Iulie, altădată luna de vârf a anului în privința mișcării, abia a strâns în alergare 133km cu 5000m+ (însă am trecut pragul de o mie de kilometri de când a început anul versus 900km strânși în tot 2021), 0km pe două roți și 63km de drumeție cu un pic de via ferrata. Niciun concurs, dar august va avea parte de două, unul în Făgăraș, iar altul la poalele Mont Blanc-ului.
Dincolo de statistici, iulie e însă bogată în premiere: o primă incursiune în Dolomiți urmată de o vacanță cu de toate în România. Titlul rezumă perfect ritmul acestei luni, aparent agitată, dar cu multe zile relaxante în care am pierdut noțiunea timpului.
Alergare.
3 iulie. O tură solitară de drumeție + alergare în Churfirsten – subgrupă a Alpilor Appenzell, câteva ore pe munte la superlativ.
Urcările din Altstätten la St. Anton (de-acasă până pe vârf sunt 4km cu 680m+) au ajuns la numărul 13 (doar două luna aceasta din motive de plecat din Elveția).
Alte alergări notabile nu au mai fost, nivelurile motivației și energiei scăzând brusc pe măsură ce s-au schimbat rutina, locurile, temperaturile…
Drumeții.
Înainte de a „evada” în Dolomiți, au fost câteva scurte, dar intense, cu Miruna care a intrat în marea Vacanță Mare de numa’ cinci săptămâni. Într-o drumeție am dus-o și pe ea pe la cascada din pădure, iar într-alta am descoperit împreună peștera de cristale din apropriere.
Peștera de cristale din pădurea de la Kobelwald (o localitate din apropiere unde ne-am dus cu autobuzul) era mereu pe lista mea de vizitat, dar ziua nu a fost deloc bine aleasă. După căldura ce ne-a făcut să poposim cu limba scoasă la fiecare umbră, am mai și ratat traseul ajungând la unii în curte, astfel că am scurtat brusc tura ce includea și o zonă stâncoasă panoramică. Miruna a avut noroc să dăm de o familie de români și astfel discuțiile cu cei doi copilași au eliberat-o brusc din transa „mooor de cald”.
Peștera nu e foarte mare și nici cristalele ca în filme, dar măcar ne-am bucurat de răcoare, e drept, cam extremă. La ieșire, i-a luat mult să-și aleagă un cristal, dar în final alegerea ei a fost a ei și nu a mea și i-a pus și nume: Cris-steluță.
Cum renunțase benevol la înghețată în favoarea unei pietre amintire, am dat de o familie de elvețieni a căror fetiță refuza să se atingă de ceva bomboane cu înghețată la mijloc și cum Miruna era guraliva supremă din toată pădurea, a fost prima rugată. Evident că le voia! Uite așa ne-am ales cu o conversație în germană și cu o „lecție” de la univers: dacă îți asculți mama, pică și înghețata din cer!






Prima mea întâlnire cu Dolomiții (16-21 iulie) va avea postări separate, dar din capul locului menționez că nu am făcut nimic spectaculos, fiind cu Miruna, dar sunt mulțumită de ce am reușit să vizitez alături de ea, de Andrei și de prietenii noștri. Pitica era mai mult nerăbdătoare să ajungă la bunici decât să bată munții, însă până la urmă i-am variat experiențele suficient de mult cât să descopere esența lui carpe diem.
Viața la țară – cu nepoata la bunici
Din 23 iulie am aterizat în România cu planuri de trambalat cu trenul la țară în Gorj și apoi la Brașov în încercarea de a petrece timp cu toată lumea. Căldura și anti talentul meu organizatoric au afectat grav menținerea antrenamentului, aproape singura forma de mișcare fiind cea în căutarea umbrei.
La Tehomir, timpul s-a tolănit mai ceva ca pisicile. Uneori, dacă nu ar cânta cocoșii, ai crede că satul e pustiu cât timp e soarele pe cer. Dar seara pe răcoare iese lumea pe la porți, astfel că fiind la alergat cu nepotul meu, proaspăt admis la liceul militar, am scos din monotonie tot satul pe o lungime de doi kilometri. Așa ceva nu prea s-a pomenit, dar pe de altă parte cam toți au tik-tok deci sigur au văzut grozăvii mai mari ca femei de patruzeci de ani alergând.
Mi-aș fi dorit să trec pe răboj câteva „aventuri”, dar aveam nevoie de aceste zile de nefăcut nimic, de pauză (nu neapărat lene). Culmea, deși nu am job de când cu mutarea în țara cantoanelor, mă simt ca după o perioadă de burnout, astfel se explică și somnul profund de care avem parte noapte de noapte și eu și Miruna.
Pe lângă tihna și bucuria de a petrece timp cu familia, amintirile cuprind zbenguiala Mirunei cu verișorii și copiii vecinilor, greierii ce ne-au cri-cri-concertat fiecare seară cu excepția celei în care ploaia a preluat scena, delicioasele mere popești, bunătățile gătite de mama, murele de pe drumul cimitirului, parfumul de Regina Nopții la lăsarea întunericului, iar pe piele pișcăturile de țânțari – din fiecare vizită am „cules” măcar una.
Cât despre obiceiul meu de-a pleca pe deal de fiecare dată când vin acasă, parcă mai mult ca niciodată vegetația a acoperit totul… De sus de pe culme nu se mai zăresc casele. De la cimitir nu se mai zăresc casele. Dealul parcă s-a scufundat, iar ogașele și râpele s-au înfundat. Câmpul s-a înmărăcinat de netrecut, iar singurele care-l mai brăzdează sunt potecuțele înguste ale căprioarelor și crăpăturile unei secete ce continuă de la an la an. Dacă nu știi pe unde era potecă cândva, nu o să crezi că se poate trece pe-acolo. De fapt, nici n-ai crede că au putut fi atât de pline de viață Fața și Dosul, căci așa se numesc versanții dinspre nord, respectiv dinspre sud ai văii Jilțului. Privesc în deal și în vale, la deal și la vale – punctele cardinale ale unei lumi pe care natura o recucerește. Cine mai știe de ce le-o zice Fața și Dosul?!? Cu gândul acesta mă urc în tren și plec mai departe.

Poze ici-colo… din Elveția











Desi imaginile din Elvetia sunt foarte frumoase, cele mai impresionante sunt cele din Romania.Sunt ca o intoarcere in timp,in lumea copilariei acum asa de indepartata de vremurile de azi.Satul romanesc cu acea savoare de dolce far niente are farmecul lui aparte.
Așa este. Iar acum că se recontopește tot mai mult cu natura, satul redevine ce a fost: un loc unde se trăiește greu, dar se gândește simplu, dintr-o bucată.
E interesant cum tot ce colectivizarea a transformat în teren arabil, chiar și neroditor cum e de fel, natura a cotropit înapoi, ceea ce nu e deloc rău. Zona e poluată de carierele de cărbune, iar pământul humos predispus la alunecări, astfel că orice copac contează.