ca să fie ca odinioară. Mă descarc într-o discuție cu Radu și ajung la concluzia, pe care parcă nu o puteam rosti dar era ca un văl peste suflet, că în aceste luni de Elveția am fost ca într-un doliu după viața de dinainte. O ruptură nedorită, dar asumată, acceptată și totuși… dureroasă. Îmi era bine aici, casa, orașul, jobul, prietenii, cunoscuții – totul mă mulțumea. Mă vedeam trăind toată viața așa, fără alte provocări. Dar viața e și despre decizii și provocări, care, vrem-nu vrem ne cresc.

*

Nu pot adormi. Am răgușit subit, mă doare gâtul. Am exagerat cu vorbitul și cu tonul, știu asta. Fac un test de covid că tot am atâtea prin casă. Ar putea fi ce-n-am-avut-încă, au fost cazuri recente în familie și, de-altfel, e plină țara. Dacă iese pozitiv, adio concurs, revederea cu prietenii. Fir-ar! Iese negativ. Mă culc, dar adorm greu.

---

4 august. Mike vine la noi să stea cu Miruna, eu plec la un consult medical plus analize. Port mască și mă simt de parcă aș fi avea covid. Revin, Mike pleacă, plecăm și noi spre centrul vechi să-l mai vedem și, inevitabil, să cheltuim bani. Îmi cumpăr o pereche de Hoka fix la un an distanță de la ultimii cumpărați și pe care îi voi inaugura tot la Făgăraș Rocks! Îmi plac genul ăsta de coincidențe banale.

*

Gâtul mă deranjează tot mai tare, dar tot ne ținem de plan și plecăm toți cinci (eu, Mike, Radu și copiii) spre Lacul Moascșa de la Pădureni. Sper să n-am covid, să-mi protejez prietenii și să nu ratez și concursul. Dar oricât aș spera, răcită tot sunt și va fi greu să alerg competitiv. În fine. Am așteptat atât revederea cu Făgărașii și alergătorii încât e frustrant doar să mă imaginez stând în casă cinci zile…

Apropo de zile, Miruna le numără ca și mine: asta a câta zi e, a treia?!?

Eu și Miruna în cort. Ea doarme liniștită. A fost o seară tihnită, un loc nebănuit de potrivit pentru ieșiri cu copiii. Marius și Miruna s-au jucat, cu bălăceala a fost așa și așa, dar soarele a străpuns norii fix la apus și ne-a oferit cel puțin jumătate de oră de încântare aurie.

Gâtul parcă m-a mai lăsat, dar starea de ușoară răceală nu. Peste lac e un grup ce încă petrece cu muzică și nu pot adormi. Mai trece câte-un câine, mai picură ceva pe cort de parcă ar ploua. Pare să fie rouă.

---

5 august. Ne-am trezit de la trei sau patru, oricum, înainte să se lumineze. Miruna spune că îi e frig, dar refuză cagula de polar sau haina. După nu știu câte alte treziri ca să o verific, încă una nu înseamnă nimic. Deschid ochii, intervin, mă foiesc până prind o poziție confortabilă, readorm. Odihna la cort nu se dezice de… lipsa ei.

Când se luminează, Miruna visează urât, se ridică miorlăită, îmi reproșează robotic „tu ești de vină”, fără să îmi și explice ce. Situația se repetă până pe la șase jumătate când, după o repriză de plâns fără lacrimi, adoarme pe mine pe post de șezlong. Clopotele bisericii de peste lac bat îndelung la ora șapte. I-aud pe restul când se trezesc, pe Marius cum se îmbracă cooperant. O așez pe izopren pe frumoasa adormită și ies și eu afară: lacul și locul arată atât de liniștite… Pe cort, picăturile mari de rouă parcă au lipici.

Răceala e tot acolo, nu m-am vindecat peste noapte. Ascult satul, prietenii vorbind, privesc luciul apei, coșurile de gunoi, celelalte corturi, drumul nisipos, malul de pământ pe care Marius se dă pe blugi ca pe zăpadă, bariera aparent închisă cu un lanț dat după par: de ce sunt atât de legată de spațiul acesta??! E prima oară când vin aici, nu am origini sau amintiri și totuși, nu sunt o străină.

O trezesc cu greu pe Miruna care abia răspunde la strigarea numelui, nicidecum când tot scutur cortul de rouă și o fac destul de ferm. Spre Brașov purtăm măștile, copiii întreabă din nou repetitiv cât mai e, lanurile de floarea soarelui sunt și trecute și înflorite, dar câmpurile nu mă plictisesc ca pe copii. Oare am covid? Oare alerg mâine? Oare…

Radu rămâne acasă să lucreze, pe Marius îl lăsăm la grădi, pe noi ne aduce Mike acasă. Are o misiune care o să mă doară, tare! Îmi face un test din acela nazal și, spre deosebire de mine, va stoarce o lacrimă. Nu e nicio diferență între priceperea prietenei mele și asistenta care mi-a făcut PCR anul trecut, astfel că am încredere deplină în rezultat: negativ! Dacă tot le am în casă, fac și un test de salivă: negativ. Asta e, am răcit ca fraiera înainte de concurs. Banal.

*

Beau cafea, ceai, apă, iau vitamina C și un nurofen care să mă revigoreze din arzimea lui 37.5 arătată de termometru. Ar trebui să fac bagajele, la 17 plecăm iar, spre Berivoi de data aceasta, dar în aceeași formație. Mă așez să mai scriu una-alta. Miruna cere imperativ prânzul sau desene, așa că… punct.

---

8 august. Sar peste zilele de 6 și 7 august, acelea s-au petrecut la Făgăraș Rocks! și le voi povesti separat împreună cu epopeea cursei. Am alergat cât s-a putut, am bolit și încă bolesc, guturaiul nu se dă dus. Dar mai presus de toate, cele două zile petrecute la cort cu prietenii, cu râul mereu curgând pe fundal, cu orizontul hipnotizant al crestei, mi-au prins așa de bine că nici nu pot descrie…

*

E luni, stă să plouă. Miruna desenează. Azi s-a revăzut cu o parte din foștii colegi de grădiniță, cu Mister Alin și cu Miss Iulia. Poate ea nu a realizat, dar eu am înțeles că e ultima lor întâlnire și de-acum doar hazardul mai poate face loc alteia. M-a emoționat și m-a întristat teribil să văd cum timpul nu iartă nimic, ignoranța vârstei e o binecuvântare.

Din autobuz sau la pas, Brașovul e același, dar eu și Miruna suntem „mai mari”, îl străbatem mai repede. Privesc adesea spre pădurile din Postăvaru și sper ca într-una din zile să se lege o alergare până sus pe vârf.

Mâine se înfiripă destul de matinal o tură în Bucegi cu Mike. Ignor febra musculară în timp ce abia mă mișc ca un roboțel prin casă. Am reușit să împrăștii suficiente lucruri peste tot cât să arate de parcă n-am fi plecat. Mai sunt cinci zile de stat acasă și-mi par nedrept de puține.

O luăm pe bunica de la gară. Din nou mă simt ca pe vremuri când apelam la ajutorul ei pentru „a face ture”. Rucsacul pentru mâine e pregătit și, în mod ciudat, mă pun la somn devreme. Parcă sunt într-o transă, nu am gânduri care să mă frământe. Citesc primele pagini din 27 de Pași a lui Ușeriu pe care mi-a lăsat-o Mike spre citire.

---

9 august. La 6:05 mă trezește un mesaj de la Mike, a plecat de-acasă. Eu… ar trebui deja să cobor. Ce s-a întâmplat cu alarma?!? Mă îmbrac în viteză, rucsacul e făcut, filtrul îmi face cafeaua. Întârzii cinci minute, dar am cafea cu lapte și încă și mai mare poftă de un nemarcat în Bucegi. Alarma sună la 6:20 în timp ce ieșim din Brașov. Mister rezolvat.

Cântăm pe Creasta Balaurului în timp ce bălăriile cât noi de înalte se lasă cu greu date la o parte.

Eu: „Mă duc la munte azi, mă duc la munte. Mă duc la munte azi. Mă duc pe dealul Polonic. E tot un munte da-i mai mic”.

Mike: „Dinozauri, dinozauri, parca-ar fi niște balauri. Dinozauri, dinozauri, toata ziua-s pe coclauri. Heeei!”

*

Suntem înapoi în Brașov în timp util cât să-l ia Mike pe Marius de la grădiniță. Nu ne-a prins ploaia, doar de aceea ne-am trezit cu noaptea-n cap. Tura… ca pe vremuri. Motto-ul vacanței mele: ca pe vremuri. Voi povesti într-un jurnal separat despre minunăția de tură. Picioare ușoare, suflet ușor.

Sunt încă răcită, tind să cred că e al doilea motto al zilelor brașovene. Și Marius puțin. Și Miruna dă semne. Căci o viroză pe cinste, un carcalac de soi, nu se ține doar pentru tine… pfff!

---

10 august. Zi înnorată. Am o programare la mijlocul zilei. Merg mult pe jos. Ajung și pe la Decathlon. Una câte una, notițele de pe lista mea primesc o bifă. Mă bucur că rezolv chestii, mă întristez că mai sunt două zile până plec de aici. Trei până plec de tot.

*

Mergem prin centrul vechi toate trei, trei generații. Pornim pe jos din Răcădău, coborâm pe circulata Dobrogeanu-Gherea, apoi zăbovim puțin la leagăne pe sub Tâmpa, coborâm pe Suișul Castelului, toate astea ca să colindăm străduțele o vreme fără vreo țintă. Ne așezăm la papanași și clătite brașovene. Miruna ne căpiase oricum cu opritul la un „staurant”. Ne ia frigul pe final. Și un sentiment de toamnă.

Nu mai am chef de scris, de atins laptopul. Citesc 27 de Pași, mă culc devreme.

---

11 august. În curând vine Mike să mă ia. E 6 dimineața și de data aceasta mergem în Piatra Craiului: Brâna Caprelor și Padina Șindrilăriei. Tot așa, cu speranța să ne mișcăm repede și să nu ne prindă ploaia. Cerul e înroșit de răsărit.

*

Azi ne-am luat bătaie pe traseu: de la jnepeni. Dau colanții jos și analizez amuzată vânătăile. Nu ne-a plouat dar ceața nu ne-a părăsit. Am văzut capre negre. A fost… mistic! Doar noi și muntele, stâncile învăluite în ceață, marea de jnepeni ca o forță discretă a naturii, grohotișul rostogolindu-se sub tălpi cât ai număra până la trei ca mai apoi să se înfrâneze într-un prag nevăzut. Oare așa sunt și oamenii? Se rostogolesc unu-doi-trei și se opresc neștiind ce îi oprește?!?

*

Ar fi trebuit să fac bagajele, dar am fugit cu Mike și Radu pe Dealul Lempeș. Și cu copiii, desigur. Să mâncăm pizza, să aruncăm avionul spre cer, să înălțăm un zmeu sunt doar pretexte ale ultimei seri petrecute împreună. Apusul nu ne dezamăgește, doar timpul care trece prea repede. Ne vom revedea la toamnă. Cât de sec sună…

*

O lună imensă, roșiatică, se înalță peste Depresiune.

Am trebăluit și, cu ajutorul simțurilor mașinii de spălat ce s-a lungit cu uscarea până târziu în noapte, am terminat cartea. Biletele de tren sunt luate. Ultimul somn în Ursărie.

---

12 august. Alarmă, cafea, tihnă. Era culmea să plec din Brașov fără o alergare pe Tâmpa. Dintr-o fericită întâmplare, fetele au anunțat o tură până-n Postăvaru, iar eu le pot însoți o porțiune.

Orașul e calm, câțiva oameni pleacă la muncă, eu alerg pe Strada Molidului ferindu-mă de corcodușele răscoapte pe trotuar. Urcăm pe Treptele lui Gabony, apoi vârf, apoi Șaua Tâmpei și spre Iepure. Ne oprim să ne luăm la revedere, fetele vor continua pe Valea Cetății, iar eu mă reîntorc în Răcădăul iubit.

Un vreasc trosnește și cele patru perechi de ochi se îndreaptă spre versant. Un ursuleț 🐻, cam adolescent, se retrage cu un galop ușor amuzant, probabil n-a mai răbdat să stea pitit cât ne-am lungit noi la vorbă. Fuga îi e pe curbă de nivel, nu vine spre noi. Dacă ursul e acolo, atunci nu e nici mai sus, nici mai jos, astfel că ne vedem fiecare de traseul nostru. Ar mai putea fi și mama lui pe undeva, astfel că alerg cu băgare de seamă. Mai tare mă tem de câinele de la podul de la Iepure, dar nu e nimeni acolo. Trec și pe la locul meu preferat pentru încă o poză.

Acum că am văzut și ursul, experiența brașoveană e completă. Autentică. Vie.

*

Bunica e îngrijorată că nu voi termina la timp ce mi-am propus. Dar eu robotesc atingând cu drag fiecare suprafață, grăbindu-mă fără să mă grăbesc. Să las totul în ordine e o plăcere, nu o corvoadă.

Bagajele sunt gata. Casa e lună și, din nou, goală. Jaluzele trase, draperii trase, ștechere trase. Ușa trasă după mine.